Maiorul Valeriu Carp, salvator al Patriei
Contains Link

ilie tudor14 hours ago

De fapt ruşii chiar au ocupat localitatea Putna şi mânăstirea, a mai fost un erou datorită căruia mormântul lui Ştefan cel Mare a rămas în Romania.
Acesta este maiorul de cavalerie Ion Tobă, poreclit de subordonaşii săi Hatmanul.
Vedeţi articolul „Cum a rămas mănăstirea Putna în graniţele României” scris în 2011 de Alexandru Razes pe foaienationala.ro, dar mai bine să-l citiţi:
Anul 1940, cînd României i se răpesc mai multe ţinuturi istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa), va consemna la mănăstirea Putna una din cele mai strălucite fapte de arme ale militarilor români.
După ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 are loc retragerea trupelor române din Bucovina de Nord care intră astfel sub ocupaţia sovietică. Deşi pe harta cu noua delimitare a frontierei româno-sovietice comuna Putna dimpreună cu chilia Sfîntului Daniil Sihastrul şi cu mănăstirea figurau în interiorul statului român, totuşi, în ziua de 6 iulie trupele ruseşti au ocupat aceste locuri sfinte pentru orice român. Numai hotărîrea, curajul şi dragostea de ţară a cîtorva militari ai Grupului de Cavalerie-Recunoaştere nr. 25 au făcut ca acest “Ierusalim al neamului românesc” să rămînă în limitele graniţei actuale.
Informaţii despre intenţia ocupării satului Putna sosesc la statul major al Divizei 13 Infanterie comandată de generalul Dăscălescu încă din dimineaţa zilei de 6 iulie. Numeroşi localnici au sesizat autorităţile române despre acţiunea de incitare la revoltă a populaţiei de către patronul fabricii de sticlă din localitate (situată în vecinătatea mănăstirii), care prin noua linie de demarcaţie a frontierei îşi vedea cea mai mare parte a forţei de muncă (ce provenea din satele recent înstrăinate) în imposibilitate de a veni la lucru.
Sensibilizată de faptul că, în urmă cu cîteva zile, printr-o provocare asemănătoare, ţinutul Herţa – despre care nu se amintise nimic în ultimatul U.R.S.S. – fusese ocupat ilegal de trupele sovietice, conducerea diviziei ordonă Grupului de Cavalerie 25 “marş galop la Gura Putnei şi satul Putna care este ameninţat”. În după amiaza zilei bolşevicii deja ocupaseră mănăstirea Putna, satul şi zona chiliei Sfîntului Daniil Sihastrul. Sosiţi la faţa locului după ora 20, militarii români conduşi de căpitanul Ioan Tobă (Hatmanul) angajează imediat lupta cu inamicul. După luptele din timpul nopţii, spre dimineaţă agresorii sunt dezarmaţi şi alungaţi peste limita noii graniţe. În documente se menţionează faptul că pentru partea română aceste ciocniri au dus la rănirea a 4 ostaşi, în timp ce de partea sovietică au existat mai multe pierderi, morţii fiind îngropaţi pe malul rîului Suceava, iar răniţii fiind predaţi armatei roşii.
Importanţa acestui act de bărbăţie şi curaj al militarilor români este cu atît mai mare cu cît ţinutul Herţa, pierdut printr-o lipsă de fermitate şi hotărîre, a rămas pînă astăzi înstrăinat de România. Oare ce-ar fi fost în inima românilor care ar fi trebuit să treacă graniţa cu paşaport ca să se poată închina la mormîntul marelui Ştefan? Şi oare unde ar mai fi ajuns tezaurul de carte veche şi broderie medievală păstrat cu atîtea sacrificii de către călugări? Comandantul grupului ce a eliberat mănăstirea Putna în acele zile fierbinţi a suferit pentru acest act de curaj deportarea în ţinuturile Siberiei între 1948-1964. Redăm mai jos o serie de mărturii-document, deosebit de emoţionante, referitoare la această pagină de istorie militară scrisă la mănăstirea Putna.

PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH,

Subsemnatul Ion Tobă-Hatmanu, Lt. Colonel-pensionar domiciliat în Braşov pe str. Poarta Scheii nr. 25, cu filială şi creştinească supunere rog respectuos să binevoiţi a cunoaşte cele mai jos expuse:
în calitate de Căpitan-Comandant al Escadronului 25 Călăraşi mă aflam în primele zile ale lunii iulie 1940 în oraşul Rădăuţi-Bucovina când am primit ordin din partea Comandantului Diviziei 13 Inf. Colonel Dăscălescu, să inspectez noua linie de frontieră trasată pe baza actului de la 28 iunie 1940 intervenit între noi şi Moscova, deoarece s-au semnalat incidente cu încălcări de frontieră şi depăşiri de teritoriu în dauna noastră.
Ajuns în regiunea Putna, am întîlnit un grup de ţărani în frunte cu numitul Bivolaru Ilie fugiţi din Putna care mi-au spus că trupe răzleţe ruseşti au ocupat localitatea cu Mănăstirea cu mormîntul lui Ştefan cel Mare şi chilia lui Daniil Sihastrul.
Din spusele ţăranilor şi din informaţiile culese, acele trupe fuseseră invitate fără ştirea autorităţilor superioare sovietice să înainteze peste frontiera trasată de o delegaţie de evrei în frunte cu fabricantul Fischer, proprietarul fabricii de sticlă din Putna, deoarece evreimea din partea locului îşi vedea situaţia ameninţată din cauza stării de spirit creată de activitatea curentelor de dreapta din acea vreme care îşi aveau conducerea locală în oraşul Rădăuţi în persoana fostului Comandant legionar Iaşinschi, membru în senatul legionar.
În faţa acestui act abuziv, necunoscut de oficialitatea sovietică, am ordonat ofiţerilor şi ostaşilor subordonaţi să restabilească imediat frontiera respingînd efectivele sovietice pe poziţiile iniţiale. Am predat apoi frontiera consolidată posturilor de grăniceri din Regimentul 3 Grăniceri fost cu sediul în Cernăuţi cum şi unui pluton de vînători de sub comanda Lt. Andronic Titus.
Ajungînd la concluzia că odoarele Mănăstirii, valorile de artă cum şi celelalte obiecte de preţ nu erau în siguranţă, le-am încărcat pe toate în două maşini militare aşa după cum sunt ele specificate în Dos. Nr. 1/940 fila 77-80 dispunînd expedierea lor sub pază la Cozia.
Ele au fost astfel salvate şi se află de cîţiva ani din nou la Mănăstirea Putna.
Rog respectuos a reţine că un incident similar s-a petrecut în aceeaşi perioadă cu circa 26 de comune din nordul fostului judeţ Dorohoi rămase şi astăzi în afara frontierelor noastre, datorită unei invitaţii asemănătoare, fără ştirea autorităţilor superioare sovietice, făcută de o delegaţie din târgul Herţa în frunte cu Dr. Max Weissman, medic veterinar şi Carol Pomîrleanu, negustor de manufactură.

În dovedirea acţiunii de mai sus aduc următoarele:

PROBE:
1. Copie-extras din Registrul Escadronului 25 Călăraşi cu o schiţă a teritoriului încălcat şi o fotografie a unora dintre ofiţerii şi ostaşii care au participat la acţiune.
2. Declaraţia săteanului Bivolaru Ilie şi a călugărului pensionar Schipor Damaschin din Putna.
3. Scrisoarea fostului S.Lt. Constantinescu-Ghiocel, azi pensionar domiciliat în Ploieşti, str. Em. Zola nr. 2, et. I.
4. Declaraţia scriitorului Ion Larian Postolache, fost soldat T.R. din unitate, domiciliat în Bucureşti, str. A. Ipătescu 11 A.
5. Menţiunea asupra valorilor inventariate în Dos. 1/940 al Mănăstirii Putna fila Nr. 77-80.

PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH al TUTUROR ROMÂNILOR,

Prin fapta mea nu mi-am făcut decât datoria de supus credincios al Bisericii strămoşeşti şi de ostaş al Ţării.
Drept aceea pentru salvarea acestui pămînt, pentru salvarea acestui lăcaş, pentru salvarea acelui mormînt şi pentru salvarea acelor odoare, am păstrat în suflet o pioasă mulţumire de creştin şi de român timp de aproape 35 de ani fără să zic nimic.
Nici acum, Prea Fericite Părinte Patriarh, n-aş fi cutezat să ajung pe nici o cale în faţa Prea Fericirii Voastre, însă cei 72 de ani rostogoliţi peste mine şi peste soţia mea bolnavă şi prinsă în ghipsuri, mă apasă cu greutatea şi cu mulţimea lor şi ca să nu ne înăbuşe rugăm uşurarea lor aşa cum Prea Fericirea Voastră va hotărî cu înaltă înţelepciune.

Al Prea Fericirii Voastre prea supus şi credincios fiu,

Ioan Tobă Hatmanu

Extras din Revista Mănăstirii Putna dedicată celui de-al 500-lea an de la naşterea în ceruri a Sfîntului Voievod Ştefan cel Mare

Sursa: http://izestrea.wordpress.com

Dintr-o altă sursă (http://milisoft.ro/doc/Isto… aflăm şi alte amănunte interesante, inclusiv cântecul pe care i l-au compus oamenii săi, cântec tradus şi publicat în oresa germană(în cea română nu).

Asa arata un erou adevarat. Unul despre care nu scrie nicaieri, pe care nici un istoric d-asta de mucava din zilele noastre nu-l pomeneste. Un erou despre care doar Dumnezeu stie ce a facut.
Respect domnule maior !
Cum a fost salvata Manastirea Putna, datorita actiunii temerare a maiorului Ion Toba, zis „Hatmanul”.
După 18 ani de lagăr şi temniţă, el însuşi spune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…
Căpitanul Ion Toba, poreclit si “Hatmanul” nascut la Zavoaia, Braila, in 1903, a fost unul dintre cei mai remarcabili ofiteri ai armatei romane, care si-a slujit cu credinta tara. Singurul sau inamic a ramas mereu comunismul, impotriva caruia a luptat chiar si dupa razboi.
In iulie 1940, soldatii rusi muta bornele noii frontiere si incearca sa ocupe cu forta Manastirea Putna, care era situata la 12 kilometri de noua granita. Dar pentru a reda mai bine cursul evenimentelor din acea zi de 6 iulie 1940, iata ca am descoperit un fragment din jurnalul sau militar.
„6 iulie, ora 3 dimineata: Dupa inapoierea tuturor patrulelor, detasamentul meu se pune in mars fortat spre pozitia ordonata, cale de 34 de kilometri.
Dupa 3 ore, la 6.30, sosim in gura Putnei. Sat de germani pur, sarac (…)
Painea nu a ajuns, asa ca ofiterii au mancat mamaliga cu friptura la ceaun.
Ordin special:
Vor opri prin toate mijloacele orice fel de progres al inamicului peste linia de demarcatie.
Ora 20.00:
Primesc stirea ca satul Putna si manastirea, cu mormantul lui Stefan cel Mare, au fost invadate de trupe rosii, impanate cu agitatori.
Ora 20.15:
Ordon mars-galop spre Putna, sub comanda mea, avand in avangarda plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu, urmat de grosul unitatii si, in mars fortat, de compania de cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflata sub ordinele mele. Comandantul companiei, capitanul Vladeanu, calare, este alaturi de mine.
Ora 21.10:
Ajungem la Manastirea Putna. Se procedeaza la recunoastere apoi la curatirea terenului. Se elibereaza fortat satul si manastirea, suspectii sunt arestati, elementele trupelor rosii sunt dezarmate si aruncate peste linia de demarcatie. Se instaleaza o unitate pentru paza sfantului mormant al lui Stefan cel Mare, ca si a odoarelor manastirii. Iau contact cu staretul, apoi vizitam locasul si palatul manastiresc…
Ora 22.15:
Sosesc stafelele de la toate patrulele, care raporteaza ca linia de demarcatie a fost restabilita… 7 iulie 1940: Se da din nou, in primire, granicerilor romani, frontiera. Pentru mai multa siguranta, toate odoarele si tezaurul manastirii, inestimabile valori istorice, s-au imbarcat in doua camioane si le-am expediat la Cozia, in Valcea“…

Pe Front, căpitanului Tobă i se vor încredinţa, aşa cum era de aşteptat, numai misiuni de importanţă deosebită şi cu grad sporit de dificultate. Le va duce însă la bun sfârşit cu dăruire şi profesionalism, ceea ce îi va aduce numeroase decoraţii, între care Virtutea Militară, clasa I – de Aur, Steaua României şi nu numai.
Căpitanul avea şi o relaţie foarte apropiată cu subordonaţii săi, în ciuda unei anumite apetențe solitare. Nu numai că îi admirau calităţile de războinic, dar îl simţeau pe Hatman aproape de sufletul lor, astfel că, atunci când, pe 14 mai 1942, când, în cursul unei operaţiuni în Munţii Iaila, la cota 1032, a fost rănit de focul inamic, sublocotenenţii Ioan Boeriu şi Dumitru Mosora i-au compus un cântec ce va ajunge inclusiv în publicaţiile de război germane, evident după traducere.
El sună astfel:

„Ne‑am întors din drum spre ţară
Să luptăm şi‑n munţii Crâm
Şi să ducem sfânt stindardul
Până‑n ceasul ce murim.

Misiunile primite,
Să luptăm cu dârzi duşmani,
Le‑am îndeplinit cu cinste/
Şi prin munţi, la partizani.

Pentru Cruce, Neam şi Tronul
Vom despica mări şi zări,
Căci noi suntem Escadronul
Patru Vânători Călări.

Să trăiască Escadronul
Care‑a dat atâţi Eroi,
Să trăiască şi «Hatmanul»
Cel mai mândru dintre noi.“

Îl va ajuta sprijinul camarazilor săi să se însănătoşească şi să se întoarcă în mijlocul lor.
Va comandă, însă, începând cu 1943, un detaşament mixt, romano-german, destinat operaţiunilor antipartizani, la cererea expresă a generalului Auleb.
Vremurile bune nu aveau, însă, să dureze prea mult. În seara zilei de 23 august 1944, Tobă se afla, împreună cu o parte din băieţii săi, la un curs de vânători de care, în Germania.
Abia în seara zilei de 24 află însă, exact, ce s-a întâmplat în ţară, fapt ce aduce o confuzie totală în sufletul căpitanului. Să-i dăm chiar lui cuvântul:
„Dar ce aud nu mi vine a crede. Ruşii au ajuns la Roman şi Galaţi. Şi Mareşalul înlăturat, Regele trădează şi fuge, armata în revoltă, guvern comunist etc. Nu mai înţeleg nimic! Se învârteşte totul şi în capul meu este haos. E grozav! De ce lipsesc eu acum, în momentele cele mai grele, de lângă ai mei? Ce pot face? Plec la Berlin mâine, direct la ataşatul militar. Ce o fi în ţară? Ce fac ai mei, rămaşi la discreţia valurilor? Ora douăzeci şi patru. Nu pot dormi.”
Ostaş şi anticomunist, Hatmanul nu poate lupta de partea sovieticilor, pe care mai ieri îi vâna în munţii Crimeii. Primeşte, deci, să lupte în Armata Naţională, ce se formează la Viena. Actul este însă motivat doar de patriotismul şi sentimentul solid şi curat de dragoste de Tara, alături de datoria ostăşească şi de aversiunea faţă de comunism. Nu poate fi vorba despre vreo afiliere legionară.
Pe 13 iunie 1945 pleacă, însă, cu căruţa spre ţara, de la Viena, fără să ştie cum şi dacă va ajunge să mai vadă măcar o dată pământul României. Soseşte însă pe 8 iulie.
Aşa că Hatmanul este urmărit de organele de securitate încă de la sosirea în ţară, în scurt timp fiind confruntat cu primul proces. Este însă achitat dar la al doilea proces intentat de autorităţile comuniste nu va mai scăpa.
Predat autorităţilor sovietice (ruşii nu îl puteau ierta pentru faptul că i-a fugărit prin munţii şi pădurile Crimeii) este condamnat la moarte, dar pedeapsa îi va fi comutată în închisoare pe viaţă.
Trimis în imensitatea Arhipelagului Gulag, îl vom regăsi, spre exemplu, în închisoarea Dubrovlag, la Iavaş şi prin alte colţuri ale cumplitului sistem concentraţionar sovietic.
Nu se va întoarce în ţara decât în 1955.
Nici în ţară nu va fi însă liber. Aproape 10 ani din viaţă va petrece la Gherla, fiind eliberat abia în 1964, cu ocazia amnistiei.
Viaţa lui nu va mai fi, însă, niciodată, ca înainte. Regăseşte acasă o soţie, Clemence, consumată de 18 ani de şicane şi care a trebuit să-şi susţină singură familia.
Beneficiază de o pensie infimă, după 18 ani de lagăr şi temniţă…
El însuşi spune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…
Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităţilor comuniste.
Viaţa este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziţionează locuinţă în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare. Jurnalul său este salvat de mama soţiei sale, care îl plasează pe un taburet din bucătărie, apoi se aşează pe el, stând acolo 2 ore încheiate, cât durează percheziţia.
Uitat de toată lumea, mai puţin de familie şi Securitate, nedorit de nimeni în ţară pentru care şi-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârşeşte, în 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC.
Un sfârşit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăţi pe care puţini le-ar fi suportat.

Sursele citate în articolul „1940-07-06 Maiorul Ion Toba – Manastirea Putna” nu par a mai funcţiona :
Christian Adventure https://www.facebook.com/ch…
http://www.resboiu.ro/samba…
http://razvanrc.wordpress.c…