Ursul – animalul de legenda care a contribuit la retragerea trupelor straine de pe teritoriul tarii in 1958.
Marile evenimente se petrec de multe ori in cu totul alte conditii decat cele pe care ni le imaginam la prima vedere. De fapt, clipele hotaratoare din istorie s-au pus la cale in cadru restrans si ambiante inedite. De multe ori soarta si viitorul unei tari au fost hotarate in cluburi selecte, terenuri de golf, cazinouri, loje de diverse rituri sau partide de vanatoare. Evenimentul relatat mai jos nu face exceptie. Datorita lui s-au retras armatele sovietice din Romania …
Urmatoarea intamplare, daca nu ar fi adevarata, ar parea, foarte usor, sa tina de domeniul fantasmagoric.
Problema este ca a fost atat de adevarata incat autoritatile comuniste au tinut-o ascunsa nu doar romanilor de rand din acea “Epoca” ci si demnitarilor de rang secund din aparatul de conducere al tarii.
Toti romanii trebuiau sa stie ca retragerea fara incidente a trupelor sovietice ramase in tara inca din anul 1944 era un gest de clementa si noblete a “Marelui Frate de la Rasarit”. Acesta cvasinecunoscuta si incredibila intamplare din istoria Romaniei a fost instrumentata de nimeni altul decat conducatorul tarii din acea perioada, Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Cu toate ca Dej anunatase initial ca trupele sovietice pot ramane in Romania pe aceeasi durata de timp in care trupele americane vor stationa in Germania , planurile sale erau cu totul altele.
Presat de numeroasele acte de violenta si jaf de care se faceau vinovati vajnicii soldati “eliberatori” ai Armatei Rosii si incurajat de succesul sau in anihilarea elementelor alogene din PMR, Dej se gandise deja la un plan neobisnuit de momire a sovieticilor in afara granitelor Romaniei.
Tovarasul vanator suprem vine de la Rasarit
Dupa episodul din anul 1952, cand deja reusise epurarea partidului comunist de liderii evrei si potentialii rivali precum Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), Vasile Luca (Laszlo Luka), Teohari Georgescu (Burah Tescovici) si Alexandru Nikolski (Boris Grunberg), Dej se credea indeajuns de abil pentru a se descotorosi de armata sovietica de ocupatie.
In fata unei prezente atat de temute si redutabile, conducatorilor comunisti ai Romaniei le vine o idee bizara la prima vedere, dar care se va dovedi viabila, vanatoarea! Imediat dupa moartea lui Stalin, la carma U.R.S.S.-ului se catarase dupa indelungate lupte intestine asa-zisul “reformist”, Nikita Hrusciov. La acea vreme era cel mai puternic om al planetei alaturi de rivalul sau american, Dwight Eisenhower. Ucraineanul avea insa un viciu comun tuturor puternicilor vremii. In afara de politica si vodca de calitate, Hrusciov era literalmente innebunit dupa vanatoare.
Jurnalul olandez si jertfa ursului din padure
Au existat putine marturii despre vanatoarea de ursi unde s-a hotarat viitorul Romaniei si soarta armatei sovietice stationate pe teritoriul tarii. Una dintre putinele surse publicate dupa 1989 in care se povesteste episodul cu Hrusciov, Dej si vanatoarea de ursi, este nota memorabila a Ambasadorului Olandei in Romania la acea data, C.M Hanswlick De Jonge, invitat de vaza la acea vanatoare. Fondul de vanatoare de la Budacu de Sus, din judetul Bistrita Nasaud, adapostea in acea perioada una dintre cele mai mari populatii de ursi bruni din Romania. Zona era situata la inaltimea de 800 de metri iar padurile din jur erau intesate de meri si peri salbatici. Pomii fructiferi, o vegetatie rar intalnita la acea altitudine, erau explicatia faptului ca in fiecare an, in preajma lunilor septembrie-octombrie, sute de ursi bruni se adunau in padurile din Budacu de Sus. Acest lucru era deja cunoscut de Gheorghe Maurer, Chivu Stoicasi alti lideri comunisti pasionati de vanatoare. In urma discutiilor avute cu Gheorghe Gheoghiu Dej, intreg aparatul de conducere al tarii hotaraste ca, din punct de vedere diplomatic, invitarea lui Nikita Hrusciov la o vanatoare de ursi la Budacu de Sus ar fi un act deosebit de bine inspirat. Conducerea Romaniei din acea vreme tintea de fapt mai sus. In afara de castigarea favorurilor liderului sovietic si de detensionarea relatiilor cu vecinul de la Rasarit, scopul discutiilor de dupa partida de vanatoare s-ar fi axat pe retragerea tuturor soldatilor sovietici din tara . In prealabil, Hrusciov mai fusese abordat pe linie politica, in decursul anului 1957, de catre Emil Bodnaras, ministrul roman al Apararii din acea perioada, tot pe tema retragerii armatelor sovietice. Vanator maniac, Hrusciov nu rezista tentatiei unei vanatori de ursi bruni in Muntii Carpati. Astfel, in luna octombrie a aceluiasi an, avionul Tupolev al delegatiei sovietice, in frunte cu ucraineanul Nikita Hrusciov, aterizeaza la Bucuresti. Autoritatile romane dand dovada de un exces de zel combinat cu slugarnicie, organizeaza la cabana de vanatoare din Dealu Negru un adevarat festin medieval de unde nu au lipsit nici o serie de dame de companie din categoria “de lux”, aduse special din Bucuresti. Pe mesele temutilor oaspeti se revarsau, la propriu, deliciile ospitalitatii culinare romanesti: ciorba de burta, carnati de cerb, sunca de urs, frigarui de caprioara, friptura de fazan, sarmale de mistret, mamaliguta cu arde iute, vinuri dulci de Lechinta si Giurgiu . Evident, in decursul aceleiasi seri Hrusciov nu avea nici o problema in a da peste cap pahare integi de tuica. Elanul bautor al liderului U.R.S.S. a fost temperat brusc de taria sticlei de horinca, acesta bautura povocandu-i o adevarata explozie de admiratie durului dictator. A doua zi, dis de dimineata, doua camioane pline cu gonaci, padurari si caini de vanatoare porneau la scotocirea padurii si starnirea animalelor. Macelul avea sa inceapa. De jertfa ursilor din Carpati depindea soarta Romaniei…
Sacrificiul ursilor
Pentru Hrusciov, organizatorii au ales un observator de vanatoare situat la inaltime, langa intersectia trecatorilor folosite de obicei de animalele mari pentru a strabate padurea. De acolo, din conditii de deplina siguranta si situati la adapostul oricarui atac al vreunui animal ranit si furios, obisnuiau sa vaneze si liderii comunisti romani. Pentru Hrusciov au avut grija sa aleaga cel mai inalt observator. Temutii ofiteri KGB, insarcinati cu paza dictatorului sovietic, stateau la randul lor cu ochii in patru si degetele pe tragaci in cazul unui eventual atac al vreunui urs ranit. Cainii si gonacii au inceput sa rascoleasca padurea in cautarea ursilor Aerul rece al dimineti de munte era profanat de latraturi, urlete, zgomote de fiare izbite una de alta si injuraturi. Primul urs strabate in fuga standurile de vanatoare. Gheorghiu Dej trage primul insa ursul nu este nimerit si scapa fugind in desisuri. Hrusciov il priveste nemultumit…
– Se pare ca nu am tras bine, tovarase Secretar General, se vede ca nu am ochit cum trebuie, baiguie acesta vizibil incurcat in fata lui Hrusciov. Haitasii isi continua larma si in scurt timp apare un alt urs, mai mare decat primul. Hrusciov trage primul dar situatia se repeta si ursul dispare teafar. “Ciort vizmi! – Du-te la dracu!” injura ucraineanul furios. Cum sa se faca de ras tocmai el, marele conducator al Uniunii Sovietice? Ziua continua cu acelasi spectacol penibilo-grotesc, cu deosebirea ca zelul gonasilor si larma cainilor au scos din ascunzisurile lor doar cerbi, mistreti si lupi. Animale norocoase… puternicii vremurilor venisera sa vaneze doar ursi…
Disperati, conducatorii comunisti ai Romaniei de la acea data ordona ca pe timpul noptii sa mai fie aduse inca doua camioane de gonaci. Satele din jur se golesc de oameni adusi sa haituiasca ursii din codrii seculari ai Nasaudului. In dimineata urmatoare, Hrusciov astepta deja nerabdator declansarea vanatorii, iar asteptarea sa nu avea sa dureze mult. La o jumatate de ora de la inceperea goanei, cativa ursi de talie medie au iesit in fuga din padure. Cunoscatori ai populatiei locale de ursi, organizatorii romani l-au sfatuit pe Hrusciov sa nu traga in ei. Conform datelor vanatorilor locali, in fondul de vanatoare de la Budacu traiau unele exemplare colosale de urs brun, demne de titlul de record mondial. Parca vrand sa confirme promisiunile liderilor comunisti romani, cateva minute mai tarziu, dintr-un luminis tasni in fuga un urs brun de dimensiuni apreciabile. Se opri brusc, ridicat in doua labe si incepu sa adulmece aerul pentru a identifica directia de unde se auzea larma oamenilor si latratul cainilor. La 60 metri de el, cocotat confortabil la inaltime, Hrusciov ocheste, trage si nimereste ursul in dreptul inimii. Sarmanul animal racneste furios, cade si incearca sa fuga impleticit. Un al doilea glont curma viata ursului. De sus, din observator, Hrusciov zambea mandru si satisfacut de isprava sa. Dupa estimarile vanatoresti, ursul ucis avea peste 400 de puncte. Asta insemna garantia unui trofeu aducator de medalie de aur la orice expozitie internationala de vanatoare. Gheorghiu Dej care ajunsese deja la fata locului, sare sa-l imbratiseze pe Hrusciov pupandu-l pe ambii obraji.
– Tovarase Secretar General, ati avut o impuscatura extraordinara! Mi-ar placea sa vad ca o tineti tot asa la aceasta vanatoare! Data viitoare o sa impuscati un urs si mai mare, poate un record mondial. Haideti sa ciocnim un paharel de horinca. Noroc!
– Zdarovie, spuse Hrusciov si ciocni repede paharul cu Dej. In masinile de teren ale armatei puse la dispozitia puternicilor vremii, Hrusciov zambea satisfacut. “ Am ce sa le povestesc Ninei Petrovna, lui Serghei si Elenei”. Grupul mixt romano-sovietic al demnitarilor vanatori se indrepta vesel spre cel de al doilea loc de panda, unde un alt grup de caini si gonaci incepuse deja sa rascoleasca padurea. Vanatoarea se apropia de apogeu. Spre mijlocul zilei grupul haitasilor reuseste sa identifice si sa dirijeze spre locurile unde statea ascuns liderul comunismului mondial un urs de dimensiuni colosale. Comparativ cu el, ursii precedenti pareau niste catelusi. Hrusciov si gazdele sale vasale sunt cuprinse de emotie si paroxism. Acest urias al codrilor romanesti trebuia doborat cu orice pret. Era cu adevarat cel mai mare urs vazut de demnitarii romani. Un adevarat campion. Haitasii au reusit sa dirijeze ursul spre locul unde statea Hrusciov. Ascuns, acesta a ochit si a tras. Gigantul brun a fost nimerit la baza craniului, dar mai avea forta si vitalitate sa alerge in desisuri. Haitasii si cainii il urmaresc, nu fara un pret. Doi caini sunt ucisi pe loc, iar un biet satean este ranit destul de grav de urs inainte ca acest rege al padurii sa-si dea ultima suflare.
Vanatoare sau politica?
A urmat o scena grotesca. Toata lumea era agitata. Hrusciov zambea cu gura pana la urechi in timp ce gonasii si cainii erau trimisi scurt si fara explicati la casele lor. Cadavrul ursului care zacea in desisuri este estimat la peste 500 de puncte, cu o greutate probabila de 380-400 kg, un adevarat record mondial. Nascut si crescut in salbaticia Carpatilor, haituit de comunistii romani si executat de cel mai temut lider al planetei din acea perioada…nu e de dorit sa te nasti urs pe acesta planeta… Revenindu-si cu greu Nikita Hrusciov mangaia blana brun inchis a ursului, admirandu-i dimensiunile enorme.
-Blana sa va impodobi de acum inainte podeaua de piatra a vilei lui din Zavidovo. Gheorghiu-Dej avea intiparit pe figura un zambet larg. Cei doi tovarasi de vanatoare se imbratiseaza si se mai pupa odata pe obraz. Ruseste si zgomotos…Spre seara au mai venit la masa intinsa din cabana de vanatoare si alti membri ai Comitetului Central, dintre care se detasau figurile lui Maurer, tanarul la acea vreme Nicolae Ceausescu si Emil Bodnaras.
– Mai sunt inca 7000 de ursi in Romania , tovarase Secretar General, oricand doriti dumneavoastra sa reveniti, recita pe un ton slugarnic Gheorghiu-Dej. Intre timp, in jurul cabanei petrecerea si dezmatul deja incepusera. Gratarele sfaraiau pline ochi de frigarui de mistret, caprioara si iepure. Vinurile curgeau in valuri. Hrusciov uitase definitv de masca de lider de piatra, zambea, canta si injura de bucurie. In acelasi timp se lasa fotografiat in compania oricui. La lasarea noptii, dupa ce lautarii i-au cantat cantece rusesti, Hrusciov dispare cu impreuna cu una dintre damele de companie. Bucuria si bine dispozitia ucraineanului au tinut si urmatoarea zi, cand trezindu-se dis de dimineata il abordeaza pe Dej:
– Ce pot face pentru dumneavoastra tovarase ? Ce pot face pentru Romania ? Cum ma pot revansa pentru asemenea primire si clipe de neuitat? Dej nu-si mai incapea in piele de bucurie. Temutul suveran fusese adus la punctul dorit…
– Ati putea…vedeti tovarase Secretar General.. stiti ca Romania este o tara infratita pe veci cu marele nostru frate Uniunea Sovietica. Suntem un aliat de nadejde, cum am dovedit-o si in timpul crizei din Ungaria. Aici suntem cu totii leninisti convinsi. Uniunea Sovietica va gasi la noi doar prietenie si loialitate. De aceea suntem convinsi ca stationarea armatelor sovietice in tara noastra nu mai este necesara. Pe langa acest aspect, stiti ca deseori au loc incidente in care sunt implicati soldatii rusi. In ciuda infratirii noastre intru comunism, astfel de incidente-i vor face pe romani sa privesca cu neincredere Uniunea Sovietica. Daca s-ar putea face ceva la Moscova, stiti ..am fi recunoscatori. De partea cealalta a mesei, Maurer, Ceausescu si Bodnaras dadeau mecanic si aprobator din cap. Spre surprinderea tuturor, Hrusciov a stat pe ganduri doar 5 secunde, dupa care a cuvantat:
-Dragii mei prieteni, in ultimul timp si noi ne-am gandit la Moscova la acesta situatie. Am sa comunic la Sovietul Suprem. Pot sa va asigur ca, in proportie de 90%, intr-un an de zile trupele noastre vor fi retrase. Iar acum nu mai vreau decat sa beau din vinul asta al vostru, Gurgulesco, Giurgiulesc sau cum se zice… In Tupolevul care zbura spre Moscova, au fost incarcate in zilele urmatoare carnea sarata a 4 ursi, 6 butoaie cu vin de Giurgiu , 2 de horinca si blanurile preparate ale ursilor. In mod straniu, ucraineanul s-a tinut de cuvant. In anul 1958, primele trupe sovietice au inceput sa se retraga iar in anul urmator, ultimii soldati “eliberatori” paraseau Romania . Din nefericire, omul este o fiinta nerecunoscatoare. Sacrificiul ursilor a ramas tinut sub tacere… Nici manualele de istorie nu-l amintesc, nici cercetatorii istorici nu-l cunosc.
Noroc cu nota ambasadorului olandez. Ursii au ramas martiri in continuare sub regimul ceausist, erau vanatul favorit al acestuia. In zilele noaste sunt amenintati de o populatie pestrita care le invadeaza teritoriul poluandu-l cu manele si resturi alimentare, filmandu-i cu celularele si construindu-si vile de prost gust in interiorul rezervatiilor naturale. Pe de alta parte, ursii sunt impuscati pe capete, chiar in prag de secol XXI, de imbogatititi tranzitiei si de vanatorii straini care vin aici sa-si indeplineasca viciul sangeros si absurd al vanatorii.
Popescu Pop
Cum au ieşit trupele sovietice din România (1)
Prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1946, România era obligată să suporte prezenţa trupelor sovietice pînă la încheierea Tratatului de neutralitate a Austriei. Gheorghiu-Dej, care participase la semnarea acestui tratat, cunoştea foarte bine această clauză şi a exploatat-o cu măiestrie. Hruşciov, probabil, nu ştia de ea. Pentru propria sa faimă în Occident, liderul sovietic s-a avîntat în semnarea Tratatului de neutralitate cu Austria şi l-a realizat în vara lui 1955. Mulţi dintre membrii Biroului Politic ne aflam, atunci, pe Litoralul Mării Negre, în concediu de odihnă. Cînd s-a anunţat semnarea Tratatului de neutralitate cu Austria, Dej ne-a convocat la vila sa din Eforie-Nord şi, foarte radios, ne-a informat despre evenimentul respectiv.
– Fraţilor, a strigat el, în sfîrşit, a venit momentul mult aşteptat: eliberarea de trupele sovietice! Trebuie mult tact, dar să fim demni şi să ridicăm conducerii sovietice problema retragerii acestor trupe. Întrerupem concediul de odihnă şi plecăm la Bucureşti. Am aflat că, de mîine, Hruşciov efectuează o vizită oficială în Bulgaria. Prin ambasada noastră de la Sofia şi prin ambasada sovietică de la noi, îl vom ruga pe Hruşciov ca, la încheierea vizitei în Bulgaria, în drumul său de întoarcere la Moscova, să facă o escală la Bucureşti. Sosit, a doua zi, în Capitală, Dej i-a comunicat, prin ministrul nostru de Externe, ambasadorului sovietic, precum şi ambasadorului român la Sofia, dorinţa noastră. A doua zi, Hruşciov ne-a anunţat, pe aceleaşi căi, că acceptă cu plăcere invitaţia partidului şi Guvernului român, de a face o vizită neoficială în România. Dej ne-a chemat la biroul său de la Consiliul de Miniştri şi ne-a informat că Hruşciov a acceptat invitaţia de a veni la Bucureşti. S-a stabilit o delegaţie care să participe la discuţiile cu Hruşciov asupra necesităţii retragerii trupelor militare sovietice. Delegaţia a fost formată din: Dej, Apostol, Bodnăraş, Pîrvulescu, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Dej a propus ca Bodnăraş, care cunoştea bine limba rusă şi se bucura de o anumită încredere printre sovietici, să prezinte problema. Cu toţii am fost de acord. În cinstea vizitei lui Hruşciov, s-a organizat un mare miting în Piaţa Victoriei. S-au ţinut cuvîntările de rigoare. După miting, ne-am deplasat, împreună, cu Hruşciov la locuinţa lui Dej, de pe malul Lacului Herăstrău. Acesta i-a mulţumit lui Hruşciov pentru amabilitatea de a accepta invitaţia noastră. Hruşciov i-a mulţumit, la rîndul său, pentru invitaţie. Dej i-a amintit lui Hruşciov că, de curînd, s-a semnat, de către cele 4 mari puteri, Tratatul de neutralitate cu Austria.
– Am socotit că este necesar să avem un schimb de păreri cu dvs., în legătură cu situaţia creată de semnarea acestui tratat. Tovarăşul Bodnăraş va vorbi despre importanţa pe care o are, pentru noi, acest eveniment.
A urmat o cină destul de sumară – pentru că Dej era foarte echilibrat în această privinţă -, după care Bodnăraş, bine pregătit de amfitrion, a exprimat, cu calm, prevederile Tratatului de la Paris, cu privire la staţionarea de trupe sovietice pe teritoriul României.
– Conducerea noastră de partid socoteşte că trebuie să discutăm cu dvs. modalităţile de retragere a trupelor sovietice din România, conform tratatelor internaţionale.
Hruşciov, a cărui faţă s-a înroşit, şi capul chel parcă i se mărise, s-a ridicat în picioare, foarte revoltat, şi ne-a spus, cu voce tare:
– Pînă acum v-aţi simţit bine sub aripile calde, ocrotitoare, ale Uniunii Sovietice, acum vreţi să ne daţi cu tifla în nas? Aţi devenit antisovietici, comunişti naţionalişti!
Am intervenit noi (Dej, eu şi Pîrvulescu), explicînd că sîntem obligaţi să ridicăm, în faţa „măreţei“ Uniuni Sovietice, problema retragerii trupelor sale de pe teritoriul României. Poporul Român, ca şi opinia publică internă şi internaţională, aşteaptă acest „gest măreţ“ de încredere şi înţelepciune. Tot furios, dar puţin mai potolit, Hruşciov repeta:
– Sînteţi antisovietici! Sînteţi naţionalişti! Eu mă retrag şi plec la Moscova!
Dej şi noi, în afară de Bodnăraş, care l-a însoţit pe Hruşciov la aeroport, am rămas pe loc. Hruşciov nu-şi luase rămas bun de la noi, nu dăduse mîna cu nimeni la plecare, cum s-ar fi cuvenit. Chişinevschi, susţinut de Miron Constantinescu, şi-a manifestat îngrijorarea în ceea ce priveşte relaţiile noastre de partid şi de stat cu Uniunea Sovietică. Supărarea şi plecarea bruscă a lui Hruşciov au schimbat în rău aceste relaţii…
– Pentru ce i-am cerut, credeţi că putea să ne pupe Hruşciov?, a replicat Dej. Voi consideraţi că trebuie să mai fim trataţi ca nişte rude sărace? Dacă sovieticii vor judeca obiectiv problema ridicată de noi, nu cred că nu vor acţiona conform dreptului internaţional. Supărarea şi plecarea bruscă, dragi tovarăşi, cum pot fi caracterizate? Nu ca ale unui stăpîn faţă de slugi? Vreţi să rămînem, în continuare, în această postură? Şi, după cîteva clipe de tăcere, Dej a reluat, pe un alt ton, mai calm:
– Totuşi, nu trebuie să dramatizăm situaţia. Eu îl cunosc destul de bine pe Hruşciov. Se aprinde repede, se zburleşte şi apoi se domoleşte. Dreptatea este de partea noastră. Vom învinge şi de astă-dată. Problema sovromurilor ştiţi că nu a fost uşoară. Au inventat tot felul de presiuni să renunţăm la poziţia noastră. Să ştiţi că demnitatea în faţa celor mari impresionează, nu întotdeauna, negativ. Poziţia noastră faţă de sovromuri a avut succes, pentru că a fost fermă. Vom avea succes şi în această chestiune, dar trebuie să avem răbdare. Ea nu este deloc uşor de rezolvat de către sovietici. Trebuie să ţinem seama că Hruşciov însuşi, care e mai repezit, dar mai deschis, mai larg în vederi, are în coaste, în conducerea Uniunii Sovietice, oameni foarte duri şi autoritari, ca Molotov şi Jukov. Apoi, să nu uităm că sîntem membri ai Tratatului de la Varşovia. Asta complică, întrucîtva, problema.
După care, pe un ton ferm, hotărît, a spus:
– Dreptatea este, însă, de partea noastră şi trebuie să învingem!
Cu această încheiere, am plecat fiecare la treburile noastre.
Semnarea Tratatului cu Austria, stipulat în cadrul Tratatului de la Paris pentru retragerea trupelor sovietice din România – prevedere strecurată, cu abilitate, de diplomaţia română în acel Tratat din 1946, la care participase şi Gheorghiu-Dej, acum exploatată de el cu stăruinţă, dar nu zgomotos – i-a pus pe sovietici în mare încurcătură diplomatică. Ei au căutat să transforme această situaţie pe seama prevederilor Tratatului de la Varşovia. Este şi motivul pentru care, în octombrie 1956, după evenimentele din Ungaria, Guvernul sovietic a publicat o declaraţie referitoare la „dezvoltarea şi întărirea prieteniei şi colaborării dintre Uniunea Sovietică şi celelalte ţări socialiste“, în cadrul Tratatului de la Varşovia. Se promitea respectarea principiilor suveranităţii, avantajului reciproc şi egalităţii în drepturi. După cum se cunoaşte, aceste principii au rămas numai pe hîrtie. În declaraţia menţionată mai sus se afirma: „Guvernul sovietic este gata să înceapă tratative cu Guvernul Ungariei şi celelalte state participante la Tratatul de la Varşovia, în problema «menţinerii trupelor pe teritoriul Ungariei»“. După cum vedeţi, numai Ungaria era nominalizată în problema trupelor. Nu se pomenea nimic despre trupele din România. De fapt, scopul acestei declaraţii nu era plecarea trupelor, ci menţinerea lor. Se urmărea stabilirea unor noi justificări, a unor noi baze de reglementare a menţinerii acestor trupe pe teritoriul ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. În prelungirea acestei tendinţe, se cuvine să subliniem şi un alt moment. În noiembrie-decembrie 1956, s-a convenit să meargă la Moscova o delegaţie guvernamentală condusă de Chivu Stoica, şeful Guvernului nostru. După ce s-au luat unele hotărîri, mai ales pe probleme economice şi comerciale bilaterale, Nichita Hruşciov a găsit de cuviinţă să se ocupe special de Declaraţia Guvernului sovietic, din octombrie 1956, menţionînd pericolul şi ameninţarea pe care o reprezintă păstrarea blocurilor militare, remilitarizarea Germaniei Occidentale, menţinerea trupelor americane şi ale altor state în apropierea ţărilor socialiste. Drept urmare, s-a convenit asupra unei declaraţii comune româno-sovietice, unde se stipula staţionareea vremelnică a trupelor sovietice pe teritoriul României, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia. Se mai sublinia că Guvernul Uniunii Sovietice şi Guvernul României se vor consulta între ele, dar şi cu ceilalţi membri ai Tratatului şi, în conformitate cu evoluţia internaţională asupra necesităţii, sau nu, a staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României. Era, în ciuda aparenţelor, un cîştig diplomatic pentru noi. A urmat şi un altul. În anul 1957, se semna, la Bucureşti, acordul dintre Guvernul României şi Guvernul sovietic, referitor la statutul juridic al trupelor sovietice, staţionate temporar pe teritoriul României. În felul acesta, se punea capăt multor abuzuri, care se produceau ca urmare a staţionării acestor trupe pe teritoriul României, şi se recunoştea necesitatea reglementării situaţiei.
– Ruşii vor înghiţi găluşca – îmi spunea Dej – încet, dar sigur.
La îndemnul lui, partea română accepta cu diplomaţie reglementările, le suprasolicita chiar, făcînd mare tapaj propagandistic pe tema prieteniei „de nezdruncinat“, dar, în realitate, insistînd pe caracterul vremelnic al staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României. Pe căi indirecte, se sugera şi posibilitatea unui scandal diplomatic internaţional, referitor la nerespectarea tratatelor de către sovietici. Aceştia, dar mai ales Hruşciov, se temeau de un scandal diplomatic, de aceea căutau, cu febrilitate, noi motive care să le justifice prezenţa militară în România. Gheorghiu-Dej a intuit perfect această teamă şi a exploatat-o, nu însă cu gălăgie, ci cu diplomaţie. Era în firea lui să nu-şi etaleze intenţiile, pe care, însă, le urmărea cu o disciplină de fier. „Fără zgomot“, era deviza lui, pe care ne-o transmitea, adesea, şi nouă, mai ales cînd venea vorba de sarcini concrete şi delicate.
Presupunînd că Dej ar fi acţionat în această privinţă pripit şi cu tam-tamul pe care-l făcea, mai tîrziu, Ceauşescu, pe tema independenţei, riscam să nu mai plece trupele sovietice de la noi şi poate că le aveam şi astăzi pe cap, cum este încă Armata a 14-a în Transnistria. Să mai presupunem că Dej ar fi luat iniţiativa unei rezistenţe armate şi proteste civile împotriva prezenţei acestor trupe. Ar fi fost o vărsare inutilă de sînge. Nici măcar n-am fi avut parte de scandalul internaţional privind situaţia din Ungaria, scandal care i-a afectat destul de mult pe sovietici la acea vreme, dar şi mai tîrziu. Dej a intuit că situaţia noastră, a României, în raportul dintre marile puteri ale lumii contemporane, este alta decît a Ungariei şi chiar a oricărui stat vecin, lucru pe care nu-l înţeleg actualii promotori ai rapidei noastre integrări în N.A.T.O. Occidentul – după cum nu e greu de prevăzut – ne trădează şi astăzi, după cum ne-a trădat şi după cel de-al II-lea război mondial. Faptul era mult mai mascat atunci decît acum. De pildă, acum se înţelege mai uşor că zîmbăreţul Clinton nu ne-a primit în N.A.T.O. pentru că s-a înţeles cu Elţîn la Helsinki în privinţa sferelor de influenţă. În ceea ce priveşte împărţirea acestora între Churchill şi Stalin, după cel de-al II-lea război mondial, şi trădarea de către Occident a României, a fost nevoie să treacă aproape 50 de ani să se afle adevărul. Gheorghiu-Dej are meritul de a fi înţeles acest adevăr din cursul evenimentelor la care participa. Refuzul de a se acorda ţării noastre statutul de cobeligerantă în cadrul Tratatului de la Paris, în ciuda tuturor evidenţelor, condiţiile grele, absolut nefireşti în raport cu realitatea şi cu raţiunea, nu puteau fi impuse unilateral de către Uniunea Sovietică şi Stalin, fără o înţelegere prealabilă cu celelalte puteri aliate, Anglia şi Statele Unite. Or, faptul acesta rămăsese secret, pe cînd la suprafaţă se ducea, pe atunci, „războiul rece“ dintre ele. Ar fi fost o greşeală enormă ca România să fi fost împinsă orbeşte într-un război „cald“, cum cereau ţărăniştii, şi încercările lor de rezistenţă armată în munţi făcînd jocul Serviciilor de Spionaj de tot felul. Asta ar fi fost echivalent cu o sinucidere. Or, Gheorghiu-Dej are meritul de a fi refuzat acest drum. El a preferat drumul unor discuţii directe cu „duşmanul“. În această privinţă, Dej nu numai că a intuit situaţia geo-politică a ţării noastre în acel moment, dar a mizat şi pe anumite elemente în schimbare din conducerea Uniunii Sovietice. Despre caracterul nervos şi instabil al lui Hruşciov, el ne atrăgea, adesea, atenţia. De aceea, acesta a lansat ideea de retragere de bună voie a trupelor sovietice din România, ca unică soluţie rezonabilă a conflictului (doar diplomatic) între cele două ţări. Asta mai avea nevoie şi de schimbările necesare, intuite de Dej, în cadrul raportului de putere de la Moscova. În acel timp, în U.R.S.S. se înfruntau două tendinţe diametral opuse: una reformatoare, în frunte cu Hruşciov, şi alta conservatoare. Lupta dintre aceste tendinţe s-a încheiat în iunie 1957, cînd la o plenară a C.C. al P.C.U.S. a fost învinsă aripa conservatoare condusă de Malenkov, Kaganovici şi Molotov. La sfîrşitul lui octombrie, acelaşi an, A.K. Jukov a fost eliminat din prezidiul U.R.S.S., iar în martie 1958 şi-a depus mandatul N.A. Bulganin. Pe acest fond al schimbării raportului de forţe între conservatori şi cei deschişi schimbărilor, am acţionat noi. Astfel, în luna mai 1958, au avut loc, la Moscova, două reuniuni la nivel înalt ale ţărilor socialiste. La ambele, delegaţia română a fost condusă de Gheorghiu-Dej. Între prima şi a doua, delegaţia română a avut discuţii chiar cu Nikita Hruşciov, care ne-a comunicat hotărîrea Uniunii Sovietice de a-şi retrage trupele de pe teritoriul României.
A doua zi, la 24 mai, a avut loc şedinţa Comitetului Consultativ al Tratatului de la Varşovia. La unul din punctele înscrise pe ordinea de zi figura Raportul lui I.S. Konev, comandantul suprem al Forţelor Armate Unite, cu privire la o nouă reducere a forţelor armate ale ţărilor participante la Tratat şi la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Nikita Hruşciov, în cuvîntul său, după ce a salutat hotărîrea Chinei de a retrage voluntarii chinezi din Coreea de Nord, a spus: „În scopul slăbirii încordării internaţionale, Guvernul nostru, în urma consultării cu Guvernul României, prezintă consfătuirii, spre examinare, problema retragerii trupelor sovietice care se află pe teritoriul acestei ţări, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia“. Consiliul Politic Consultativ a adoptat o declaraţie de presă, în care se spunea, în mod expres: „Consiliul Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia aprobă hotărîrea Guvernului U.R.S.S. cu privire la retragerea, în viitorul apropiat, a trupelor sovietice care se află pe teritoriul României, în conformitate cu Tratatul de la Varşovia“. Hotărîrea celor două guverne a fost semnată chiar atunci de prim-miniştrii acestora. În aceeaşi zi, miniştrii Forţelor Armate ale celor două ţări (general-colonel Leontin Sălăjan şi mareşalul Rodion Malinovschi) au semnat acordul retragerii. Destinul a făcut ca tocmai acela care a condus intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României să semneze şi retragerea acestora. Era, de fapt, omul care cunoştea cel mai bine situaţia şi care, poate, a contribuit cel mai mult la elucidarea ei în cadrul Guvernului sovietic. Acţiunea s-a desfăşurat fără mare protocol şi tam-tamuri. Gheorghiu-Dej, aflat, atunci, la Moscova, a interzis reprezentanţilor părţii române orice fel de comentariu cu privire la acest eveniment. Nici sovieticii nu erau interesaţi să înregistreze comentarii privitoare la această înfrîngere, pusă intenţionat sub semnul mărinimiei lor, iar în cadrul Tratatului de la Varşovia, pe seama înţelegerii cu ceilalţi parteneri, comentariile şi discuţiile acestora ne-ar fi fost defavorabile, ar fi putut duce la întîrzierea şi chiar la anularea deciziei sovietice, de aceea Gheorghiu-Dej a făcut totul pentru a le evita. Jocul lui abil a reuşit. Deşi se spunea că trupele sovietice staţionau în România conform înţelegerii în cadrul Tratatului de la Varşovia, ele plecau, în realitate, conform celor stabilite prin Tratatul de la Paris. La întoarcerea în ţară, delegaţia română a prezentat un raport în cadrul unei plenare a C.C. al P.M.R., subliniindu-se cele realizate cu destulă parcimonie. Trebuie să subliniez că nici propaganda română – orientată cu grijă de Gheorghiu-Dej – nu s-a manifestat gălăgios, cu semne de paradă. Opinia lui Dej era că politica de independenţă naţională trebuia să se realizeze discret, prin fapte concrete, fără publicitate inutilă şi păguboasă pentru ţară. Plecarea trupelor sovietice din România a reprezentat, însă, un moment crucial în Istoria ţării, după cel de-al II-lea război mondial. Acest moment a însemnat şi un examen de înţelepciune, de forţă morală şi patriotică a conducerii de atunci a României. Prin acest act s-a înlăturat principalul obstacol din calea eliberării depline şi a obţinerii independenţei ţării. Numai pe baza lui se putea trece la înfăptuirea liniei politice naţionale a partidului şi Statului Român. Acest eveniment poate fi o sursă de învăţăminte pentru zilele de azi, de mîine şi de poimîine. România a avut un rol de pionierat în lupta pentru retragerea trupelor străine de pe teritoriul altor ţări, după cel de-al II-lea război mondial. Numai în acest fel s-a putut urma drumul unei doctrine militare naţionale, conformă cu interesele poporului nostru. Multe orori, greşeli şi abuzuri, care au costat mult Poporul Român, au putut fi înlăturate după plecarea trupelor şi a consilierilor sovietici. Evenimentele din 1958 au creat premizele care au condus la Declaraţia de Independenţă din 1964. Nu a fost uşor să lupţi în interiorul ţării pentru apărarea liniştii sale politice, economice şi sociale şi să acţionezi, în acelaşi timp, şi împotriva obstacolelor din afară, ale celor cărora nu le convenea linia naţională pe care o adoptase partidul nostru, condus de Gheorghiu-Dej. Iar curăţirea de asemenea elemente a fost foarte dificilă, fiind nevoie de mult tact din partea lui Dej, şi fără ranchiună. Este edificator, în acest sens, următorul exemplu, de care îşi aduce aminte Al. Bîrlădeanu: „La cîteva luni după ce Miron Constantinescu nu mai era în Biroul Politic, într-o şedinţă, Dej a întrebat: «Ce mai face Miron?». I s-a răspuns că este cercetător ştiinţific. «Şi ce salariu are?», a vrut să ştie Dej. «Măi, el are vreo 5 copii, nu-i ajung banii», a constatat, atunci, Dej. «Să-i mai dăm o completare de 5.000 lunar de la partid»“. Aşa era Dej. Nu era răzbunător. Dimpotrivă, odată rezolvată problema, principial şi practic, el devenea ,,pîinea lui Dumnezeu“, se comporta cu totul şi cu totul uman, concesiv, se preocupa de soarta celor ce puteau să fie loviţi în urma unor excese, la fel în cazul de mai sus.
* * *
În 1958, s-a încheiat procesul de retragere a trupelor sovietice, iar stilul adoptat de către Dej în acele împrejurări şi acţiunile sale politice de mare anvergură erau, în general, acoperite. Nici nu-i plăcea să se vorbească despre ele, iar atunci cînd trebuiau să se producă, ştiu că cerea discreţie, prudenţă, tact şi reţinere. Mai ales că lupta noastră trebuia să se desfăşoare şi pe alte planuri, unde aveam nevoie să nu trîmbiţăm, ci să ne susţinem, cu calm şi fermitate, punctul de vedere, să-l deducem din realităţi, să-l argumentăm pe baza acestora şi să ne asigurăm poziţiile independente, în conformitate cu adevărul şi interesele fundamentale ale Poporului Român, rezistenţa la presiunile pe care le exercita, în continuare, vecinul de la Răsărit, pe plan economic şi spiritual. Pe de altă parte era spargerea ,,Cortinei roşii de fier“, în spatele căreia fusesem obligaţi să trăim pînă atunci. Cu alte cuvinte, deschiderea spre Occident. În ambele direcţii, aveam nevoie de multă iniţiativă şi tact. După ce am eliminat ,,grupul kominternist“ din conducerea partidului, după ce s-au retras trupele sovietice şi consilierii, a urmat eliberarea de dogmele sovietice ale aşa-zisului realism-socialist. Ele erau expresia unei presiuni ideologice, de care am putut scăpa abia în jurul anilor ’60. De amintit discuţiile lui Dej de la Uniunea Scriitorilor, cînd au avut loc schimbări importante şi în conducerea Uniunii. Mihai Beniuc a fost schimbat cu Zaharia Stancu, iar Lucian Blaga a fost adus în prim-planul culturii române, după Tudor Arghezi şi George Călinescu. Din păcate, Blaga a încetat din viaţă la puţin timp după aceea. Tot de la debutul anilor ’60 datează şi începutul unei deschideri marcante faţă de literatura şi arta occidentală, de care s-a prevalat Ceauşescu la Congresul al IX-lea. Concomitent a avut loc şi o deschidere către Occident, destul de marcantă şi fără tutelă sovietică, uneori chiar în condiţiile iritării acesteia.
APOSTOL, (Gheorghe ?)
Preluat din Cum au ieşit trupele sovietice din România