Cacealmaua „Schindler” și autenticul erou, Cornel Dumitrescu

Escroc înainte de venirea nazismului la putere , arestat, până și în „luna de miere”, în 1928, pentru prădarea unei naive căreia-i promisese căsătoria, utilizat de naziști ca „specialist” pentru furtul uniformelor poloneze ce aveau să servească provocărilor de graniță, justificând invadarea în 1939 a Poloniei, ofițer SS apoi, mare „industriaș” Oskar Schiendler, nemurit într-un best-seller de australianul Thomas Keneally și într-un film prin care Steven Spielberg a spart piața Oskar-urilor, servește azi, propagandistic mistificării istoriei în numele unor interese profitabile pentru prezent și viitor, creării unei „fețe umane” a nazismului unei Germanii veșnic preocupată de etern „Noua Ordine” care să-i adjudece rolul de lider într-o Europă Unită. Cu sau fără arme, cu sau fără împărat sau Führer! Într-o lume în care „negrul” este prezentat drept „alb” iar „primul fascist al Europei”, Miklos Horty – drept părinte al democrației, în timp ce Ion Antonescu este în continuare, și după moarte, persecutat pentru vina de a-și fi apărat țara, totul e posibil !

Așadar Oskar Schindler ar fi salvat circa 1000 de evrei de la moarte sigură din … altruism. Numai că un anume doctor Schwartz i se confesa văduvei sale afirmând că , dacă „ nu dădeai bani, nu aveai loc pe listă”. Iar aceasta declara în toamna lui 1990, când împlinea 90 de ani că „N-a existat niciodată lista lui Schindler” ! Au existat, în schimb, extorcarea rudelor evreilor închiși în lagăre cu sume de bani, bijuterii și diamante, organizarea unor rețele de prostituție în care au fost antrenați comandanți de lagăre și arestarea, în repetate rânduri, a „eroului” sub acuzația de corupție și nu de ocrotirea evreilor nevinovați. Pretenția descoperirii celebrei „liste” într-un cufăr din podul unei case din Hildesheim, descoperire menită să justifice nu cele 7 Oskar-uri care au răsplătit o ficțiune artistică, ci să cimenteze noua prietenie germano-israeliană, nu a rezistat în fața realității – celebra „listă” nu a fost prezentată și nu a fost văzută de nimeni.

A fost, în schimb, văzută și auzită de toată lumea Stella Muller din Cracovia, care, susținută de mama sa, a declarat ca martor-victimă: „Așa-zisul mare prieten al evreilor, nazistul Oskar Schindler, n-a făcut altceva decât să ne înșele în modul cel mai crunt.” Și cum au început să apară și alte maărturii, F. de Moieant și J. Bruno au pus punctul pe „i” , prin articolul „Un alt adevăr despre Oskar Schindler” , publicat în decembrie 1997, lansând provocarea – Oskar Schindler- „Erou sau canalie?” Iar NOI ca români, nu putem să nu adăugăm întrebarea: de ce era nevoie să fie inventat un erou nazist, salvator de evrei când în cuprinsul teritoriilor cotropite de Germania hitleristă, a existat un erou autentic – Cornel Dumitrescu, industriaș din Cernăuți, care a salvat, fapt dovedit inclusiv de KGB, circa 3600 de evrei, angajându-i chiar si câte 5-6 pe un loc, la fabricile sale de textile, declarându-i absolut necesari producției de război, pentru a-i feri de deportare.

Cei doi, Schiendler și Dumitrescu, au în comun înfățișarea fizică – ambii înalți, ambii cu „șarm și prestanță” – și unele date biografice, ceea ce ne duce cu gândul la preluarea de către cei ce au clădit mitul Schiendler, a datelor celui de-al doilea. Amândoi s-au născut în 1908. Unul în Germania, celălalt în România ca fiu de țărani olteni. În timp ce Oskar, profitând de înfățișarea sa, debuta în cariera de escroc sentimental, valorificându-și astfel inteligența și ambițiile, Cornel pornea la asaltul Bucureștiului, împins de sărăcie și, la fel de ambițios și inteligent a ajuns, cu tenacitate, din postura de curier până la calitatea de factotum al directorului bancii Marmorosch Blank. Înfățișarea i-a deschis și lui ușile lumii bune, fiindcă se adauga prestației și talentului de om de afaceri, el devenind în scurt timp unul dintre apropiații lui Carol al II-lea.

Tot o coincidență, în același an 1939, Oskar cumpăra pe nimic, în Cracovia ocupată de naziști, o fabrică de vase emailate în timp ce Cornel achiziționează fabricile de textile din Cernăuți, câștigând, după eliberarea Bucovinei de trupele române în 1941, din comenzile pentru armată. Așa a reușit sub ochii îngăduitori ai Mareșalului Antonescu, insensibil la presiunile germane, să ofere o șansă evreilor din nordul Moldovei istorice, protejați de legislatura antonesciană, privind angajații din sectoarele strategice. Dacă Oskar a fost arestat și anchetat în repetate rânduri pentru fraude și escrocherii, lui Cornel nimeni nu i-a reproșat vreodată nimic, fiind apreciat pentru cinstea sa proverbială. A plecat în primăvara lui 1944 spre București, din fața tăvălugului rusesc, împreună cu soția și doar două valize cu lucruri personale, încărcate în grabă, în Fiat-ul său 1200.

După război a lucrat ca agent de asigurări la ADAS, apoi ca economist la Institultul de Proiectări Miniere (IPROMIN), ajungând șef al Serviciului Plan, calitate în care l-a găsit cel ce avea să-i devină prieten, confident și, astăzi, neobositul luptător pentru recunoașterea meritelor sale, tânărul inginer stagiar, devenit ulterior director, Florea Neagu. Bine făcut, îmbrăcat cu gust, extrem de politicos, competent în ceea ce astăzi s-ar numi „manageriat”, cu o memorie prodigioasă, extrem de discret, dar ferm pentru acea epocă în care funcția de partid dădea tonul, motiv pentru care era și considerat de către „oamenii noi” – „reacționar”. Cornel Dumitrescu a fost un model pentru tânărul inginer, apoi un prieten chiar și când acesta din urmă a ajuns director. Abia în 1965 însă, pe 3 iulie, când a fost propus pentru decorare, s-a dezvăluit. Îi era teamă ca nu cumva, susținând-ul, pretenul său, directorul, să nu aibă de suferit, deoarece avea dosar „greu”.

Se încercase includerea lui pe lista „criminalilor de război”, în 1946 și fusese anchetat în repetate rânduri în timpul ocupației sovietice, de NKVD. Deși vremurile se schimbaseră, omul pățit nu-și putea alunga teama din suflet. S-a confesat așadar prietenului, vorbindu-i despre copilăria în lipsuri, despre plecarea adolescentului absolvent a 6 clase liceale de la Corabia la București, despre angajarea sa la Marmorosh Bank, despre ascensiunea profesională și socială, despre fabricile din Cernăuți și salvarea evreilor și, în fine, despre anchetele la care a fost supus la etajul III al blocului „Sora”, camera 302 sau 312, de catre un general rus, NKVD-ist. De la acesta avea să afle că a scăpat de soarta „criminalilor de război” , rezervată de acuzatorii publici gen „Săracu” și „Sidorovici” „burghezilor reacționari”, soartă pentru care-l recomandaseră calitățile sale de fost patron și amic al regelui Carol al II-lea, datorită faptului că două emisiuni BBC din toamna lui 1944, înregistrate de „centrala” de la Moscova îi confirmau declarațiile autobiografice. „Vă pomenesc chiar și numele”- a concluzionat achetatorul- „și invocă mărturii verificate despre faptul că numărul evreilor salvați prin angajare la fabrică se ridica la 3600 de oameni”.

Tot din această transcriere ( a celor două emisiuni – n.n.) aflăm că ați angajat uneori și cinci femei pe un post, pentru a le salva de la deportare. Despre cartelele salvatoare de la înfometare, ce aduceau zilnic la cantina fabricii sute de înfometați, nu găsim nimic în transcriere, dar avem mărturii plauzibile ale localnicilor”. În final, însă, i s-a recomandat discreție. Și discreția proprie firii sale, dar stimulată și de frica de modul în care „capetele pîtrate” îi puteau interpreta cuvintele, a făcut ca, taciturnul Cornel Dumitrescu să ia cu el în mormânt, în 1976, multe amintiri ce ar fi putut inspira zeci de scenarii de film. Dar, poate că, citind aceste rânduri, cei plătiți regește să caute „vrăjitoare” prin „dosarele securității” vor face și altceva decât să surpe cărămidă cu cărămidă, edificiul serviciilor naționale de informații și contrainformații, sub pretextul asanării morale, în interes străin, dar cu o plăcere distructivă tipic autohtonă. De pildă, să caute „dosarul” lui Cornel Dumitrescu. Poate vor găsi acolo și transcrierea emisiunilor BBC din toamna lui 1944 și concluziile reprezentanților vechiului jandarm al lumii, îndemnându-l pe cel nou să o lase mai moale cu pedala „holocaustului” pe care l-ar fi comis chiar românii, ei înșiși victime, în anii celei de-a doua mari conflagrații mondiale. Și, poate că, peste câțiva ani – cine știe- un regizor ungur, preluând scenariul unui publicist rus și finanțat de un Mecena chinez, va sparge gala Oskar-urilor, cucerindu-le pe toate cu filmul” Lista lui …Dumitrescu” ! Un film care, în mod sigur ar porni de la o realitate istorică de necontestat și nu de la o contrafacere menită să justifice locul urmașilor victimelor, alături de urmașii călăilor, la masa verde a celei de-a „n”-a „Noi Europe” !

Florea Neagu
Mircea Mureșan

******

Nota redacției. Textul de mai sus trebuie citit împreună cu textul despre Traian Popovici, din Cernăuți, cel pe care regizorul evreu a vrut să-l facă eroul filmului despre creștinii care au ajutat evrei pe vremea naziștilor. Textul despre Traian Popovici se află pe site, unde a fost pus cu titlul Traian Popovici, un om între oameni pe data de 13 aprilie a.c.