Bunica, săraca, trăgea să moară. Se chinuia aşa de vreo săptămână.

– Nu mor azi, fiţi pe pace!… ne linişteşte bunica în fiecare dimineaţă, îndemnându-ne la ale noastre. Azi dimineaţă însă nu ne-a mai zis nimic. Respira la fel de greu, ne-a privit îndelung pe fiecare, adunaţi s-o întrebăm cum a dormit, s-o vedem cum se mai simte. A tăcut. Părea îngândurată. Nu ne-a răspuns. Apoi a închis ochii şi a ridicat din umeri, a neputinţă şi a împăcare cu ce va fi să fie. Ce?… Ţaţa Floarea a început să scâncească prima. Când a auzit-o şi pe mama, bunica a deschis ochii.

– Eh, păru ea că se hotărăşte în sfârşit, ia mai bine lăsaţi prostiile şi chemaţi-o pe madam Bădescu…

Tata n-a prea înţeles. Pe madam Bădescu? Da! Pe madam Bădescu! De ce?

– Treaba mea! se iţi bunica din slăbiciunea ei. Chemaţi-o!

Pe mine m-au trimis după madam Bădescu, casele noastre sunt lipite, spate în spate. A ei spre răsărit, a noastră către apus. Am dat colţul şi i-am bătut la poartă. Părea că mă aşteaptă.

– Se prăpădeşte, ai? m-a cercetat cotoroanţa.

– Treaba ei! i-am răspuns eu.

– Cum îi mai semeni! …pe urma mea, lipa-lipa, mărunt, din papuci şi din gură, parcă a rugăciune.

– Madam Bădescu, eu mă duc! o luă bunica în primire încă din uşă.

– Fugi de-aici, cu vorbe de-astea, leică Măruţă! Cu-atâta penicilină!…

– Mai pe seară, preciză bunica, surdă la vorbele de prisos. Am însă o vorbă pentru dumneata!… Dar să nu afle părintele Bumbac ori…

– Tu n-ai altă treabă? se întoarce spre mine vechitura de madam Bădescu.

– Lasă-l , nu-i nici o taină!… Dar abia m-am spovedit şi m-am împărtăşit!… Mi-e oleacă de ruşine!… De părintele Bumbac, că-i om serios!…

– Da’ ce făcuşi, coană mare?

– Nimica, zise bunica, încă nimica! şi-mi păru că încearcă să rîdă. Madam Bădescu o privi abia acum mirată…

– Eu, madam Bădescu, să ştii că n-am crezut niciodată prostiile voastre cu… cu masa şi cu… Mă rog, cu spiritismul dumneavoastră!… Dar m-am mai gândit zilele astea că poate o fi ceva şi spiritismul ăsta!… Cine poate şti de aici?!… Eh, nu mai e mult şi-am să văd cu ochii mei ce şi cum!

– Poate ne trimiţi şi nouă un semn mai desluşit, leică Măruţa, de ce-i pe acolo!… Nu te-ai gândit rău! Femeie deşteaptă ai fost toată viaţa dumitale!

Bunica rămâne puţin pe gânduri, trăgându-şi cu luare-a-minte sufletul.

– Eeh, geme ea încetişor, nemulţumită de ce-a înţeles madam Bădescu. Eu vreau să te rog… şi iar se opri să mai răsufle… rugămintea mea cea de pe urmă, madam Bădescu!…
şi ridică un deget în sus, avertizând împrejur.

– Păcatele mele, nu-mi vorbi aşa! se smiorcăie baba şi începe să bocească încetişor, dar cu urechile pâlnie spre bunica.

– Nţ, nţ, madam Bădescu! o dojeneşte bunica. Două lucruri vreau să te rog!… Nu taci?!

– Tac, iaca tac, nu mai plâng!… Şi ochii i se deschid cât cepele.

– Mai întâi să mă lăsaţi în pace, acolo unde oi fi, să nu mă chemaţi la masa… voastră!… Ne-am înţeles?…

– Leică Măruţa!…

– Da ori ba?

– Fie, leică!…

– Aşa… Că-or fi şi pe-acolo lucruri mai bune de făcut decât să mă înşiraţi la palavrele voastre!… Cine-i curioasă n-are decât să mă urmeze mai repede!…

– Coană mare!…

– Aşa… Şi nici celelalte cumetre, vreuna, să nu le prind că… Ne-am înţeles?… Aşa să le spui!

Şi iar cu smiorcăiala. Bunica a aşteptat să se mai potolească. Nu pricepeam nimic.

– Măi, Oane, măi!… se întoarse bunica spre mine cu un fel de zâmbet. Vezi tu cum s-a prostit mă-ta mare?!… Măi, Oane… Şi ochii i se umeziră văzându-mă că mă apropii de ea. Cine o să-ţi mai facă ţie gogoşi şi uscăţele?… Am început şi eu să plâng… Băiat mare!… mă dojeneşte buna. Asta o făcu pe madam Bădescu să-şi dea drumul de-a binelea, cei din casă năvăliră peste noi, mama cu lumânarea în mână, cu toţii plânşi şi speriaţi. N-au înţeles nimic, mama încearcă să ascundă lumânarea şi, negăsind ceva mai bun să zică, mă luă pe mine la rost s-o las pe bunica în pace. Cum te mai bagi în sufletul omului! şi dădu să mă scoată afară.

– Lasă băiatul, Lenuţo!… De el o să-mi fie cel mai tare dor!… Şi se-ntoarse puţin cu faţa spre perete, oftând adânc, sau numai respirând din ce în ce mai greu. Lumânarea poţi s-o laşi aici… Priveam în sus, la mama, la tata, la unchiul Ghiţă şi ceilalţi, cum îşi strîngeau buzele şi clipeau des, cu feţele strîmbate, aproape caraghioşi. Aprinde-o…

– Mamă, se apleacă tata uşor.

– Ce e? se înăspri vocea bunicii şi întoarce ochii spre noi.

– Doreşti ceva?… şi vocea tatii sună cum n-o mai auzisem niciodată.

– Da!… Aveam şi eu o vorbă cu femeia asta!…

– Bine, mamă!…

– Staţi cuminţi!… Mai e până deseară!… Vedeţi-vă de treburi, nu mai păziţi pe la uşă!

Începură să iasă. Tata încearcă iar să mă ia cu ei.

– Lasă-l , Sandule. Cu el am stat cel mai puţin!

Vorba asta n-am înţeles-o, dar sunt mulţumit că rămân. Oricum, pentru mai multă siguranţă, mă apucasem cu o mână de perna de sub capul bunicii. M-a simţit. Se-ntoarce iar de-a binelea spre mine şi-mi zâmbeşte:

– Ce-i, măi, Oane?… N-ai lecţii de făcut?

– Nu, bunică, duminica nu!

– E duminică?! se minunează bunica. Ce zici, madam Bădescu, când e mai bine să mori?

– Ştiu şi eu?!…

– Eh, oftă bunica, vorbind aproape singură, nici măcar duminica pe înserat nu-i bine să mori!… Doamne, iartă-mă!… Şi-şi făcu încet cruce. M-am prostit de tot, madam Bădescu!… Era să uit! De banii ăia… şi făcu semn cu mâna, ştergându-i din mintea ei.

– Bogdaproste!… Vecină ca mata, leică Măruţa…

– Dar să nu le laşi pe cotoroanţele alea să mă cheme la spiritism, că vă trântesc paharul în cap!… Ne-am înţeles?

– Bine, leică, acceptă mâhnită madam Bădescu.

– Numai o singură dată să mă chemaţi! ridică bunica glasul, neaşteptat de limpede. M-auzi, madam Bădescu? Să mă chemi la spiritismul dumitale, dar ştii când? Numai când or veni americanii! M-auzi?!… Atunci să mă chemi!

– Te-aud, coană mare! Americanii?

– Americanii! Când or să vină! Că or să vină ei americanii! Să ştiu şi eu de acolo că au venit americanii să-i gonească pe ruşi!… Atunci să mă chemi! Or veni ei odată şi-odată!

– Să te-audă Dumnezeu, leică Măruţa! şi se închină mărunt, bolborosind alte rugăciuni, pe care le încheie, răsunător, cu un ,,’ză-i-ar focul de ruşi!” Se închină bunica. Ce era să fac? M-am închinat si eu. Arză-i!

… Spre seară, ştiind bine că nu mai are putere şi zile să-i mai aştepte pe americani, bunica muri, împăcată că, în rest, lasă toate lucrurile la locul lor. Era duminică şi zilele următoare ştiam că voi lipsi de la şcoală. Era prima oară când lipseam şi eu de la şcoală. Era ultimul răsfăţ pe care mi-l făcea bunica… Cum s-o uit?!

 

(Fragment din  romanul Vin Americanii !)