Ce spunea Nicolae Steinhardt, evreul convertit la Ortodoxie, despre mareşalul Antonescu

Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) din Pantelimon, judeţul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, şi-a luat numele de fratele Nicolae, şi s-a călugărit după punerea sa în libertate.
 A fost doctor în drept constituţional.

Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, a fost singurul în toată Europa care a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i ţină piept într-o chestiune de onoare personală pentru acesta, în care nici Petain, nici cardinalii nu i-au spus nu. În vreme ce floarea aristocraţiei germane, generalii şi feldmareşalii acoperiţi de medalii şi decoraţii stăteau smirna în faţa lui şi tremurau, iar el făcea spume la gură şi alerga urlând de la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ţinut piept în propriul lui bârlog de la Berchtesgaden; dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei.”

“Şi pot afirma că nici un evreu din România nu a fost predat naziştilor pentru a fi trimis în lagărele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul! (Nicolae Steinhardt Jurnalul fericirii)

Înainte de a fi dus în faţa plutonului de execuţie, mareşalului Ion Antonescu i s-a permis să-i scrie un ultim gând soţiei sale.
În scrisoarea adresată soţiei sale, Ion Antonescu vorbeşte despre dragostea de ţară şi-i explică soţiei sale decizia de a fi îngropat în locul natal. De asemenea, mareşalul îi recomandă Ricăi să se retragă într-o mănăstire: “Scumpa mea Rica, am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi-n faţa Justiţiei Supreme. Aşa să stai şi tu! Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet, la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. (…) Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinţă este ca tu să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. 
Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile”.

Din „Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt, Editura Dacia, Cluj, 1991

Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai când e ea însăşi foarte morală.” P. 276

Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume: nu ajunge cultura, mai e nevoie de morală.

Sentimentul democratic nu-i decât o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o laşi după împrejurări şi potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii şi vieţii politice a societăţii. Cultură «adevărată», «adâncă», ştiinţă «înaintată», spirit democratic «puternic» sau «înalt»: vorbe goale, mă. Câtă vreme ţine de ele, libertatea dansează pe o sârmă subţire, e o ladă cu indicaţia «atenţie! fragil» încăpută pe mâini de hamal ameţit. O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertăţii, morala e pavăza libertăţii.” Pp.276-277

Nicolae Steinhardt este solicitat de Al. Mirodan să trimită o notiţă despre el pentru a figura în „Dicţionarul scriitorilor evrei de limbă română”. Comentează acest moment cu preotul şi scriitorul Ioan Pintea, discuţie consemnată în volumul „Primejdia mărturisirii”, apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca (ediţia a III-a, 2000, p. 54): „I-am trimis deci o notă autobiografică (lui Al. Mirodan, n.m.) în care am făcut şi unele observaţii de ordin general cu privire la atitudinea pe care s-ar cuveni să o aibă evreii plecaţi din România faţă de fosta lor patrie, singura ţară aflată sub influenţa germană în timpul celui de-al doilea război mondial, în care evreilor nu li s-a aplicat programul de exterminare conceput de Hitler şi de oamenii săi. Mărinimiei acesteia a poporului român socotesc că trebuie să i se răspundă cu simţăminte de ataşament şi gratitudine.”

Nicolae Steinhardt despre creştinism, în „Primejdia mărturisirii”, Editura Dacia din Cluj-Napoca (ediţia a III-a, 2000, p. 82): „Pentru creştinism viaţa e un dar minunat şi Dumnezeu l-a creat pe om nu atât pentru a fi slăvit de el (căci, fiind desăvârşit, nu are nevoie de preaslăviri), ci pentru a-i da şi omului putinţa să se învrednicească de incomparabila bucurie a conjugării verbului a fi. Aceasta-i dilema: existenţa sau neexistenţa, a fi sau a nu fi, cum spune Hamlet: Ce este creştinismul? Este religia lui a fi.” (subl. în text)

Nicolae Steinhardt despre moartea lui Socrate şi moartea lui Iisus, în „Primejdia mărturisirii”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, (ediţia a III-a, 2000, p. 91): „Dar între moartea lui Socrate şi moartea lui Iisus deosebirea este uriaşă. (…) Omul Socrate are parte de o moarte semi-zeiască, iar Hristos Dumnezeu şi-a ales cea mai omenească, mai teribilă şi mai josnică moarte pentru a se identifica în mod absolut făptuirii sale.”

Nicolae Steinhardt despre politica rusească, în „Primejdia mărturisirii”, Editura Dacia din Cluj-Napoca (ediţia a III-a, 2000, p. 104): „Dacă unul dintre oamenii noştri politici săvârşeşte cea mai mică greşeală, inediat este dat în vileag, condamnat, executat, obligat să demisioneze. Iar dincolo, dincolo ăia lucrează în mod liber. Fac ce vor. Una spun, alta fac şi-şi bat joc de Occident cum vor. Iar Occidentul, din ce în ce mai agonic, într-o comă din ce în ce mai adâncă.”

Idem: „Deocamdată e la pământ spiritualitatea. Pentru că a fost înlocuită în Occident prin laşitate şi prin fenomenul de gudureală, pe care l-a reprezentat atât de bine Jean-Paul Sartre şi şcoala lui. Dublu fenomen de laşitate, şi de gudureală, şi de linguşire.” – p. 116

Nicolae Steinhardt: capitolul „Mărturisire”, în „Primejdia mărturisirii”, Editura Dacia din Cluj-Napoca (ediţia a III-a, 2000, p. 177): „Anii următori lui 23 august (nu avusesem de suferit direct ca evreu nici în vremea liceului, nici în facultate, nici în timpul războiului, munca la zăpadă o săvârşisem voluntar, iar pe cea obligatorie în condiţii de omenie, nu însă fără a cârti şi a fi certat de tata: să nu aud niciun cuvânt împotriva ţării sau a lui Antonescu; face tot ce e posibil, nu are pe cap numai grija evreilor, ai prefera cumva să fii pe front în coclaurile Rusiei?) m-au apropiat şi mai mult de poporul român. Purtarea politică a multor, prea multor evrei şi evreice mi s-a părut stupidă, însufleţită numai de ranchiună şi de ţinerea de minte a răului; nu şi a binelui care a cruţat viaţa a sute de mii de oameni din România, ţara care a cutezat să nu traducă în fapt repetatele ordine de executare în masă date de Hitler – şi nu fără mari riscuri, după cum avea să-mi explice pe larg Radu Lecca, întâlnit la Jilava, pe jumătate paralizat, doborât de boală; (…).”

Acelaşi capitol, p.182: „Referitor la camarazii legionari nu pot spune decât că purtarea lor faţă de mine a fost frăţească. Mi-a venit în ajutor şi reputaţia mea de evreu osândit pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine impecabil şi cu acel spirit de solidaritate de care au dat cu prisosinţă dovadă în lucruri unde mulţi alţii şi-au pierdut cumpătul, omenia şi stăpânirea de sine.”

Din capitolul „Ce ştiu?”, aceeaşi carte, p. 195-196: „Ştiu ca toată lumea că mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei. Mareşalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu – şi îndoială nu încape că nu-i va fi fost uşor şi că refuzul acesta a însemnat şi asumarea unor riscuri imense.

Era vremea, dacă nu mă înşel, când, dintre şefii statelor europene ocupate, numai regele Danemarcei a cutezat şi el să nu se plece.

Mai ştiu, din gura lui Radu Lecca, împuternicitul guvernului Antonescu pentru problema evreiască, pe care am avut prilejul să-l cunosc în împrejurări cu totul excepţionale, petrecând timp îndelungat împreună şi împrietenindu-ne, că mareşalul Antonescu era ferm hotărât să nu omoare pe nimeni, ci numai să ceară contribuţii băneşti, îmbrăcăminte şi muncă obligatorie, tratament care, atunci când sute de mii de ostaşi români luptau în cele mai grele condiţii în adâncurile Rusiei şi piereau cu miile, putea să pară vexatoriu, dar se situa la o distanţă uriaşă de ce se întâmpla în alte ţări unde evreii au fost exterminaţi cu zel şi maximă conştiinciozitate.

Purtarea aceasta mărinimoasă a poporului român – căci nu a fost o bravadă personală a lui Ion Antonescu, ci expresia unei opinii publice şi a unui sentiment naţional – era de altfel conformă cu politica dintotdeauna a României care în 1939 a refuzat să accepte propunerea de a ocupa teritorii ale Republicii Cehoslovace ori ale Poloniei, iar în 1968 nu va interveni în treburile interne ale unei alte ţări şi nu-şi va trimite trupele în acea ţară prietenă şi vecină.

Mai ştiu de asemenea că Biserica Ortodoxă Română a consimţit – punând duhul mai presus de literă şi dragostea mai presus de orice – să elibereze certificate de botez unor evrei care socoteau că astfel vor putea să fie feriţi de deportări şi alte consecinţe grave ale condiţiei lor.

Procedând aşa, Biserica Ortodoxă Română a dat dovadă că între diversele culte care proslăvesc pe Dumnezeu vor fi deosebiri dogmatice şi că fiecare comunitate e îndreptăţită să-şi păstreze neştirbită credinţa dar că aceasta nu împiedică întrajutorarea, mila şi solidaritatea în prezenţa nedreptăţilor, silniciei şi pornirilor sălbatice. Poporul român şi Biserica ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scârbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.

Nu o singură dată au ieşit gospodinele din casă purtând tăvi cu ţoiuri de ţuică fiartă ori pahare de ceai fierbinte spre a-i omeni pe evreii care, în Bucureşti şi-n oraşele de provincie, efectuau pe străzi munca la zăpadă, şi parcă verbul a omeni nu şi-a aflat nicicând un înţeles mai precis. (…).

Dinamica timpului ne îngăduie să sintetizăm şi să desprindem vectorii şi liniile de forţă ale modului în care un popor, o societate, o instituţie primesc şi «prelucrează» impactul unei anumite perioade a istoriei. Ni se vădeşte acum lămurit că reacţia colectivă a poporului român şi a Bisericii covârşitoarei majorităţi a componenţilor săi în anii de încercare 1940-1944 şi-a aflat temeiurile în simţăminte de compătimire pentru suferinţă şi în refuzul de a se împărtăşi din potirul urii şi al prigoanei.

Nota redacției – Textul de mai sus este preluat dintr-o lucrare a dlui profesor Florin Șindrilaru, lucrare aflată în pregătire pentru tipar.