*

 

TURCIA si ERDOGAN

 

  1. Eu nu cred teoria cu Erdogan care ar fi inscenat o lovitura de stat ca sa isi dea ocazia sa faca ceva sau altceva. Am si niste argumente, dar cel mai important e ca nu am vazut pana acum absolut nici o dovada pro teoria conspiratiei. Multa lume o sustine, dar cand te uiti la argumente, nu e mare lucru de citit, doar un mix de suspiciuni si presupuneri. Eu prefer sa aplic si aici briciul lui Ockham. In plus, tre sa luam in considerare ca, desi Erdogan va folosi puciul ca sa elimine niste insi, iese per ansamblu slabit din aventura asta:

– Armata turca e in genunchi, abilitatea ei de a proiecta forta si a sustine diplomatia turca in Orientul Mijlociu este in acest moment fix zero. S-au retras din Irak unde intrasera cu greu si unde reusisera sa mentina o operatiune langa Mosul in ciuda protestelor irakiene. Loialistii sirieni erau oricum in ofensiva, acum profita deja de prabusirea operatiunilor militare turce pe granita, au incercuit complet Aleppo si au respins cateva ofensive rebele, vor presa puternic pe rebelii sustinuti de turci. Operatiunile turce impotriva PKK in sudul Turciei sunt decapitate, unitati implicate in puci erau in prima linie a luptei antiinsurgente si si-au pierdut intreg comandamentul dintr-o lovitura. Plus, moralul armatei este acum la un nivel subteran. Vor trece niste ani buni de zile pana cand turcii vor ajunge la acelasi nivel operational la care erau vineri dimineata.

– Diplomatic, Erdogan a pierdut inca si mai mult decat militar. In momentul asta, este efectiv sub warning american si rusesc. Si Kerry si Putin i-au aratat cartonasul galben si „urmaresc cu interes” dezvoltarea situatiei. Uniunea Europeana se va ralia in spatele pozitiei americane dupa toate semnele. E de remarcat ca in Consiliul de Securitate UN s-a incercat trecerea unei rezolutii care sa sustina guvernul AKP, dar care a fost blocata de Egipt, un membru nepermanent ce a propus o schimbare a textului mai favorabila pucistilor, respinsa insa de americani. Nici un lider al unei tari democratice nu iese intarit diplomatic pentru ca a supravietuit unui coup scotand lumea in strada, iar Erdogan nu face exceptie.

– Economic, pierderile vor fi enorme. Tindem sa privim mai rar autocratii prin prisma economica, pentru ca insi ca Putin ne-au aratat ca economia este un factor secundar in intelegerea evolutiilor politice. Turcia este insa un caz special care trebuie judecat din perspectiva specificului sau. O componenta esentiala a succesului electoral al AKP este prosperitatea economica, partidul lui Erdogan fiind cel ce a deschis si liberalizat economia turca, propulsand-o printre superperformerii mondiali cand vine vorba de rate de crestere anuale. Fuckupurile recente au schimbat sensul evolutiei economiei turce, iar aventurile de saptamana asta o vor impinge spre crash, ceea ce nu este in nici un caz in avantajul lui Erdogan.

– Cartea asta a chemarii poporului sa iasa cu pieptul gol sa opreasca tancurile nu poate fi folosita decat o data. A fost folosita. Data viitoare, costurile invocarii suportului popular vor fi prea mari pentru a merita. Sigur, Erdogan a mai strans lumea si impotriva Gezi Park movement si cu alte ocazii, dar ce s-a intamplat vineri are un alt ordin de magnitudine si, dupa ce lucrurile se vor linisti, fiecare apel la popor va veni la pachet cu cedarea de autoritate si putere catre factiunile islamiste radicale fata de care AKP este un partid democratic si tolerant.

Una peste alta, daca Erdogan si-ar fi propus sa insceneze ceva, ar fi inscenat o operatiune mai modesta, mai putin vizibila si mai putin riscanta. El, vorbind prin Facetime, prin mana tremurata a unei reporterite cu manichiura oportun perfecta nu transmite audientei o imagine cu care un control freak ca Erdogan sa fie confortabil, eu nu cred ca omul care si-a construit un palat otoman cu garzi imbracate in salvari aparand cu sulita in mana tronul „prezidential” s-ar fi pus singur in astfel de circumstante.

  1. Noi cu cine tinem?
    Paradoxal, ISIS a pus diagnosticul corect. Ambele parti sunt rele, n-ai cum sa fii de partea niciuneia. AKP este un partid islamist care vede democratia ca fiind un rau necesar pentru moment si un instrument pentru atingerea unor obiective politice, nu un obiectiv in sine. Sa vezi apelurile lor de zilele astea pentru apararea ordinii democratice in Turcia, ordine democratica al carei inamic principal este fix Erdogan, are darul sa imi ridice o spranceana groasa turceasca intr-o curba exasperat ironica.

Pe partea cealalta insa, nu stim ce avem. O factiune din armata, ok, e asta suficient ca sa sarim in barca lor? Deloc, daca ma intrebati pe mine. Nu stim cine sunt, ce vor, pe cine ar fi pus in loc, ce obiective aveau, cum ar fi aratat Turcia luni dimineata daca lovitura de stat ar fi reusit. Antipatia noastra pentru islamistii lui Erdogan nu ne poate impinge orbeste in sprijinul unei alternative, doar pentru ca aceasta alternativa este anti-Erdogan.

Armata turca e departe de a fi bastionul democratiei si secularismului ce ne dorim noi sa fie. Nu a fost niciodata, de fapt, un factor prodemocratic sau pozitiv in evolutia Turciei moderne. Dimpotriva, armata turca a jucat un rol similar armatei egiptene, acela de a bloca ascensiunea factiunilor islamiste, ceea ce e bine, dar sustinand in acelasi timp regimuri profund nedemocratice, non-incluzive, corupte pana in maduva oaselor, ceea ce e foarte rau.

Armata turca reprezinta un refugiu al kemalismului in Turcia de azi, dar nu stim sigur daca factiunea care a pus la cale lovitura de stat reprezinta o expresie a acestei dimensiuni kemaliste sau doar un reflex defensiv al unei grupari cu influente mixte care a decis sa actioneze in ultimul ceas inainte de a fi decapitata de serviciile de securitate turcesti. Armata a fost penetrata in ultimii douazeci de ani din mai multe directii, gruparea ultranationalista, rasista si xenofoba Grey Wolves si-a extins influenta, AKP a decapitat pana a obosit calaul sef si a inlocuit batrana garda cu niste carpe fidele, Gulen si-a infiltrat si el adeptii pe unde a putut. Nu mai zic ca ma trezesc in fiecare dimineata ca sa citesc noi crime de razboi si atrocitati pe care armata turca le face fara jena impotriva kurzilor turci, iar gena disocierii nu imi este atat de puternica incat sa fac diferenta intre soldatii turci care ard de vii sute de oameni in subsolurile din Cizre si soldatii turci care apara, ce sa vezi, democratia si valorile europene sau cum or mai fi.

Nu este, deci, cazul sa imbratisam o himera, o ideala armata turca pro europeana si anti islamista doar pentru ca succesul islamistilor turci ne da fiori reci pe sira spinarii. Mai mult, pot sa va marturisesc ca eu unul am inteles ca s-a terminat cu puciul cand cele trei partide din opozitie au iesit, la unison, si l-au sustinut pe Erdogan. Cand vad HDP, partidul preponderent kurd care a fost decapitat recent prin atentate facilitate daca nu orchestrate direct de serviciile secrete controlate de AKP iesind in public cu declaratii de sustinere pentru Erdogan impotriva pucistilor, nu pot sa nu am rezerve fata de pucisti. De altfel, e evident ca mai toata lumea internationala a procedat fix ca mine, desi poate ca a luat mai putina bere la bord decat am ingerat eu in beraria din Minneapolis unde asteptam zborul spre Paris. Practic, primele doua ore au fost marcate de „silent gasps for air”.

Oamenii au asteptat pe bere si pe uscat sa vada cum reactioneaza turcii la ce se intampla. Am scanat conturile principalilor politicieni turci si am vazut cum, intr-o succesiune de cateva minute, toti au condamnat puciul si atunci am inteles (si postat) ca s-a terminat. Primul a fost Gul, fost partener al lui Erdogan si facilitator al ascensiunii lui in AKP, fost presedinte al Turciei si cunoscut pentru pozitia lui moderata care l-a contrabalansat pe Erdogan in AKP pana cand a fost mazilit. A urmat Davutoglu, fost prim ministru turc exmatriculat de Erdogan foarte recent si considerat unanim ca fiind cel mai pro european politician din AKP, practic omul nostru in guvernul turc, un filozof al politicii externe. Imediat s-au succedat declaratiile de sustinere din partea CHP, echivalentul la fel de patetic si corupt al PNL de la noi, MHP, partidul ultranationalist anti kurd aliat de nevoie cu AKP si, pe final, HDP, partidul pornit ca expresie politica pacifista a minoritatii kurde care s-a transformat in ultimii ani in alternativa cea mai salutara la AKP. Abia dupa ce intreaga societate civila turca, inclusiv presa antierdoganista, s-a mobilizat impotriva puciului, au inceput sa curga declaratiile internationale de sustinere pentru guvernul AKP. Primii pe care i-am vazut au fost americanii, prin Kerry, dupa care au urmat europenii pe multiple voci, rusii si restul lumii.

In fine, ca sa nu ma mai lungesc si sa apuc sa zic ceva si de punctu 3 pe lista mea de todo’s, pucistii nu au reusit sa obtina sprijinul nici unei sectiuni din societatea turca. A nu se intelege de aici ca aveau neaparata nevoie de el ca sa reuseasca, pana la urma tancurile sunt blindate, dar faptul ca nimeni din Turcia nu a gasit de cuviinta sa le sprijine initiativa sugereaza destul de convingator ca nu reprezentau o alternativa pozitiva pentru Erdogan.

  1. Ce urmeaza? Ei bine, nu stim ce urmeaza. va sfatuiesc sa va trageti aproape un sac cu sare din aia grunjoasa de muraturi si sa aruncati cu incredere peste orice opinie gasiti despre ce o sa se intample de acum inainte. Situatia este extrem de dinamica si evolueaza de la ora la ora, iar previziunile pentru ce va fi saptamana viitoare care incepe in cateva ore sunt doar un soi de loterie si trebuie luate ca atare.

Sigur, Erdogan a declansat o noapte a cutitelor lungi si aresteaza acum la greu toti inamicii politici. E o reactie previzibila, dar neinspirata, pentru ca situatia lui nu este atat de stabila cat sa ii permita aceasta noua decapitare a statului turc. Profita insa de ocazie, ceea ce nu e surprinzator. Oamenii aveau listele pregatite, e foarte posibil ca puciul sa se fi declansat inainte de vreme tocmai pentru a preveni arestarile care se intampla acum si care sunt, evident, parte dintr-un plan gandit si cunoscut.

Reactia interna si internationala nu este insa favorabila. Turcii care nu au fost de acord cu pucistii si l-au preferat vineri noapte pe Erdogan nu sunt neaparat foarte fericiti cu multimile dezlantuite care marsaluiesc in strigate de Allahu Akbar pe strazile marilor orase. Islamistii din strada au decapitat cativa soldati in cel mai curat ISIS style, lucru care n-are cum sa scape publicului turc chiar musulman care nu este atat de radicalizat cum credem noi ca este. Kurzii, victimele default cand vine vorba de violenta publica in Turcia, au lasat zilele astea pozitia de tinta musulmanilor shia si alevi care sunt atacati de multimile furioase pe cam aceeasi logica religioasa ce fundamenteaza atentatele ISIS impotriva shiitilor din Bagdad. Este esential de inteles ca Erdogan si AKP nu controleaza minoritatea islamist vocala si violenta ce se manifesta azi pe strazile marilor orase turcesti. Erdogan se foloseste de ei si azi sunt aliati, maine muezinii pot chema credinciosii impotriva lui Erdogan si acestia se vor ridica la fel de curajos sinucigas si vor incheia visul sultanului. ISIS si al Qaeda recruteaza zilele astea deschis pe strazi si in parcuri si obtin din ce in ce mai mult adepti pe care ii pot arunca oricand intr-un razboi civil deschis in care vom fi siliti toti sa fim de partea lui Erdogan, nu ca vineri cand am avut dubii. Nu mai zic ca armata nu si-a zis ultimul cuvant. Puciul a esuat pentru ca armata turca, in majoritatea ei, a stat deoparte, dar asta nu inseamna ca nu e interesata in dezvoltarea ulterioara a situatiei si va continua sa stea deoparte. Iar daca armata turca, in ansamblul ei, va incerca sa isi impuna controlul asupra societatii civile turcesti, va reusi asa cum a reusit de fiecare data, indiferent de cati allahuakbaristi i se vor arunca in fata senilelor.

Pe plan extern, credibilitatea Turciei se prabuseste si securitatea ei este garantata doar de apartenenta la Nato. Doar saptamana trecuta imi zicea cineva ca Nato are nevoie de Turcia, eu va provoc sa va ganditi in ce situatie ar fi Turcia azi, in plin razboi civil, fara sa aiba granitele patrulate de Nato in timp ce F-16-urile turcesti se vaneaza unul pe altul deasupra Istanbulului. Americanii sunt maxim frustrati, toata povestea asta vine in cel mai inoportun moment posibil. Turcii nu ii mai lasa sa zboare de pe Incirlik, ceea ce le creste costurile de operare si le scade eficienta in campania impotriva ISIS (si demonstreaza de asemenea de ce portavioanele sunt si or sa fie mereu cheia de bolta a strategiei militare americane). Acuzele pe care diversi oficiali din guvernul AKP le arunca impotriva americanilor apropo de gazduirea lui Gulen si sustinerea pentru pucisti nu au darul sa imbuneze licuriciul cel mare care e din ce in ce mai irascibil. Europenii sunt cu nervii in pioneze si trimit mesaje de intelegere si buna prietenie, dar par sa se pregateasca pentru ce e mai rau. Putin a oferit momentul comic al zilei, transmitandu-i lui Erdogan, ca de la autocrat la autocrat, ca ordinea constitutionala trebuie respectata. Turcia nu are in momentul asta nici macar un singur stat care sa o sustina, Qatar si poate alte state arabe par sa aiba o pozitie moderata in raport cu Erdogan, restul universului sta cu degetul pe tragaci.

Situatia este in flux si, oricum ai lua-o, Turcia a pierdut enorm si e la un pas de pakistanizare. Zilele urmatoare sunt decisive. Si trebuie sa inchei aici spunand ca, una peste alta, saptamana asta a demonstrat ca doi insi au avut dreptate de la bun inceput in obsesiile lor. Unul e Erdogan, care s-a plans constant ca armata vrea sa il dea jos si uite ca armata vrea sa-l dea jos. Al doilea sunt eu, care am zis de foarte mult timp ca politicile fricii si disensiunii sociale pe care le promoveaza Erdogan vor ingenunchea Turcia si o vor arunca in plin razboi civil spre pierderea noastra, a tuturor.

 

*

 

Nota redacției: Din păcate, nu cunoaștem numele autorului analizei de mai sus, o analiză temeinică, profesionistă!