„Blestemata recunoștință habsburgică…”

”CU ARMELE ÎN MÂINI

Nădejdi de împăcare nu mai erau. Ungurii ”pentru apărarea legilor si constitutiei” declară răsboiu Casei domnitoare. Si pretutindenea incepe recrutarea pe seama armatei lor nationale,a cărei dorintă era acum să sustină nu numai unirea Ardealului cu Ungaria, nu numai visurile de hegemonie in cadrele imperiului, cum se vorbia până acurna, ci întemeierea unui stat puternic maghiar, poate chiar republică, in care toate neamurile celelalte sä.” fie contopite in rasa dominantă.
Pentru apăraea noastră, tinerii nostri răspândesc atunci pretutindenea apeluri. Poporul e chemat la arme. Peste tot el pune mâna pe länci si pusti si pe ce apucă. Ingrozit pedeoparte de violentele comisiunilor de recrutare unguresti, cari impuscau ca rebeli impotriva statului ungar pe toti aceia cari nu voiau sa” intre in armatele revolutionare, indemnat pe de alta parte de autorităile impărătesti si inainte de toate de autoritatile militare de sub comanda generalului Puchner, care le făgăduia si arme, si mai ales indemnat de acea mare constiintä, care se trezia acum sub glasul si gestul celor dela Blaj, neamul românesc din Ardeal se ridică la luptă.
Se alcătuiesc legiuni noui. Se tin adunări al căror scop e acum inarmarea si pregătirea de răsboiu a nearnului nostru in serviciul impăratului. Ni se făgăduise din partea autoritătilor curtii tot sprijinul pentru aspiratiile si nădejdile noastre.
Moralul nostru se ridică si legiunile noastre intră in foc. Sub conducerea lui Axente Sever, Avram lancu si a tovarăsilor lor îsi varsă sângele, în nădejdea plăzmuirii unui viitor mai bun, pe seama urmasilor, nedându-is seamă caî sunt in mare parte instrumentul fără pret al politicei vieneze. Impăratul, care până mai nădăjduia o potolire a patimilor unguresti, nici nu stătea de vorbă cu noi, acum ne primeste, ne făgăduieste multe si de toate
– vag §i nelămurit – si ne încarcă cu epitete: Suntem buni, suntem voinici, suntem apărătorii tronului, viitorul nostru va fi splendid, nu vom mai putea avea nici o plânsoare, care să nu găsească ascultare.
Si in vreme ce legionarii se luptă prin muntii apuseni, prin văile Tarnavei si Murăsului, fruntasii cari nu puteau apuca arma in mână, luau parte la adunärile dela Sibiu si conferintele dela Blaj, unde incredintatii guvernului austriac cercau cu orice pret să ne sugereze părerea lor si credinta că ei ne vor indeplini toate nevoile noastre.
Se creiază planuri nu numai de unire a elementului românesc de sub stăpânirea ungară, ci din intreaga monarhie habsburgică. Saguna, la îndemnul generalului Puchner, trece la Bucuresti si invita pe generalul rus Lilders să vină în ajutorul Austriacilor, tot mai mult strâmtorati de armatele ungare. Trece apoi prin Moldova, se opreste la Cernăuti si împreunä cu Eudoxie Hurmuzachi si Mihail Botnariu, membri ai dietei din Cernăuti, înaintează in luna Fevruarie un nou memoriu împaratului in care cer lămurit unirea tuturor Românilor din statul austriac íntr’o singurä natiune sub sceptrul Hubsburgilor. Mai cer apoi : un congres mare national si o capetenie supremä a Românilor, deci un fel de comandant sau un fel de domnitor ; impăratul insusi să facă bine sä ia titlul de ”Mare Duce al Românilor”, apoi egală indreptătire a confesiunilor române; o adunare natională in fiecare an ;
reprezentanti proportional cu numărul nostru la dieta imperială; un asa numit ”organ national” pe lemgă fiecare minister, deci un fel de ambasador al neamului românesc.
Si in vreme ce cererile acestea se înfătiseau, armatele austriace erau tot mai strîmtorate de armatele unguresti, cari câstigară tot mai mult teren : pe Austriaci, in Ungaria, aproape îi asvârliră peste granite, iar în Ardeal generalul Bem înfrânse pretutindenea rezistenta Habsburgilor, afara doară de Incăpătânata dar ieftina aliantă pe care o oferiam noi Casei domnitoare cu luptele din muntii apuseni.
S’ar ‘părea că in astfel de împrejurări grele, domnitorul a primit cererile noastre, luând in considerare si jertfele pe cari le aduceam si necredinta de care se făcusera vinovati Ungurii. Dar Habsburgii erau mai diplomati
de cum credeam noi si de cum putem crede si azi. Vedeau ei foarte bine, că Ungurii sunt un element tare si ca după înfrângerea lor, acest element, câstigat odată, va fi de mai mare folos Casei domnitoare decât cele trei milioane de Români. De aceea răspunsul pe care îl dădu împăratul petitiei noastre era vag : cuprindea totul si totul si nimic.
”Se primeau cu bucurie asigurările de credintă si alipirea curagioasei natiuni române si se recunostea cu gratitudine jertfele egale pe cari le aduce pentru tronul Habsburgilor si pentru monarhia unitară si se făgăduia că petitia fidelei natiuni române va fi luată in chibzuire amănuntită si va fi rezolvaă in cel mai scurt timp spre multumirea ei”.
Asa dar se făgăduia. Si in curând in Iunie împăratul declară din nou : ”făgăduiesc Românilor constitutiune organică, potrivită cu trebuintele adevărate ale acestui popor, ce sunt in consonantă cu unitatea monarhiei”. Iar la o lună de zile după aceasta, în Iulie : Puteti fi siguri că dorintele cuminti si drepte ale Românilor vor fi îndeplinite”.
Când se va decide si când vor fi îndeplinite cererile noastre ? Asta rămânea la aprecierea Casei împărătesti si a sfetnicilor sai, si de asemenea de ei atârna si judecata : până unde cerintele noastre sunt in concordantă cu unitatea monarhiei si cari sunt acele dorinti cuminti si drepte cari vor putea fi îndeplinite?

Asa dar făgăduieli : vechiul sistem habsburgic, de care se folosiau totdeauna ca să treacă gârla. Le trebuiam să ne ridice sperietoare fată de Unguri si au isbutit. Ne-am ridicat de pretutindenea si fără să ne gândim mult la rezultatele pe cari le va aduce credinta noastră, am jurat si ne-am asvârlit in foc. Nu vedeam primejdiile decât intr’o singură parte. Vedeam că Ungurii vor să ne sdrobească si că intărirea lor e săbirea noasträ, că trebuie deci să ne apărăm, punând mâna pe arme ca să-i doborim. Iar Casa de Habsburg vedea că-i putem fi ”utili „pentru înfrângerea cerbiciei unguresti si căuta cu toate mijloacele ca să ne utilizeze.
Că utili am fost, asta o dovedesc evenimentele din anii 1848-49. Pretutindenea armatele austriace au fost înfrânte de rebelii unguri, în cât împăratul a fost silit să cheme ajutor rusesc să-i doboare, iar in muntii nostri, cei cari au incercat, au ajuns la soarta lui Vasváry.
Dar dacă Habsburgii au căutat să ne utilizeze, acelasi lucru au incercat să-l facă si adversarii lor. Kosuth si guvernul revolutionar, care în dieta dela Debretin detronează cu mare emfază pe actualul împărat si prea gratiosul oblăduitor al neamului unguresc de astăzi simt primejdia ce o ascunde in sine răscoala românismului si caută împăcare. Kosuth e ajutat în planurile sale si de rătăcirea în care se aflau unii fruntasi ai vietei
politice si culturale din Principatele românesti ca Nicolae Bălcescu, Cesar Boliac si altii. Kosuth se stie folosi de rătăcirea lor. Cauta deci să desarmeze pe Românii din Muntii apuseni si mai ales sa infrângă cerbicia lui Avram lancu si a lui Axente Sever. Spre acest scop cearcă în mai multe rânduri încheierea unui armistitiu, apoi a păcii, dar totdeauna cu scopuri nermărturisite. Când planurile ascunse ale lui Lud. Kosuth si tendinta lui de a nimici cu ori-ce mijloc pe fruntasii miscării românesti, ies tot mai mult la iveala prin misiunea lui Dragos in Muntii Apuseni, care se isprăveste cu moartea lui Buteanu, spânzurat lângă Câmpeni, si s’ar fi isprăvit si cu a lui Iancu, ori-ce tratative incetează si nu se mai dă crezare cuvântului unguresc. Lupta continuă.
Eram deci în mijlocul unui joc dublu : pedeoparte ne utilizau de jucărie Austriacii, pe de altă parte cautau să ne utilizeze Ungurii. Au biruit aceia cari au fost mai isteti : curtea dela Viena.
Înfrângerea armatelor unguresti, -fireste după ce împăratul Austriei a chemat intrajutor si armata rusească- a adus iarăsi pacea si a nimicit astfel planurile pe cari le fäurise până atunci Ungurii. Iarîin mintea noastră ne-a deschis perspectiva largă a unei vieti puternice nationale. De aceea ne-am jertfit, ne-am vărsat sângele pentru dinastie, pentru monarhia unitară, tinta acestei dinastii. Am primit făgăduinte chiar din gura împarătească, un sir întreg de asigurări cari de cari mai demne de crezare : că cererile noastre vor fi ascultate si deaci încolo ni se vor da asigurări depline pentru desvoltarea noastră culturală si nationalä. Ne asteptam acum după räsboiu ca jertfele noastre sä fie recunoscute si făgăduintele ce ni s’au făcut să fie împlinite. Si ce amară ne-a fost desamăgirea!

RĂSPLATA

Uitasem de eternul plan al Casei dela Viena. Pe ea o interesa să fíe stăpână peste o monarhie, în care sä aibă supusi credinciosi si venituri erariale, din care să-si poata plăti întreaga haită de ”beamteri”, inerentă sistemului de po1itică austriacă.
Când avea lipsă de noi si era necäjită pe Unguri, ne zâmbia nouă ; când nu mai avea atunci îi îndulcea pe ei si ne jertfea pe noi. Doar îndată după räsboiul lui Napoleon, am ajuns o jucărie aruncată la discretia nobilimii maghiare. In decursul revolutiei un singur an am fost si noi stăpâni pe capul nostru ; dar n’am avut cum ne valorifica aceastä stăpânire.
Dupä revolutie si pânä la transactia din 1867, noi suntem la dispozitia familiei domnitoare, ca apoi dupä această dată sa fim aruncati iar pradă ungurimii. Asa cerea interesul dinastiei si după ”conceptia austriacä”, nu dinastia e pentru popor, ci poporul e pentru dânsa. Sistemul de guvernare austriac cerea nu o manifestare puternică a sufletului national, ci dimpotrivă o acomodare fată de dorintele imperiale. Ca lucrurile acestea să se întâmple mai usor, era necesară o contopire intro mentalitate anume potrivita năzuintelor stăpânirii : aceleasi idei, pe cari le urmărise Iosif II. Noua ni s’au făgăduit in decursul revolutiei multe si de toate, dar implinirea acestor făgăduinte ar fi scos si mai mult la iveala caracterul nostru specific românesc. … Evident deci ă dorintele noastre, asa precum le formulasem noi, nu puteau fi indeplinite … E foarte explicabil ca amărăciunea a fost
mare in urma acestor desiluziuni. Erau amäriti chiar si aceia cari fuseserä excesiv de credinciosi familiei dela Viena. Saguna. insusi e mustrat de guvernatorul Ardealului pentru adunări secrete”, machinasii politice”. I-se cere socoteală de ce a schimbat titlul de episcop diecezan greco-neunit” in episcop diecezan românesc al bisericei orientale din Ardeal” ? Apoi i-se impune să lase la o parte terminologia nationalä. Se pun la cale tot felul de surubării si se stârnesc din nou zîzanii intre uniti si neuniti. De teamä ca nu cumva grăniterii români să-is întrebuinteze armele altfel de cum cerea Viena, regimentele acestea se desfiintează, pentrucä nu mai e nevoie, decât de o singură armata, această armata sä fie a împăratului”. Fruntasii ajung cu totii sub pază politienească : Bărnutiu, Cipariu, Axente, însisi episcopii Saguna Sulutiu. …lar Iancu ajunge chiar in inchisoare.
La inceput, dupa inăbusirea revolutiei, se numiseră in slujbă o seamă mai mare de functionari si se admise limba romemeascä de egal indreptătită. Incetul cu incetul această limbă incepu ă fie inlăturată si înlocuită cu limba germană, iar functionarii români asemenea celor germani fură siliti si ei să fie propovăduitorii germanismului si mai ales ai habsburgismului”.Se cerea de către ai nostri la la împărtirea cea nouă a teritoriilor din imperiul habsburgic să se tină seamă de configuratiile etnografice : neamul românesc din Ardeal, Bănat, Crisana, Maramures si Bucovina să fie unit in acelasi trup politic.
Familia domnitoare nu se invoieste nici la lucrul acesta : Bucovina se detasează Galitiei, ca nu cumva elementul românesc să fie prea tare in cadrele imperiului.
Pe tot terenul deci un sir intreg de desiluzii si nerecunostintă din partea aceluia pentru care ne jertfiserăm. Recunoasterea de natiune egal indreptătită în Ardeal, confirmată si in dieta dela Sibiu din 1863; a fost numai sare in ochi. De realizarea visurilor noastre si a făgăduintelor ce ni-se făcuseră eram asa departe. Interesul familiei domnitoare cerea sa nu in se prea acorde multe ca sa nu se instrăineze definitiv elementul unguresc… Cu un singur bine ne-am ales din intreaga această epocă austriacă : a dispărut pe câtăva vreme presiunea maghiarizării, care ar fi fost formidabilă sub o ocârmuire ungurească, si ni s’au acordat ceva imbunătătiri pe seama
bisericilor românesti…. Dar toate acestea se fac din propriile noastre puteri, fără nici un sprijin apreciabil venit de sus.
…Cu atât bine ne-am ales în urma jertfei de sänge, pe carea m adus-o dinastiei habsburgice.
Dar, se va spune, dacă poporul românesc în întregime n’a putut fi răsplătit, a fost răsplătită în schimb acea parte a lui, care luase armele si se luptase cu mare îndârjire pentru dinastie.
Ei bine, nici conduceitorii legiunilor româmesti n’au fost răsplătiti cu nimica, necum multimea. Li s’a trimis doar fiecăruia, dela Viena, câte o medalie, s’o puie pe piept ca si cănd această tinichea mizerabilă ar fi balsam pe rana care sângera dedesubt. …Pe Iancu si tovartisii lui i-au asvârlit in temnită, bătuti de jandarmii si de soldatii împăratului pentru cinstea căruia luptaseră. Când vine împăratul in Ardeal si lancu cere audientă, e alungat
deacolo ca un lepros si dat de generalul Grune pe mâna jandarmilor lui Löwenharl, cari îl smintesc în bătăi. Cu sufletul amărât si tulburat si cu trupul sdrobit, nenorocitul tribun îsi ia fluerul în mână si porneste nebun de rusine prin munti, ca să ducă din loc in loc mărturie despre blestemata recunostintă habsburgică… Fagaduielile cari se făcuseră, s’au dovedit vorbe in vânt. lar curtea continua mereu cu acelasi sistem : ne făgăduia neincetat sprijin
si in aceeasi vreme tot mai mult întindea mâna către poporul, care o detronase in dieta dela Dobritin. ”

”Habsburgii, ungurii si românii” – Ion Rusu Abrudeanu si Vasile Stoica – 1915
bag samă că erau mai aproape de epocă si n-au scris după ureche!