Ad gloriam populi

De Mihai Cosmin Șerban

Nu are rost să număram victimele generate de capitalism, ne-am pierde mințile! Râuri de sânge au curs timp de trei secole pentru a îmbogăți o mână de atei speculanți care au dezlănţuit iadul peste civilizația creștină, folosindu-se de  teoria Luminilor și de iluzia înșelătoare a drepturilor omului, pentru a impune „religia universalismului“. Nu a existat un regim în istoria omenirii mai criminal și mai periculos decât cel instaurat de capitalism și filialele acestuia – cea mai importantă fiind comunismul internaționalist. Capitalismul este singurul regim din istorie care a reușit să dezvolte un sistem de înrobire la nivel planetar. De câte ori popoarele au încercat să se împotrivească acestei duble hegemonii, s-a recurs la masacrarea opozanților, victimele directe și indirecte numărându-se în sute de milioane de oameni.

Putem spune: capitalismul este cel mai prolific autor de genociduri din istoria omenirii. Faptul că zecile de milioane de crime săvârșite de comuniști împotriva umanității nu sunt recunoscute în Occident, fiind lovite de negaționism, arată și adeverește analiza care, de astfel, a fost parțial denunțată de Alexandr Soljenițîn în  cartea sa intitulată Două secole împreună, în care a demonstrat legăturile sistemelor dominante, subtil menținute într-un aparent antagonism.

Aşa cum jidanii au primit reparații pentru „Holocaust“ – așa-zisul Shoah –, și dacă într-adevăr ar mai exista justiție pe acest pământ, atunci în aceeași măsură ar trebui ca toate popoarele masacrate cu sălbăticie de elita capitalisto-cosmopolită să se unească și să ceară cu vehemență daune din partea Angliei, Franței și Statelor Unite! Nici un protagonist, indiferent de dominația exersată (…), nu ar trebui să scape nepedepsit sau să fie exonerat pentru genocidurile perpetuate împotriva creștinilor, a civilizației europene și umanității, în  general!

Mitul întreținut de capitaliști de-a lungul secolelor în  legătură cu evoluția economică survenită după eradicarea monarhiilor adevărate (cele neinfiltrate) sunt simple manipulări istorice. Să nu uităm niciodată că manualele de istorie sunt întotdeauna scrise la comanda învingătorilor și, de fiecare dată, sub autoritatea morală a francmasoneriei. În  schimb, faptul că oamenii au început să-și piardă proprietățile și pământurile este o realitate!
 – Faptul că țăranii au devenit simpli salahori ai păturii suprapuse este o realitate!
 – Faptul că femeile și copiii munceau ca sclavi în  fabricile „revoluției“ câte 15 ore pe zi este o realitate!
 – Faptul că se instaurase în Franța săptămâna calendarului republican „Decadi“, adică 10 zile de muncă continua fără duminică pentru odihnă (până în anul 1841), este o realitate!
  – Faptul că copiii erau trimiși la muncă de la vârstă de cinci ani  este o realitate… etc.

Realitatea nefastă a capitalismului se poate măsura dintr-un unghi ceva mai diferit, prima operă majoră a capitaliștilor, și anume Primul Război Mondial, a făcut nu mai puţin de 8 morţi pe minut, 538 pe oră, 12.916 pe zi. Costul real, adică zisa „camătă bancară“ a acestui genocid abisal (18,6 milioane de morţi) organizat împotriva creștinilor și lumii libere este de peste 1.000 de miliarde de dolari… în  monedă fiduciară, vă rog frumos!

             „Credem că murim pentru Patrie, dar murim pentru industriași și bancheri…“
                                                                                  Anatol France

Datoria fiecărui om este să verifice fiecare informație în amănunt înainte de a o integra definitiv. Nu se poate ca un om să-și formeze păreri sub pretextul că aşa a decretat cutare: profesor, manual de istorie, muzeu, romancier, filozof cu papion, artist sau mai știu eu ce chitariști rock… mai cu seamă în aceste vremuri înșelătoare, când totul se vrea centralizat și reformat. Sofisticatul Horia-Roman Patapievici și gașca „pakistanezilor“ vânzători de moarte și sclavie ar trebui să-și facă valizele și să plece acolo unde au fost formați pentru a contribui din interior la distrugerea României. Cum bine zicea Luceafărul, „Ne e silă“, iar acest sentiment, care începe să devină universal, are supărătoarea tendință să alimenteze tot mai mult ura oamenilor și nevoia de răzbunare!
 
Despre Mircea Cărtărescu, pe care îl asimilez în  această grupă de intelectuali periculoși, îl sfătuiesc să se gândească bine cui se închină și să-și aducă aminte că dacă trădarea ar fi avut vreodată sorți de izbândă, nu s-ar mai fi numit trădare! Procedeul pe care îl încearcă nu numai că este răsuflat, dar începe să fie denunțat în tot Occidentul cu exasperare, chiar și de membrii comunității jidănești, care s-au săturat să vadă cum se adaugă materia îndoielii, din cauza celor care s-au folosit în mod ilicit de rentabilitatea termenelor, antisemit și colaboraționist.
          
Oameni fără scrupule, „holocaustiști mercantiliști“ de teapa fantasmagoricului Elie Wiesel – care a stat, în realitate, doar 3 (trei) zile la Auschwitz – și cazul tatuatului uzurpat Nr. A-7713, care s-a dovedit ceva mai târziu că aparținea, de fapt, unui anume Lazar Wiesel; Distinsul Djerzi Kosinski (Josef Lewinkopf), mitomanul (S.M.) amator de miliardare „Cougar“ și prietenul intim al „talentatului“ pedofil Roman Polanski;  plagiatorul care nu era nici măcar capabil să-și scrie romanele de ficțiune, fost N.K.V.D.-ist și pseudo-memorialistul Mietek Grajevski (Martin Gray), mare fabulator și fin comerciant de antichități falsificate, deconspirat de ziarul Sunday Times (25 martie 1973, p. 4-5); J.F Steiner cu cartea Treblinka, omul care, după ce a făcut milioane de parale, a ajuns să fie considerată o maculatură, doar o altă ficțiune. Aceste figuri cenușii sunt doar câțiva din profitorii deconspirați printre alţii de către Imre Kertesz, Nikolaus Gruner, Claude Lanzmann, Jean Robin sau de Anne Kling în cartea Menteurs et affabulateurs de la Shoah . Aceste ipostaze ipocrite, fără fundament real, mincinoase și animate doar din motive mercantile, uneori nici măcar disimulate, nu sunt foarte lăudabile, dacă nu chiar jignitoare pentru adevăratele victime care au pierit în Al Doilea Război Mondial. Ca să nu mai adăugăm faptul că alimentează în mod periculos ideea conform căreia ar exista un „Shoah-Business“ .

 – Mirciulică, nu este foarte înțelept să jonglezi cu grenadele urii, mai devreme sau mai târziu (…)! Aș vrea să mai adaug ceva și să-i reamintesc acestui pasionat de istorie selectivă și romanțată, din speța celor elaborate de escrocul internațional Elie Wiesel, că în comunitatea jidănească există destui oameni inspirați și străluciți la lucru, care se ocupă de colaboratorii regimului nazist și o fac cu minuțiozitate de mai bine de 70 de ani.

Dacă acești mari români ar avea o urmă de demnitate și conştiinţă, altele ar fi luptele la care ar trebui să participe. Aşa cum renumiți intelectuali integri – și i-aș aminti aici doar pe Alexandr Soljenițân, Paul Goma, Dr. Florin Matrescu –, ei    au luptat împotriva curentului dominant şi a „evidențelor“, cu riscul vieţii întru recunoașterea oricărui genocid indiferent de originea celor uciși. Poate că și „adolescentul național“ dacă se simte cu adevărat român, ar trebui să știe și să revendice plin de indignare ce au pățit românii în momentul evacuării din Basarabia și nordul Bucovinei, când, în vara anului 1940, femei, bărbați, bătrâni, copii au fost luați la topoare, ciopârțiți și masacrați de bolșevici cu ajutorul jidanilor din zonă… 
– Sau poate că morții români și memoria acestora nu îți netezesc eterna cale spre Premiul Nobel?

În 2005, bătrânul adolescent veșnic scrie un articol în  Jurnalul Național cu titlul „O vină istorică“, în care, printre altele, a lăsat masca să cadă. Momentul a fost întrepătruns de o lipsă cruntă de experiență, însă exercițiul ratat și plin de banalități juvenile avea să împrăștie vălul de fum scriitoricesc, dezvăluind atât intențiile, cât și ambițiile pe care le disimula nefericitul. Fără prea multă mirare, autorul cedează tentației și, urmând matricea antinaționalistă impusă în Europa, folosită din 1945 încoace de toţi „intelectualii“ ștampilați  conform, se aruncă și el în vid… Iată o parte din ceea ce scria plagiatorul-ceafă-lată , Mircea Cărtărescu:

„Multă vreme am crezut în mitul poporului român, bun, înțelept și tolerant, neînclinat spre excese, spre soluții radicale. N-am dus războaie de cucerire, n-am făcut, de-a lungul istoriei, decât să ne apărăm „sărăcia și nevoile, și neamul“. Chiar am crezut că, până și în  timpul dictaturilor de extremă dreaptă, noi am refuzat să trimitem evreii în  lagărele de concentrare și i-am tratat mai bine decât alte popoare. Din păcate, și acest mit trebuie să cadă. În  ultimul timp, au apărut cărți care dezvăluie, spre frustrarea, nefericirea și jena noastră, dimensiunile nebănuite ale antisemitismului românesc. Fraza faimoasă a Hannei Arendt, din cartea despre procesul lui Eichmann, „românii au fost cel mai antisemit popor din Europa“, afirmația ei că până și naziștii germani erau indignați de sălbăticia măsurilor luate de români împotriva evreilor, încep să nu ni se mai pară atât de nedrepte. Încetul cu încetul, ni se arată fapte pe care e groaznic să le privești în față: sutele de victime ale pogromului din Iași, alte sute de victime ale rebeliunii legionare (cu jidani agățați în cârligele măcelăriilor), mii sau zeci de mii de victime asfixiate în vagoane de transport. Întârzierea cu decenii a acordării cetățeniei evreilor, legi antievreiești mai dure ca oriunde, o mulțime de organizații antisemite, de guverne antisemite, de personalități antisemite. O anticipare cu câteva decenii a «soluției finale», în  scrierile unui doctrinar. Un poet național antisemit. Un guru universitar antisemit. Discipolii săi, deveniți mai târziu personalități mondiale – făcând din antisemitism o profesiune de credință. Și dacă putem să ne îndoim de datele și cifrele din studiile științifice – deși de cele mai multe ori n-avem motive s-o facem –, e greu să te îndoiești de mărturiile directe de felul Jurnalului lui Mihail Sebastian, în care asistăm la calvarul unui scriitor, din întâmplare de origine evreiască. În  câțiva ani, acest om blând și copilăros, lucid și resemnat, se vede dat afară din slujbă, din casă, din Societatea Scriitorilor, părăsit de cei mai buni prieteni, deposedat, prin urmare, de umanitate, singura lui «vină» fiind una obiectivă, evreitatea lui. Oricât de amar ar fi paharul, trebuie să-l bem astăzi până la fund: avem datoria să ne recunoaștem vina istorică față de evreii din România. E primul pas spre recâștigarea onoarei noastre de popor civilizat, european. Am crezut și mai multă vreme că generația mea și eu însumi am fost scutiți de antisemitism. În definitiv, n-am văzut prea mulți evrei la viața noastră. Dar miile de glume, bancuri și aluzii despre evrei cu care am fost bombardați toată adolescența au lăsat urme și în sufletele celor mai curați dintre noi. Au sădit o suspiciune difuză, obișnuință de a-l privi pe evreul de lângă noi cu un alt fel de privire, ca pe un animal ciudat și potențial periculos.

Îi explicăm succesele prin conspirația semenilor lui. Îi reproșăm ca pe o trădare asumarea evreității și ca pe o viclenie asumarea românității. Trebuie să fie cumplit de greu să fii evreu, să simți clipă de clipă povara privirii suspicioase a celorlalți. Azi înțeleg bine că, decât să-mi fac iluzia că sunt total liber de antisemitism, e mult mai bine să caut antisemitismul în  cele mai ascunse zone ale minții mele, să-l localizez, să-l înțeleg și să-l izolez. Abia în acest fel voi fi liber de el. Numiți acest lucru «corectitudine politică». Eu îl numesc purtare firească față de o fiinţă umană sau față de un grup uman, oricare ar fi el. Nu idealizez pe nimeni: între evrei sunt genii și ticăloși, ca în orice eșantion uman. Andrei Pleșu a scris un articol excepțional despre asta. Cred doar că nu se poate trăi așteptându-te clipă de clipă să ți se reproșeze – chiar și din partea celui mai bun prieten – ca tu personal l-ai răstignit pe Iisus Hristos“ .
 
– Bun, cred că fiecare a înțeles traiectoria ideologică pe care o abordează. Sigur, cine nu riscă nimic, nici nu câștigă nimic… însă calul pe care au pariat lingăii „noului val“, însetați de recunoştinţă internațională și de multe parale, a devenit o gloabă bolnavă, anchilozată și fără dinți, în care nimeni nu mai crede. Microcosmosul urii o să redevină încet și sigur o cetate părăsită a timpului, bântuită din nou numai de șerpi, doar o amintire proastă!

  Dar să mergem mai adânc și să vedem ce mai are în  măduvă acest trădător de neam. Valorile pe care le revendică sunt iluziile înșelătoare făurite de vestici, de fiecare dată cu o lacrimă agățată de pleoapă și sâsâind precum șarpele, ne reeditează vechile refrene subversive: libertate, democrație, dreptul de a gândi liber, de a vorbi, progres, iubire, umanism, transcendență…“, parcă e posedat de teoriile uzurpate de francmasoni din aria privilegiilor divine, care, după ce au fost reformate și legalizate, au provocat, în anul 1789, cucerirea Bastiliei prin năvălirea criminalilor proletari. O fi și Mirciulică vreun revoluționar apatrid, cine știe? Dar trebuie făcută o constatare: nici onestitatea intelectuală, nici modernitatea și nici inspirația nu l-au lovit vreodată în cap pe Mirciulică  al nostru sau… al lor? La un moment dat, ne anunța cu un aer fatalist, grav, că se gândește serios să plece din România !

 – Consternare națională, vai de noi, da’ nu se poate aşa ceva dom’le, cum adică? Vestea a căzut ca o stâncă,  poporul român fiind literalmente zguduit de unda de șoc provocată, care a străbătut țara din Dunăre până în Prut, sfâșiind cercul Carpatin; până și păsările se opriseră net din zbor pentru câteva momente! Disperarea creată în acele momente a născut o întrebare vitală pentru neamul nostru – oare România ar mai putea supraviețui fără aceste genii neînțelese sau și-ar pierde definitiv „Vestul“ și ar ajunge la gunoiul istoriei, alăturându-se țărilor denigrate de capitaliști sub pretextul că încă sunt creştine, morale, independente și atașate tradițiilor ziditoare? 

Dincolo de aceste naivități, născute și întreținute de microcosmul opac în care trăiesc acești oameni, care-i împiedică să mai simtă pulsul real al istoriei și natura adevăratelor dureri care-i apasă pe oameni, propun să facem loc rațiunii și să apucăm taurul de coarne pentru a debloca această falsă dilemă. În vederea lămuririi rapide a                 acestui contencios care a fost menținut în mod artificial de mass media, aș vrea să-i pun domnului Cărtărescu doar 35 de întrebări, și anume dacă valorile despre care vorbește și pe care ni le recomandă frățește sunt: sclavagismul neo-liberal, mondialismul, totalitarismul intelectual, loviturile chirurgicale, unitățile de control invizibile, hegemonia bancară, numirea stăpânilor prin sufragiul democratic, provincia România laică, ateismul generalizat, căsătoria poponarilor, divorțul de masă, dreptul adopției pentru cuplurile sodomiste, LGBT-izarea societăţii, feminizarea femeilor, teoria genului în școli, multiculturalismul, metisarea Neamului Românesc, islamizarea României, propagandele pro-avort în numele libertății, malthusianismul de stat, cultura imoralității, marea deculturalizare, industria uitării, falsufucarea istoriei, depenalizarea pedofiliei, pornografia infantilă, supunerea ca nouă referință literară, consensul ca nouă referință intelectuală, ura față de bătrâni pentru că nu sunt rentabili, religia sexului, eradicarea nucleului familial, festivalul rușinii, femei cu barbă, bărbați cu vagin și alte Uniuni Europene?

Dacă acestea sunt recomandările la care se referă și nu a găsit valori mai respectabile în țara noastră, valori adevărate pentru care merită să lupte ca intelectual, atunci o să-i plătesc chiar eu domnului Mircea Cărtărescu biletul de avion low-cost, știe el spre care destinație… dar să plece fără a mai privi înapoi fiindcă „Ne e silă“.