Sunt foarte surprins de intenţia vădită de a falsifica adevărul pe care o mărturiseşte – probabil fără voia sa, autorul articolului Lagărul de la Crăciuneşti, apărut în Evenimentul Zilei, joi, 14 februarie 2008. Cunosc în legătură cu acest subiect câteva date inedite. Mai întâi din familie: tatăl meu a avut o grădină mare de zarzavat la marginea de nord a Constanţei, la Cişmea, de la care se aproviziona şi armata, şi bănuiesc că acesta a fost motivul pentru care i s-au repartizat câteva zeci de prizonieri ruşi să muncească la grădină. I-a ţinut până după 23 august 1944, iar când aceştia au fost eliberaţi, i-a dus la prăvălia unui prieten şi i-a lăsat să-şi aleagă fiecare un obiect pentru mama sau soţia din Rusia, să-l ducă amintire din prizonierat. S-a dus vestea despre un moşier din Dobrogea care, pentru că s-a purtat mai neomenos cu prizonierii, la venirea ruşilor a fugit la Bucureşti şi s-a ascuns de teama represaliilor. Altminteri, autoritatea sovietică, imediat instalată la controlul Ţării, a fost preocupată de soarta foştilor prizonieri ruşi pe două direcţii : (1) să afle cum au fost aceştia trataţi ca prizonieri de război, unde au avut de suferit şi din pricina cui, şi, mai ales, (2) să împiedice rămânerea în România a vreunui prizonier rus. Vin aşadar cu această informaţie: mulţi prizonieri ruşi au încercat sau ar fi vrut să rămână în România, câţiva dintre prizonierii pe care i-a avut în custodie tatăl meu cerându-i sfatul sau ajutorul în acest scop. Nu aş putea da însă vreo informaţie asupra motivaţiei…

La fel, menţionez cazul extrem de semnificativ al moşierului Iorgu din Kogălniceanu, care, la un moment dat, a fost arestat de autorităţile comuniste, pe la mijlocul anilor ’50, pe motive sau, mai bine zis, pe pretexte politice. A fost salvat de la o condamnare pe cine ştie câţi ani de Consulatul sovietic din Constanţa, la care s-a adresat familia sa şi a obţinut de la Ambasada URSS un soi de adeverinţă precum că a avut în custodie zeci de prizonieri sovietici care, toţi, au dat referinţe excelente despre « domnul Iorgu ». (Am scris despre acest om deosebit în Flacăra, la moartea acestuia, prin 1980…) Cu alte cuvinte, putem fi siguri că Ambasada URSS a monitorizat foarte atent condiţiile în care au fost găzduiţi ţn România prizonierii ruşi, astfel că nu e de imaginat că a rămas cineva nepedepsit pentru rele tratamente aplicate prizonierilor sovietici. Unii au fost pedepsiţi chiar de regimul Ion Antonescu, alţii – dar foarte puţini, după 23 august. Ar fi interesant de făcut un inventar complet al acestora. Arhivele au păstrat documente în acest sens, mai greu, chiar imposibil ar fi, de găsit documente despre prizonierii ruşi care au trăit relativ bine în prizonieratul din România. Căci asta s-a întâmplat de regulă: românii s-au purtat omeneşte cu adversarul învins, devenit prizonier. Aşa au făcut nu numai cu prizonierii sovietici, ci şi cu prizonierii americani sau britanici!

Altminteri, chiar şi din articolul din «Evenimentuil Zilei» se poate deduce că politica regimului Ion Antonescu faţă de prizoniei a fost extrem de corectă. Cazul de la Crăciuneşti a fost cu totul izolat, singular, rezolvat la timp de autorităţi. Mă îndoiesc însă că acest caz este corect prezentat de autorul articolului din Evenimentul Zilei. Nu ne spune acesta nimic despre sursa informaţiilor pe care le oferă, iar tendenţiozitatea sa este jenant de evidentă. Ţine cu tot dinadinsul să ne scoată vinovaţi acum şi de acest «holocaust» nou, descoperit de dl Ciprian Iancu. Îi recomand tînărului(?) ziarist să ia legătura cu cunoscutul publicist Ioan Grigorescu, fost ambasador în Polonia după 1990, care a scris multe despre prizonierii din România anilor 1941-44. Este acesta un capitol extrem de onorabil din istoria noastră. Nu ştiu dacă încercarea de a-l deforma şi denatura este cu sau fără intenţia dlui Iancu, dar nu m-aş mira să se declanşeze astfel o nouă campanie de denigrare a românilor, pe un subiect până acum ocolit : tratamentul aplicat prizonierilor. Subiect ocolit deoarece, corect tratat, ne pune, pe noi, românii, într-un contrast total cu ceilalţi, cu ceilalţi vecini şi mai ales cu marele vecin de la Răsărit…