Căci și uitarea e scrisă-n legile-omenești…
Niciodată memoria nu a fost punctul meu forte.
Nu am avut memoria datelor, din pricina asta, elev fiind, am abandonat gândul de a mă înscrie la Facultatea de Istorie. Mi-a trecut prin cap să fac filosofie, dar am renunțat când am aflat că filosofia se face în localul nou al Universității, nu în cel vechi. Pasămite, mi-am închipuit că e vorba de o clădire nouă, ridicată de comuniști. Nu mă încânta să fac facultate într-o clădire fără tradiție. În clădirea veche a Universității, pe care o știam și eu ca orice provincial, rămânea doar Facultatea de Litere, la care m-am și înscris.
Acum, la optzeci de ani, nu mă pot plânge că memoria mă lasă de izbeliște. Își face treaba destul de bine. Dar țin să pomenesc trei momente când și-a făcut de cap!….
Memorabil a fost momentul în care, mergând pe stradă, în dreptul Academiei Militare, am avut o senzație ciudată: am simțit că nu mai știu cum mă cheamă! Eram singur, nu m-a întrebat nimeni cum mă cheamă și, brusc, am simțit că în capul meu s-a rupt o legătură și că eu am pierdut informația privitoare la numele meu! Totul a durat o fracțiune de secundă și lucrurile au revenit la normal. O fracțiune de secundă de neuitat însă…
De pomină, pentru mine cel puțin, a fost și întâmplarea petrecută la un 1 Mai, când mi s-a spus că sunt desemnat să fac de gardă la Comitetul de partid al Universității. În anul acela, Paștele a căzut în preajma zilei de 1 Mai, așa că eu am plecat la Constanța să petrec Sfintele Sărbători acasă, cu ai mei. În felul acesta, am uitat complet de îndatorirea mea de „membrache” al PCR. Când am revenit la București, emoție mare! M-au căutat să mă prezint la Comitetul de partid, să dau socoteală de ceea ce nu făcusem. M-am dus, spăsit, la judecată, unde mi s-a pus întrebarea capitală:
– De ce ați lipsit de la gardă, tovarășe profesor?!
Am răspuns cât am putut de sincer:
– Am uitat…
– Bine, bine, ați uitat, dar de ce n-ați dat un telefon?…
Strict autentic! Așa m-a interpelat bietul Dumitriu, profesor la Drept și membru al Comitetului PCR. N-am să uit mirarea bietului om care a și murit după aceea, într-un accident. Iată câte detalii țin minte, de la acel moment de eclipsă a memoriei!
În fine, momentul cel mai memorabil al uitării de sine s-a petrecut tot în mediul universitar. Îi făceam curte, fără succes, viitoarei doamne G.O.L., pe atunci studentă în ultimul an. La insistențele mele, s-a îndurat o dată să meargă cu mine la o cafea, la Athenee Pallace. Era pe la prânz, am plecat din holul Facultății de Litere, pe Academiei, unde frumoasa domnișoară s-a oprit la coaforul de la parterul hotelului Muntenia, cerându-mi să o aștept câteva minute, să intre să-și programeze o oră la coafor, pentru ziua următoare. Eu, rămas în stradă, neavând ce vedea în vitrina coaforului, am trecut la vitrina următoare, puțin interesantă și aceasta, apoi la următoarea, și, din vitrină în vitrină, am ajuns în pasajul Crețulescu, la anticariat. Abia acolo, printre cărți, mi-am adus aminte de biata creștină, de care uitasem, ca un nerod. Unde s-o mai caut?!
După câteva zile, când am revăzut-o în holul facultății, n-a fost chip să-i mai dau bună-ziua. Nici măcar o privire n-a mai stricat pe mine! Și ce privire avea!… Ce ochi albaștri!…
După asemenea întâmplări, orice aș mai uita astăzi nu mă mai miră. E prea puțin față de „glumele” pe care le-a făcut cu mine poznașa mea memorie!
Ca o concluzie a vieții mele, aș zice că memoria bună nu se împacă cu inteligența vie, iscoditoare! Asta nu mi-a lipsit niciodată!
Am cunoscut multe persoane cu o memorie chiar fabuloasă, adevărate enciclopedii! Nu i-am invidiat niciodată! Azi mă descurc de minune cu Wikipedia. Parcă așa se numește… Găsesc acolo tot ce nu țin minte!
Ion Coja
Despre uitare
Lenin a fost un mare uituc. A promis țăranilor pământ și a uitat să-l dea. Apoi a murit…Și țăranii ruși sunt uituci….Nici până azi Lenin nu odihnește în Pământ. Au uitat să-l îngroape….
Vă spun cinstit, îmi tot bat capul cine ar putea fi doamna G.O.L.! În orice caz, a trecut pe lângă noroc…