Călin Kasper face o propunere interesantă

Guvernatorul Ludwig von Wohlgemuth

S-a născut în anul 1788 la Viena, dintr-o familie care provenea din Tirol. Între 1814 şi 1821 a fost profesor de matematică la Academia Militară din Viena. În 1849 îl găsim în Italia, unde luptă contra revoluţionarilor italieni. Este mutat apoi în Ungaria, unde reuşeşte să învingă trupele insurgenţilor maghiari conduse de Görgei la Györ. La 19 iulie 1849 este numit guvernatorul civil şi militar al Transilvaniei, pe care trebuia s-o pacifice şi s-o organizeze după model austriac.

Prima măsură a tânărului împărat Franz Josef a fost aceea de a anula uniunea Transilvaniei cu Ungaria, proclamată fără asentiment românesc şi accept împărătesc de către dieta maghiară de la Cluj la data de 31 mai 1848 cât şi înlăturarea vechii constituţii feudale transilvane şi a tuturor legilor şi hotărârilor dietei de când fusese înfiinţată până în prezent. Înţelepciunea împăratului s-a manifestat şi prin faptul că a pus un guvernator străin, fiindcă saşii complotau deja ca la această funcţie înaltă să ajungă unul dintre ai lor.

Wohlgemuth avea planuri mari, spune Bariţiu în lucrarea sa ” Istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă” (Cap. IX, începând de la pagina 583, lucrare din care voi cita copios, fără ca să mai fac alte menţiuni ca să nu întrerup fluiditatea textului.), dar a dat de la început cu mâinile în cuiburi de viespi veninoşi. Prima lui măsură a fost ca să proclame din nou valabilitatea legii marţiale ungureşti din 18 octombrie 1848, lege după care au fost ucişi mai mult de 6 mii de „ţivilişti”, adică de persoane civile neînarmate, majoritatea fiind români. Era drept ca toţi cei care au comis crime folosindu-se de această lege, să fie judecaţi tot după prevederile ei. Iată o mostră de mare înţeleciune a baronului, lucru pentru care era limpede că va fi urât de unguri. Al doilea decret al său a fost acela de a proclama egalitatea de drepturi a naţiunilor. Pentru prima dată în istoria Transilvaniei cădea odioasa înţelegere Trio Unium Naţionum prin care naţiunea română nu a fost recunoscută ca atare, ci doar tolerată. Un pas uriaş înainte pentru naţiunea română, eliberată dintr-o dată de legile Approbatelor şi Compilatelor care aveau prevederi ce înjoseau cumplit şi îngrădeau nespus libera dezvoltare a neamului românesc. Cu al treilea decret, prin care declara hârtiile monetare kossutiene fără valoare, a lovit puternic în cei care au avut legături cu insurgenţii maghiari, lipsindu-i de puterea financiară pe care ar fi folosit-o cu siguranţă ca să se împotrivească pe faţă noilor măsuri pe care le lua guvernatorul. Cu al patrulea decret guvernatorul introduce şi pe teritoriul Transivaniei legea statarie (legea marţială) pe care baronul Haynau o introdusese în Ungaria de la data de 1 iulie 1849, lege cu ajutorul căreia, pe când insurgenţii au fost la putere, au curmat multe vieţi prin tribunalele de sânge ale comisarului Csanyi. Acum aveau austriecii mână liberă ca să-i condamne pe toţi criminalii prin procedură simplificată, la moarte prin glonţ sau ştreang, la ani grei de ocnă sau la confiscarea averii. Apoi guvernatorul a anulat vechea împărţire administrativă feudală, desfiinţând comitatele şi scaunele săseşti şi ungureşti, odată cu aceasta căzând şi privilegiile feudale ale saşilor prin care aveau şi dreptul abuziv ca să pretindă sume de bani de la satele româneşti. Au fost creeate 6 districte militare mari, în care majoritatea locuitorilor erau românii (afară de districtul Odorheiului, unde erau mai mulţi secui.)

Aceste măsuri administrative au dus la o cerere mare de funcţionari publici care trebuiau să cunoască două limbi: limba germană obligatoriu şi încă una, (dacă nu încă două) dintre română şi maghiară. Cei mai avantajaţi au fost saşii care cunoşteau limba germană din familie, dar şi românii care vorbeau germana, Zice Bariţiu cu bucurie că au fost „aplicaţi” toţi românii câţi cunoşteau, de bine, de rău, limba germană. Au fost introduşi la judecătorii toţi cei cu studii juridice iar ceilalţi fie în jandarmerie sau în administraţiunea statului. S-a realizat astfel una din dezideratele românilor din timpurile trecute de a avea jurişti români, avocaţi români, poliţişti români, jandarmi români. Bietul popa Balint, pentru că a cerut demisia poliţistului Winkler la Abrud pe motiv că românii vor un poliţist din neamul lor (dar şi pentru alte capete de acuzare, aşa cum îi stătea bine unui naţionalist român: arborarea steagului împărătesc negru-galben pe turla bisericii din Roşia Montană unde era preot, cât şi organizarea de adunări în care cerea drepturi pentru neamul românesc.), a trebuit să sufere smulgerea bărbii, bătaia şi arestul la Abrud şi Aiud.

În urma deselor cereri ale deputaţiunii naţionale la Viena, au fost înfiinţate mai multe instituţii de cultură pentru naţiunea română, guvernul din Sibiu considerând pe drept că în primul rând era nevoie de institute pedagogice, care să pregătească învăţători şi profesori. Astfel au fost înfiinţate două institute pedagogice româneşti, numite preparandii, la Orlat şi Năsăud, unde exista o organizare românească puternică datorită regimentelor grănicereşti din acele localităţi. Aceste instituţii finanţate de stat şi-au deschis porţile la 15 decembrie 1849.

Tribunalele militare au început şi ele să judece zi şi noapte imensul număr de crime comise mai ales de insurgenţii maghiari. Au ştiut şi austriecii să se răzbune înfricoşat, zice Bariţ, trecând în revistă o parte din sentinţele cele mai aspre ale judecătorilor austrieci:
1) O sentinţă a tribunalului militar Arad condamnă la 16.11.1849 la moarte şi la confiscarea averii 14 ofiţeri cesaro-crăieşti care au trecut la insurgenţi, sentinţă îndulcită ulterior prin 18 ani de carceră în fiare.
2) La 5.12.1949 au fost condamnaţi tot la Arad 5 ofiţeri la moarte şi 16 la pedepse între 10 şi 12 ani.
3) Ucigaşul contelui Lamberg de pe podul Budapestei, secuiul Georgie Kolossi fu judecat şi spânzurat la 18.01.1950.
4) La 30.01.1850 au fost spânzuraţi Ioan Markus şi Ignaţiu Palik pentru uciderea vicecolonelului austriak Hacke.
5) La 10.01.1950 au fost spânzuraţi la Pesta 8 unguri care, la 12.10.1848 au ucis cu sălbăticie 44 de croaţi în localitatea Güns.
6) Alţi 16 ofiţeri au fost condamnaţi la 16, 12 şi 10 ani de puşcărie.
7) Alţi 11 foşti gardişti dezertaţi la Kossuth au fost pedepsiţi închişi pe 16, 12 şi de la 1 la 3 ani de închisoare.
8) Maiorului Josef Moriz şi locotenentului Henrich Sala, condamnaţi la spânzurătoare, primesc o comutare de pedeapsă de 10 şi 6 ani.
9) Dintre mai mulţi preoţi romano-catolici care au provocat la arme enoriaşii şi au ponegrit pe împăratul în biserică, precum Gabriel Sebestyen, Ludovic Janossy şi Francisc Tanko, comdamnaţi la ştreang, li s-a comutat pedeapsa în 10 şi 12 ani prin bunăvoinţa guvernatorului Wohlgemuth.
10) La 02.02.1850 au fost spânzuraţi la Arad 4 români că au călcat casa unei văduve bogate.
11) În ianuarie şi februarie 1850 se mai dau 35 de sentinţe la Arad, printre care se afla şi sasul Carol Albrichsfeld din Braşov, soldate cu pedepse între 16 şi 10 ani de închisoare.
12) În 15.02.1850 urmară 25 de ofiţeri, dintre care câţiva au fost condamnaţi la împuşcare.
13) Comitele Ludovic Battyanyi fu condamnat la moarte şi executat prin împuşcare la 6.10.1850. La 10.10.1850 au fost spânzuraţi la Pesta fostul călău Ladislau Csany şi Ioan Jeszenak pentru înaltă trădare. Tot în acea zi au fost spânzuraţi la Arad generalii Nagy Sandor, Aulich Göttenberg, comitele Leiningen, sârbul Damjanics, armeanul foarte bogat Kiss, Lazar, Török. ( Aceştia fac parte dintre renumiţii 13 generali maghiari, executaţi la Arad, majoritatea – dacă nu toţi – fiind trădători, călcători de jurământ depus în armata împăratului şi trecând apoi la duşman.)
Pedepsele au fost mult mai numeroase, dar plictisindu-se Bariţiu să le mai înşire, a trebuit să renunţ şi eu. Aş fi putut-o face mai devreme, dar am vrut să arăt că cele două palme primite de Iancu cât şi arestarea sa au fost minore în raport cu ce au pătimit alţii. Vor zice unii că da, dar Iancu a fost nevinovat. Dar poate crede cineva că pe numele lui Iancu nu au fost făcute plângeri de crime şi de jafuri, mai ales de ungurii abrudeni şi de cei de la Zlatna, unde întradevăr s-au scăpat caii de câteva ori…( Mult mai rău ca Iancu a păţit-o bietul Axinte Severu, care a scăpat de condamnarea la moarte ca prin urechile acului, pentru nişte acuzaţii legate de arderea Aiudului. Păţaniile lui le voi înşira cu prima ocazie şi sunt cu adevărat grozave.)

În octombrie 1850 s-a înfiinţat contribuţiunea directă pe pământ fără excepţii precum nobilii şi preoţii cum fusese până atunci şi au fost pornite primele lucrări de cadastru de care nobilimea nu vrusese să audă vreodată pe când dieta lor era la putere. În noiembrie se decide la Viena ca legile să fie publicate în Transilvania în trei limbi, germana, maghiara şi româna, ceva de neimaginat pe vremea grofilor.

Iată şi o remarcabilă caracterizare a baronului Wohlgemuth, făcută de Bariţiu:
” Spre a ne orienta şi mai bine, observăm aicea ceea ce trebuia să facem de la început, că baronul Wohlgemuth nu primea nici o invitare de la nimeni, ceea ce brusca tare pe aristocraţi şi pe patricieni. El trăgea la ospătării publice, oricât de oridnare ar fi fost acelea şi plătea tot, de-ar fi fost numai un pahar cu apă. Bine ştia guvernatorul pentru ce urmează aşa.”

Acest articol m-am hotărât să-l scriu când am văzut o postare unde se afirma că Wohlgemuth ar fi fost un om şiret şi că toţi austriecii l-au urât pe Avram Iancu şi deci şi pe români. Noi n-am cerut niciodată să ne iubească cineva, tot ce am pretins a fost ca cei care ne conduc să fie oameni drepţi şi cinstiţi. Şi guvernatorul Wohlgemuth a fost cu siguranţă unul dintre aceştia.

În cartea mea „De la animă spre ceriu” cu subiect centrat pe anii 1848-49, unde lui Wohlgemuth i-am rezervat câteva pagini, am făcut şi o propunere pe care o însăilez aici ca fiind de actualitate:

În memoria celor 13 generali a fost ridicat de nişte unguri la Arad un monument numit şi “al celor 13 martiri” în anul 1891, pe vremea dualismului austro-ungar. Acest monument, fiindcă prilejuise multe acţiuni revizioniste ale fanaticilor maghiari, a fost demontat din ordinul regelui Ferdinand în anul 1925. În anul 2004 guvernul de trista amintire a lui Năstase a decis reamplasarea monumentului, tot la Arad. Eu nu cred că acum, îndepărtarea monumentului a fost şi este o soluţie plină de înţelepciune. Mult mai inteligentă ar fi amplasarea, în imediata apropiere a monumentului respectiv a unei statui a guvernatorului Wohlgemuth, care ar arăta cu mâna întinsă spre acel monument. Pe piedestal ar putea sta un text ca acesta: Iată-i pe cei 13 trădători, călcători de jurământ şi dezertori, care s-au pus în slujba insurgenţilor maghiari luptând contra împăratului, celui căruia i-au jurat credinţă. Învinşi fiind la Şiria şi luaţi prizonieri, şi-au primit dreapta plată pentru fapta lor deonestatorie.
Cu asta s-ar asigura reconcilierea româno-maghiară, fiindcă monumentul “celor 13 martiri” ar căpăta un sens adânc şi pentru români. S-ar putea chiar să prindă drag de el.