Subject: Basarabia – o lectură foarte interesantă, de fapt, o istorie credibilă a unei perioade de mare intensitate. 
Singurul amendament: Vlad Inculeţ este de fapt Ion Inculeţ, aşa cum se cunoaşte în istorie! MC

Subject: basarabia

Interviu cu dr. Şerban Milcoveanu
– D-le doctor, în legătură cu istoria Basarabiei totuşi se cunosc prea
puţine amănunte, şi considerăm că este important să ne relataţi ce
cunoaşteţi în legătură cu aceasta.
Dvs. aţi fost în relaţie directă şi îndelungată cu Basarabia: v-aţi
efectuat stagiul militar acolo, aţi participat la războiul
anti-sovietic de la început şi până la sfârşit, aţi cunoscut numeroase
personalităţi ale epocii. În plus, fiind un naţionalist, părerea dvs.
este deosebit de importantă pentru noi.
– D-le Codreanu, am făcut războiul antisovietic din prima zi până în
ultima zi: întâi ca medic de regiment la un divizion de artilerie, pe
urmă ca medic de batalion de infanterie la vânătorii de munte.
Când eşti la divizion de artilerie sau la batalion de infanterie nu
are de ce să-ţi mai fie frică (de nimic!), pentru că nu există alt loc
mai periculos unde să fii trimis („mai rău nu se poate”): limbile se
dezlegau, toată lumea vorbea – şi se vorbea adevărul.
Adevărul despre războiul antisovietic nu era cel care se spunea de la
comandament (adică istoria oficială), ci ceea ce se discuta la popota
ofiţerilor.
Am luat contact şi cu populaţia locală şi sigur că, pe parcurs de 4
ani, la popota ofiţerilor, m-am gândit, am discutat şi analizat toate
problemele politice în legătură cu Basarabia.
Ceea ce înregistraţi dvs. acum este o contribuţie originală la istoriografie.
Mai întâi, o mică introducere pentru tinerii cititori:
Teritoriul dintre Prut şi Nistru nu este altceva decât jumătatea de
est a Moldovei, cu capitala la Iaşi, aşa cum teritoriul dintre Suceava
şi Ceremuş, cunoscut sub numele de Bucovina, nu este altceva decât
nordul Moldovei, iar Moldova este provincia cu înalt prestigiu istoric
şi, poate, cu cel mai ridicat procent de inteligenţă nativă a
României.
Numele de Basarabia desemna, de fapt, numai sudul Basarabiei în 1812.
Când ruşii au instituit ocupaţia rusă a teritoriului dintre Prut şi
Nistru, au interzis numele de moldovean; chiar l-au prigonit.
De unde provine numele de Basarabia: sudul acestui teritoriu, Bugeacu,
o câmpie, a fost întotdeauna posesia Ţării Româneşti. Se numea
Basarabia după numele dinastiei Basarabilor care a întemeiat Ţara
Românească. Aici, în Bugeac, Ţara Românească se apăra de invaziile din
est, în special de invaziile tătarilor.
În 1924 Stalin a fondat la Tiraspol aşa-zisa Republică Socialistă
Sovietică Moldovenească cu scopul de a lua Basarabia şi apoi Moldova,
şi de atunci nu se mai întrebuinţează de ruşi cuvântul „Basarabia”, ci
cuvântul „Moldova”. Dar noi din Bucureşti îi spunem „Basarabia” şi ne
gândim că este jumătatea de est a Moldovei.
Privitor la Basarabia sunt două lucruri distincte:
– întâi ceea ce istoriografia tace – deci ascunde nişte secrete pe care am să-mi permit să le spun,
– şi apoi secretul care mi s-a spus mie de Alexandrina Russo.
Repet că ambele sunt o contribuţie originală la istoriografie.
Ce ascunde istoriografia (şi ascunde în mod intenţionat)
Ascunde faptul că în iunie 1916 s-a schimbat guvernul la Petrograd şi
în locul unui guvern filo-antantist a venit un nou guvern Boris von
Sturmer cu program de a încheia pacea separată cu Germania şi de a
scoate Rusia din război. (După doi ani de război, conducătorii Rusiei
ţariste simţeau că nu mai pot rezista şi pentru a preveni revoluţia
s-au gândit la pacea separată.) Şi au început tratative secrete între
Germania şi Rusia la o staţiune balneară din Suedia.
Dacă în secolul al XVIII pacea dintre ruşi şi nemţi s-a făcut cu
împărţirea teritoriului Poloniei, acum, în secolul XX, pacea dintre
ruşi şi germani urma să se facă cu împărţirea teritoriului României:
ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să
treacă la Germania, iar în locul Galiţiei Austria să primească Valahia
(Muntenia) şi Oltenia. Astfel urma să fie împărţită România. Asta era
situaţia în iunie 1916.
Ca să poată împărţi România care era în stare de neutralitate, trebuia
adusă pe poziţie de beligeranţă; ni s-a dat ultimatum de ruşi să
intrăm în război. Ca să ne atragă, ruşii ne-au momit că armata gen.
Brusilov din Galiţia va porni în ofensivă şi va veni în întâmpinarea
armatei române pe valea Tisei, deci că noi aveam misiune numai până în
Transilvania pentru că urma a se face front comun cu ruşii.
Am intrat în război. După ce ne-au văzut intraţi în război şi trecuţi
pe poziţii de beligeranţă, ruşii n-au făcut nimic şi armata Brusilov a
rămas a acolo unde era: ne-a lăsat în Transilvania singuri, aşa că am
fost imediat învinşi şi a trebuit să ne întoarcem înapoi peste
Carpaţi, în retragerea aceea îngrozitoare pentru stabilizarea
frontului, pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi, unde am
rezistat cât am putut.
Francezii, care erau „cu cuţitul ajuns la os” din bătălia de la Verdun
(cea mai mare bătălie, în care au murit 1 300 000 de ostaşi germani şi
1 000 000 de ostaşi francezi, câştigată de mareşalul Petain), au
trădat România şi au încheiat atunci, în vara lui 1916, după intrarea
noastră în război, un tratat secret cu Rusia (încă ţaristă, condusă de
acest Boris von Sturmer), un tratat secret ca să prevină ceea ce
bănuiau şi francezii: tratativele secrete cu nemţii de scoatere a
Rusiei din război. Ei aveau interes ca armata germană să fie blocată
pe frontul de est şi să nu vină pe frontul de vest peste ei, la Paris.
Şi în acest tratat secret era dată întreaga Moldovă până la Carpaţi
ruşilor şi dreptul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre
până la Constantinopol, la Marea Egee (care era visul ruşilor şi
testamentul lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a doua).
Al doilea lucru pe care istoriografia îl ascunde este ce s-a întâmplat
la conferinţa de pace de la Paris 1919-1920 în legătură cu România.
Ceea ce s-a făcut cu restul Europei ştie toată lumea, dar ce s-a făcut
cu România se ascunde.
Delegaţia noastră era condusă de Ionel I. C. Brătianu, mare patriot
român; Clemenceau l-a luat deoparte şi i-a spus: „Domnule, Dvs.,
România, să faceţi abstracţie de tratatele secrete semnate cu Franţa,
cu Anglia şi cu Rusia, dinainte de război.” (România avea nişte
tratate secrete prin care ni se recunoştea Transilvania până la Tisa
şi Banatul în întregime.) Brătianu a spus „Nu”, supărându-i astfel şi
pe englezi, şi pe francezi.
– Vă referiţi la tratatele pe care România le-a făcut în 1916, la
intrarea în război?
– Înainte de intrarea în război. Deci cu se s-a condiţionat intrarea
noastră în război. Tratate secrete negociate de Ionel Brătianu cu
multă dificultate: doi ani s-a muncit la ele, cu păstrarea aparentă a
neutralităţii.
Începe conferinţa de pace de la Paris şi vine „bomba cea mare” pe care
nu o cunoştea nimeni – şi asta nu se spune:
Woodrow Wilson, preşedintele Americii, a venit ca un fel de Dumnezeu
atotstăpânitor şi a dictat planul de fondare a Israelului european cu
capitala la Lemberg (care acum se numeşte Lvov) şi cu anexarea tuturor
teritoriilor din jur: lua toată Galiţia, Slovacia, Maramureşul,
Bucovina, Moldova, Basarabia şi o parte din Ucraina şi făcea un stat,
Israelul european, cu capitala la Lvov. Acesta a fost planul cu care a
venit Wilson.
Planul acesta – care a venit pe neaşteptate – nu prea a fost agreat de
englezi şi de francezi, pe motiv nu naţional, ci financiar, pentru că
tot acest teritoriu avea numai o treime populaţie evreiască şi, ca să
poată să fie Israelul european, trebuia ca acea treime evreiască să
dispună de un aparat represiv de mare putere ca să poată să ţină în
intimidare şi în paralizare cele două treimi de populaţie neevreiască.
În plus, acest teritoriu este agricol, fără industrie, şi deci banii
nu se puteau lua de la autohtoni şi trebuia să îi dea Anglia, Franţa,
America şi Italia. Italia n-avea nici un ban. Anglia (Lloyd George
David) şi Franţa (Clemenceau) au refuzat pe motiv că ţările lor nu pot
plăti. Când a auzit Senatul american că trebuie să plătească tot, s-a
supărat şi l-a rechemat pe Wilson.
Dar acest plan a rămas ca o iniţiativă, ca proiect de viitor. Dacă nu
se poate fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg, să se
fondeze cel puţin altul, chiar dacă mai mic – şi ochii au căzut pe
Basarabia care nu era în nici un tratat secret, nu era trecută pe
nicăieri. Şi a rămas să se facă Israelul european în Basarabia.
Asta este explicaţia pentru care unirea de la Alba Iulia a fost
recunoscută de parlamentele englez, francez, american şi italian, dar
unirea de la 27 martie 1918 a Basarabiei cu România a fost recunoscută
numai de guverne, nu şi de parlamente.
De ce au recunoscut guvernele:
Guvernele au recunoscut pentru a obliga Bucureştiul să plătească o
cotă parte pentru că Rusia ţaristă, cu capital englez şi francez, îşi
crease industria de armament de la Putilov şi toată marea industrie
din Ural.
Băncile occidentale erau creditoare ale Rusiei ţariste, dar veniseră
bolşevicii şi Lenin anulase toate aceste datorii ale Rusiei ţariste.
Brătianu şi România au fost obligaţi (de guvernul englez, francez şi
american) să despăgubească băncile din Occident cu cota-parte care
revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile acestea făcute de
Rusia ţaristă.
Ionel Brătianu a protestat şi a spus că banii aceia nu s-au investit
pe teritoriul Basarabiei, nu s-au adus în Basarabia, ci s-au dus la
Putilov şi la industria din Munţii Urali, şi că din banii aceia s-a
plătit aparatul represiv care terorizase populaţia Basarabiei.
Totuşi a trebui să le plătească, şi România, în perioada aceea a
guvernului lui Brătianu, 1922 – 1926, a plătit aceste datorii, cu
foarte multă greutate: era multă sărăcie, armata noastră mânca
mămăligă la cazarmă şi soldaţii noştri erau în opinci, pentru că nu
avea bani statul pentru bocanci.
Am plătit această cotă-parte din datoriile Rusiei ţariste către bănci
din Occident, cotă-parte pe teritoriul Basarabiei, aşteptând ca apoi
să se facă întrunirea parlamentelor englez, francez şi american, care
să recunoască unirea Basarabiei cu România.
Ei bine, această întrunire nu s-a făcut niciodată.
Numai italienii lui Mussolini (târziu, în 1927) au recunoscut şi la
nivel de parlament; parlamentele de la Londra, de la Paris şi de la
New York nu au recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România.
Nici un istoric nu spune nici de ce au recunoscut guvernele, nici de
ce nu au recunoscut parlamentele.
Acesta este secretul Basarabiei: Basarabia era destinată să devină
Israelul european, cu capitala la Chişinău, stat binaţional, cu evreii
clasă conducătoare şi exploatatoare, şi cu bieţii basarabeni clasă
subordonată şi exploatată.
De aceea nu s-a recunoscut unirea Basarabiei cu România de către
parlamentele englez, francez şi american.
– Acum v-am ruga să prezentaţi secretul Basarabiei destăinuit dvs. de
d-na Alexandrina Russo. Aveţi cuvântul!
– Mi-am făcut serviciul militar în Basarabia în martie-apr. 1938 şi am
avut privilegiul să cunosc adevărata Basarabie, nucleul pur şi dur al
Basarabiei.
Nucleul Basarabiei nu era administraţia de stat, nu erau partidele
PNŢ, PNL sau PSD, ci nişte naţionalişti care se întruneau o dată pe
săptămână în locuinţa istorică a lui Alecu Russo, unde fiica lui, d-na
Alexandrina Russo, era gazda.
Acolo l-am întâlnit şi pe unul dintre conducătorii partidului
naţionalist din Basarabia, Ştefan Ciobanu.
Eu, în calitate de preşedinte al studenţimii române naţionaliste şi
creştine, am ajuns la ei recomandat de către cei doi comandanţi
legionari din Chişinău, juristul Sergiu Florescu şi lt.-col. Vasile
Diaconescu.
Am fost acolo de câteva ori, însoţit de ing. agron. Atanasiu (care era
preşedintele studenţilor în Agronomie din Basarabia).
Fac o paranteză: Sergiu Florescu şi V. Diaconescu au fost asasinaţi
din ordinul lui Carol II la 22 sept. 1939, iar trupurile lor
neînsufleţite au fost expuse pe stradă.
D-na Alexandrina Russo şi-a lăsat copii să fugă în Regat, dar ea a
rămas la Chişinău, aşa cum rămâne rădăcina de stejar în pământul
strămoşesc. Ruşii au arestat-o în 1940 şi au deportat-o în Kazahstan
pentru muncă forţată, unde a murit (nu se ştie cum).
Aici, la acest nucleu, se discutau probleme culturale şi sociale, dar
şi probleme politice.
Pot să spun că aveau o oarecare – nu ostilitate – ci aprehensiune faţă
de Bucureşti şi faţă de România.
Reproşau trei lucruri:
– în primul rând că Basarabia era lipsită de industrie (România
interbelică nu a făcut investiţii industriale pe teritoriul
Basarabiei, lăsând-o numai agricolă, viticolă şi zootehnică);
– în al doilea rând că Basarabia era socotită ca un fel de ladă de
gunoi: pedepsiţii pentru corupţie care nu puteau fi deferiţi justiţiei
erau trimişi disciplinar în Basarabia,
– iar în al treilea rând că administraţia de la Bucureşti îi favoriza
pe evreii locali (care se bucurau de foarte multe avantaje, ca şi cum
ar fi fost clasa conducătoare a Basarabiei). Evreii din Basarabia
aveau privilegii din partea administraţiei de stat, a poliţiei şi a
armatei, în defavoarea ţăranilor români şi a românilor autentici
(Basarabia era socotită un fel de Israel).
Aceste reproşuri mi le-au făcut mie, care veneam din Bucureşti; dar nu
cu ton de acuzaţie, ci cu amărăciune.
Autodeterminarea popoarelor din Imperiul Rus
Rusia ţaristă era un imperiu în care ruşii ţineau în subordine 55 de popoare.
Guvernul menşevic, avându-l în frunte pe prinţul Lvov (şi ca ministru
de externe pe Kerenski), guvern instalat de revoluţia menşevică din
febr. 1917 de la Petrograd (revoluţie făcută de partidul social
democrat constituţional), a decretat autodeterminarea popoarelor: să
decidă ele dacă rămân în componenţa Rusiei sau se separă de aceasta.
Când au venit bolşevicii la conducere, prin lovitură de stat
(insurecţia armată din oct. 1917, făcută – nu de Stalin, nu de Lenin –
ci de Troţki), au preluat acest program de autodeterminare, dar nu cu
scopul ca popoarele să decidă, ci cu scop de anarhie la periferia
imperiului rus.
Să explic: atunci când s-au instalat bolşevicii la Moscova, patru
armate ţariste au părăsit frontul şi au pornit spre Moscova ca să
suprime regimul lui Troţki, Stalin şi Lenin. Erau 4 armate, coordonate
de generalul Cornilov: armata gen. Iudenici care venea de la Marea
Baltică, armata gen. Denikin care venea din Caucaz şi Marea Azov,
armata gen. Vranghel care venea din Crimeea şi armata gen. Kolceac
care din venea din Siberia.
Ei bine, asaltat de aceste 4 armate ţariste, Lenin a reluat decretul
de autodeterminare a popoarelor, pentru ca, în spatele acestor armate,
ucrainienii, caucazienii, estonienii, letonienii şi lituanienii să se
despartă, polonezii şi basarabenii să facă scandal – deci pentru ca
aceste armate ţariste să fie prinse între două focuri: din faţă
bolşevicii de la Moscova şi din spate aceste mişcări de eliberare.
Pentru acest motiv a hotărât Lenin autodeterminarea popoarelor, iar nu
cu scopul ca popoarele să decidă.
Au plecat din Moscova 3 armate bolşevice care să neutralizeze aceste
patru armate ţariste: una s-a dus spre armata gen. Colceac, alta spre
armata gen. Iudenici, iar cea mai mare, cu 22 de divizii bolşevice, a
plecat împotriva lui Denikin şi Vranghel. Această armată bolşevică era
condusă de Cristian Rakovski, cetăţean român de origine bulgară, un
mare duşman al poporului român (biografia lui o să v-o spun altădată).
Acest Cristian Rakovski a schimbat direcţia şi, în loc să meargă
împotriva lui Denikin şi Vranghel, a pornit spre Chişinău şi Iaşi, cu
scopul de a detrona pe regele Ferdinand, de a împuşca guvernul
Brătianu şi de a institui Republica Socialistă Sovietică Română sub
conducerea lui.
Anglia a aflat despre aceasta şi, cum la epoca aceea eram încă în
alianţă cu francezii şi englezii, Anglia ne-a luat sub protecţie, iar
Serviciul de informaţii si-a pus problema să oprească pe aceşti
bolşevici: i-au luat lui Brătianu prin radio asentimentul să se
încheie un fel de convenţie în care România să recunoască guvernul
Lenin, Troţki şi Stalin, iar guvernul bolşevic să recunoască
independenţa şi suveranitatea teritoriului românesc.
Anglia a trimis o delegaţie formată din doi ofiţeri de la Intelligence
Service (col. Hall şi cpt. George Hill) la Moscova, în audienţă la
Troţki (care era ministru de război şi şef al Armatei). Troţki le-a
spus: „Ce să fac, eu i-am trimis spre Denikin şi spre Vranghel, dar au
schimbat direcţia fără să-mi spună nimic. Ce pot eu să fac este să
repet ordinul şi să vă dau o drezină ca să vă duceţi să îl convingeţi
pe Cristian Rakovski”.
Aşa au făcut, şi l-au ajuns cu drezina pe Cristian Rakovski între
Nicolaev şi Tiraspol (deci Rakovski mai avea de făcut doar un salt şi
intra în Basarabia, iar al doilea salt ar fi fost în Moldova).
L-au oprit ca să discute: au făcut o şedinţă care a început la 7 seara
şi s-a terminat la 5 dimineaţa, Hall şi cu Hill argumentând că tactica
are prioritate asupra strategiei şi deci războiul contra lui Denikin
şi Vranghel era mai important faţă de ocuparea şi bolşevizarea
României.
La vot, cei 22 de aşa-zişi generali a celor 22 de divizi bolşevice au
fost toţi de acord să lase România şi să se ducă spre Denikin şi spre
Vranghel. Numai Rakovski se împotrivea şi au fost necesare încă două
ore pe capul lui până a semnat şi el schimbarea de direcţie şi
renunţarea la atacarea României.
Hall şi cu Hill au plecat cu drezina mai departe, au ajuns la Iaşi şi
i-au dat convenţia lui Brătianu. (Brătianu fixase o dată limită când
îşi dăduse asentimentul pentru semnarea convenţiei: 30 dec. 1917. Dacă
nu se realiza această convenţie de recunoaştere reciprocă, el urma să
ia măsuri de apărare, pentru că România nu se poate apăra pe Prut, ci
doar pe Nistru care este o graniţă fortificată de natură în favoarea
României.) Era 31 dec. 1917 şi Brătianu trimisese Divizia 11 din
Slatina. Aceasta e gloria Diviziei 11 din Slatina, comandată de gen.
Traian Broşteanu: a luat poziţie pe malul drept al Nistrului.
Autonomia Basarabiei
Conform decretului de autodeterminare a popoarelor, în Basarabia s-au
făcut alegeri şi s-a ales Sfatul ţării.
Sfatul ţării s-a întrunit la 27 nov. 1917 şi a hotărât autonomia Basarabiei.
Ionel Brătianu a insistat: „Ce autonomie?! Votaţi unirea, ca eu să vă
pot apăra pe Nistru, iar nu pe Prut, care e mic.”
Basarabenii nu au răspuns nimic, şi toţi emisarii trimişi de Brătianu
au venit înapoi comunicând că domnii basarabeni păstrează tăcerea şi
nu se angajează.
Regele Ferdinand l-a chemat la Iaşi pe Pantelimon Halipa, primul sau
al doilea conducător al partidului naţionalist din Basarabia şi i-a
cerut să facă unirea cu România. N-a avut însă succes! Nu se ştie dacă
Pantelimon Halipa i-a spus secretul Basarabiei. Cert este că s-a rămas
doar la prima etapă: autonomia Basarabiei.
Spre sfârşitul lui ian. 1918 basarabenii au votat etapa a doua:
independenţa Basarabiei. Basarabia era stat independent (iar nu alipit
la patria-mamă, România).
Diversele demersuri pentru unire
La 21 ian. 1918 a venit mareşalul Averescu ca prim-ministru, cu
program de a încheia pacea separată cu nemţii, pentru că mareşalul
Averescu avea mai mare prestigiu decât Ionel Brătianu; în plus, era
şeful Armatei şi făcuse specializarea la Berlin, în aceeaşi clasă cu
mareşalul german Mackenzen.
Mareşalul Averescu, ca prim-ministru, a cerut şi el basarabenilor
unirea cu România, dar basarabenii iarăşi n-au răspuns nimic, n-au dat
nici un semn.
Atunci Averescu a trimis la Chişinău pe ministrul de război
Ianculescu, un mare general. A venit el, a vorbit, a dres. Nimic!
Domnii basarabeni ascultau cu respect, cu atenţie, dar nu se angajau.
Atunci Ianculescu a adus cele două regimente de artilerie din divizia
a 11-a Slatina, le-a pus în jurul Chişinăului şi le-a ordonat să tragă
în aer ca să impresioneze pe basarabeni şi să-i determine să voteze
mai repede unirea cu România.
Domnii basarabeni n-au votat! Ascultau bubuiturile de tun, ştiau că
sunt româneşti, dar nu au votat.
La 5 martie s-a încheiat armistiţiul de la Buftea şi a venit guvernul
Alexandru Marghiloman cu suveranitate şi asupra Moldovei.
Guvernul Marghiloman avea şi el misiunea să convingă basarabenii să se
unească cu România şi a trimis şi el emisar.
Tot aşa, basarabenii ascultau şi nu spuneau nimic.
Marghiloman l-a trimis pe Const. Stere (care era o personalitate, om
de cultură, rectorul universităţii Iaşi), să-i convingă pe basarabeni.
Constantin Stere a intrat în şedinţa Sfatului ţării de la Chişinău şi
a pledat unirea Basarabiei cu România. Domnii basarabeni au ascultat
cu respect, cu atenţie, au bătut din palme, dar nu s-au mişcat din
bănci ca să voteze.
Atunci Stere, furios, a ieşit în stradă, să instige populaţia să intre
cu forţa peste Sfatul ţării şi să-i convingă pe deputaţi să voteze.
Dar şi basarabenii de pe stradă au ascultat, au aplaudat, dar n-au făcut nimic.
Stere s-a întors la Bucureşti crezând că basarabenii erau nişte
mafioţi, nişte bandiţi, şi că vroiau bani. A strâns monede de aur şi a
cerut să se împartă monede de aur deputaţilor basarabeni ca să voteze
unirea cu România.
Basarabenii nu au primit banii (deci nu erau corupţi)! Dar tot nu au
votat unirea cu România!
Secretul Basarabiei
O dată, brusc la 27 martie 1918, fără să ştie Bucureştiul şi Iaşul,
s-a întrunit Sfatul ţării şi, din proprie iniţiativă, a pus la vot
unirea Basarabiei cu România.
Rezultatul: 86 pentru unire, 3 contra.
Consider interesant să menţionez ale cui au fost singurele 3 voturi
împotrivă: ale evreilor (pentru că ei vroiau ca Basarabia să fie
republica Israelului). Au fost şi 32 de abţineri (ruşii şi
ucrainienii).
Ce i-a determinat pe domnii basarabeni să nu voteze unirea atâta timp
şi să voteze acum, nesolicitat:
În armata rusă ţaristă (devenită armata rusă sovietică) se găseau 100
000 de recruţi din Basarabia, răspândiţi de la Marea Baltică până la
Oceanul Pacific. Dacă Basarabia vota unirea cu România, aceştia toţi
erau făcuţi prizonieri, iar în Rusia nu se ştie niciodată soarta
prizonierilor, putând fi egală cu moartea; de aceea Sfatul ţării a
conceput în secret să-i aducă întâi pe aceşti 100 000 de tineri la
Chişinău şi abia pe urmă să voteze.
Pentru aceasta s-a format o delegaţie secretă din trei oameni, condusă
de deputatul Păscăluţă, care a plecat la Moscova să-i ceară lui Lenin
să aducă toţi copiii Basarabiei sub pretextul de a forma corpul de
armată al Basarabiei, ca să o apere.
Directorul de cabinet al lui Lenin, când a auzit că sunt din
Basarabia, i-a dat afară, motivând că Lenin avea treburi mai
importante de rezolvat.
Stăteau pe sală, necăjiţi, fără soluţie, gândindu-se, când au văzut un
ofiţer sovietic intrând într-o cameră, după care au auzit strigătul:
„Să trăieşti frate!” (pe româneşte). Şi-au închipuit că în dosul
acelei uşi se afla un român şi, după ce a plecat acel ofiţer, au bătut
la uşă şi au intrat.
Camera aceea cuprindea toate aparatele de transmisie ale guvernului
Lenin şi ale Ministerului de război Troţki.
Un locotenet-inginer servea toate aceste aparate.
S-au recomandat şi au aflat că şi locotenentul sovietic era
basarabean. Apoi locotenentul i-a întrebat ce vor, iar ei i-au spus că
solicitaseră audienţă lui Lenin ca să facă un corp de armată al
Basarabiei şi că fuseseră daţi afară.
Locotenentul acesta le-a răspuns cam aşa:
„- O dată cu revoluţia se deşteaptă toată lumea, afară de voi, cei de
la Chişinău! Cum vă puteţi închipui că vă aprobă Lenin această cerere?
Dacă voi ajungeaţi la el şi-i spuneaţi ce mi-aţi spus mie, acum mă
uitam pe fereastră la voi, împuşcaţi la zidul acela.”
„- Deci nu se poate?”
„-N-am spus că nu se poate, dar ce aţi făcut voi e prost. O să facem
noi împreună un ordin al lui Lenin şi îl trimit eu.”
La începutul lui dec. 1917 acest ofiţer a transmis la toată armata
rusă ordinul ca toţi soldaţii, ofiţerii şi subofiţerii născuţi pe
teritoriul Basarabiei să primească o foaie de drum cu destinaţia
Chişinău, unde să formeze corpul de armată pentru apărarea Basarabiei
împotriva duşmanului din vest (a României).
Lenin n-a aflat, dar a simţit că se face ceva şi a trimis ca politruc
la Chişinău pe Vlad Inculeţ (student la Universitate, la
Fizico-Chimice, care aderase la partidul roşu).
Persoane de la acest nucleu naţionalist de la d-na Alexandrina Russo
mi-au spus că l-au văzut cu ochii lor pe Vlad Inculeţ în gara Chişinău
când a coborât din trenul de la Moscova: era îmbrăcat ca un muncitor
salahor, avea şapcă de rus, cizme, şi o salopetă de metalurgist. A
coborât pe peronul gării care era plin de lume, s-a aşezat cu faţa
spre vest şi a început să strige: „- Acolo, la Iaşi şi Bucureşti, se
află duşmanul ereditar al Basarabiei, duşmanul de moarte al nostru de
care trebuie să ne apărăm!” Pe urmă s-a întors cu faţa spre est şi a
arătat spre Moscova: „- Acolo este mama noastră protectoare, Moscova,
buna noastră mamă!”
A venit apoi la Sfatul ţării. Ce s-a întâmplat nu se ştie, dar a
devenit preşedintele Sfatului ţării şi, împreună cu Mitropolitul
Iurie, la 27 martie 1918, spontan, s-a votat unirea necondiţionată a
Basarabiei cu patria mumă, România.
De fapt, nu a fost unire, ci reunire, pentru că Basarabia făcea parte
integrantă din Moldova.
Apoi Vlad Inculeţ a venit la Bucureşti ca ministru al Basarabiei în
guvernul Brătianu şi în guvernul Averescu; a fost apoi ministru de
Interne, a fost ales şi membru al Academiei (prelegerea lui la
Academie era despre timp şi spaţiu).
Nu s-a spus cine era locotenentul acela care l-a semnat pe Lenin
pentru că se presupunea că locotenentul acela era încă în viaţă şi,
dacă ar fi aflat bolşevicii, l-ar fi suprimat.
– Vă mulţumim, d-le doctor. Vă adresez o singură întrebare: acum ne
puteţi spune cine era?
– După 1989 am ţinut o conferinţă la Asociaţia Juriştilor şi am
relatat exact ce v-am relatat şi dvs. acum. Vorbind de acest
locotenent inginer român, lumea din sală a început să strige: „Cine
este? Spuneţi, cine este?”
Le-am răspuns, aşa cum vă spun şi dvs.: „Ei bine, cred că acel
locotenent era sufletul lui Ştefan cel Mare reîncarnat…”
A consemnat Nicador Zelea Codreanu