Acad. Nicolae Dabija face analiza lucidă a meciului pierdut din toamnă
E un scor extraordinar, ţinând cont mai ales de aceea că agitaţia ei electorală s-a desfăşurat pe parcursul a doar trei săptămâni de zile.
E o victorie, desigur. Dar nu atât de mare încât să mă bucure.
Ea îmi aminteşte de un comentator sportiv care anul trecut, după meciul de fotbal Republica Moldova – Anglia, afirmase că „echipa noastră a jucat cu mult mai bine decât echipa Angliei, păcat doar că a pierdut”.
Atunci echipa care jucase mai bine, cea a Republicii Moldova, pierduse meciul cu scorul de 0 : 5 în faţa echipei „slabe”.
În concluzie, putem afirma că în acest scrutin şi noi am învins cu 0 : 5!
A trecut aproape o lună de la turul doi al alegerilor şi, după ce entuziasmul popular, cu „de fapt noi am câştigat, dar ei au fraudat!”, s-a mai domolit, o analiză la rece a celor întâmplate e mai mult decât necesară.
Şi asta – pentru ca să nu ne îmbătăm cu apă rece.
Trebuie să spunem din capul locului, cel puţin aceasta e impresia pe care mi-a lăsat-o: Maia Sandu nu a dorit să câştige aceste alegeri. Ba mai mult, în dimineaţa primei zile de după alegeri ea se lăsă satisfăcută de scor: nu a ieşit să le vorbească tinerilor, care au aşteptat-o la proteste, n-a sesizat cu argumente convingătoare Comisia Electorală Centrală, Curtea Constituţională despre fraudele şi încălcările cu adevărat grave care îi aparţin lui Dodon: de la folosirea resurselor financiare de câteva milioane de euro venite din Bahamas (un arhipelag din Oceanul Atlantic cu câteva sate, în care locuiesc triburi de negri, care folosesc drept monedă bureţii de mare şi care n-au auzit niciodată de moneda „euro”) la xenofobia anticonstituţională, de la ameninţarea că va „stârpi” unioniştii (peste 40 la sută din populaţie) la declaraţii privind schimbarea cursului oficial al statului, de la teza de doctorat plagiată la Minciuna pe care şi-a făcut-o agent electoral, de la recunoaşterea regimului anticonstituţional de la Tiraspol (el felicitându-l recent pe un „conducător” al unui stat croit ilegal pe o bucată din ţara al cărei preşedinte se pretinde – la şantajul cu vărsările de sânge care urmau să se întâmple dacă nu va câştiga dânsul alegerile etc.
Cei din Platforma „DA” timp de un an de zile tot încercau să ne convingă că legendarii „omuleţi verzi” nu există şi că aceştia ar fi o invenţie a celora care doresc să sperie societatea.
Până la urmă cine a avut dreptate? Dacă unul dintre acei „omuleţi verzi” – Igor Dodon – a ajuns preşedinte al Republicii Moldova.
Dodon să nu existe? Să nu fie aiurelile lui aproape zilnice o realitate?
Acum el se pregăteşte intens să facă din Republica Moldova, cum s-a lăudat recent, o confederaţie, o ţară alcătuită din trei state: Moldova, Transnistria şi Găgăuzia.
Nu vom fi nici măcar o Transnistrie, cum ne temeam, ci o Găgăuzie.
Cu trei subiecte, cu trei limbi de stat, cu trei constituţii, cu trei guverne etc.
Maia Sandu nu a avut conştiinţa că ne reprezintă, ci – doar aceea că se reprezintă. Sau că-l reprezintă pe Andrei Năstase, unicul care a însoţit-o la întâlniri şi de care n-a reuşit să se distanţeze în turul doi, când acest lucru era necesar.
Astfel ea n-a luptat atât contra lui Dodon, cât contra lui Plahotniuc. Deşi acesta din urmă n-a candidat.
Iar Igor Dodon e de-o mie de ori mai periculos decât Plahotniuc. Cel puţin acesta din urmă n-a declarat nicăieri că vrea să federalizeze sau con-federalizeze republica, că în 1992 Republica Moldova agresivă a atacat Armata a 14-a paşnică, că va lichida unioniştii, că cei cu cetăţenie românească vor fi eliberaţi din serviciu, că nu se vrea şi nici nu ne vrea în Europa etc.
Acesta, poate, a furat şi el un miliard, cum ne spune zi de zi, oră de oră şi clipă de clipă „Jurnal TV”. Dar numele lui nu se conţine în Raportul Kroll. Acolo e prezent numele lui Ilan Şor, cu al cărui şef de partid, V. Klimenko – despre acest lucru ne-a anunţat publicaţia „Timpul” în luna septembrie –, s-a întâlnit înainte de alegeri cu Andrei Năstase.
Dacă Plahotniuc ne-a furat banii, cum afirmă Năstase, Dodon ne fură viitorul. Viitorul nostru şi al copiilor noştri. Pentru totdeauna. Sau – pentru secole înainte. Lucru mult mai grav.
Maia Sandu a căzut şi ea, ca şi noi, într-o cursă, împărtăşind ura personală a lui Victor Ţopa, ministrul lui V. Voronin şi autorul celebrei fraze „Avioanele noastre-s proaste, dar piloţii noştri-s foarte buni; urcaţi fără frică în ele”, cu ajutorul căreia a obţinut un credit de-un miliard (alt miliard!) care s-a volatilizat, ea împărtăşind întru totul credinţa lui Andrei Năstase că ura personală a clientului său trebuie să devină una a întregului nostru popor.
Participăm, cu alte cuvinte, şi aici trebuie să spunem lucrurilor pe nume, la o reglare de conturi între hoţi.
Iar noi, ca proştii, am nimerit între ei.
Aceştia sunt gata să arunce planeta în aer, poate odată cu ea va pieri şi Plahotniuc sau va dispărea şi Ţopa, iar noi… ce vină avem? Poate doar aceea că ne-am lăsat fraieriţi…
Care infractori sunt mai buni?
Nu-i cred pe cei care afirmă că Plahotniuc trebuie condamnat pentru că a furat un miliardoi, iar Victor Ţopa – urmează a fi compătimit, pentru că a delapidat colo doar un miliarduţ.
Iar Plahotniuc, diavolul, cum i se spune, se pare că nu e chiar atât de atotputernic dacă nu le-a deschis dosare jurnaliştilor de la „Jurnal TV”, dacă n-a închis acest post de televiziune, dacă n-a suspendat „Jurnal de Chişinău”, „Timpul”, „Literatura şi arta”, „Ziarul de Gardă”, care au publicat articole dure la adresa lui.
Maia Sandu a avut o echipă slabă, aceasta n-a ştiut să mobilizeze întreaga republică, n-au fost solicitaţi tineretul, intelectualii, scriitorii, membrii „Sfatului Ţării-2”, preoţii Mitropoliei Basarabiei, unioniştii, proeuropeniştii, ONG-urile etc., care i-au anunţat – prin numeroase declaraţii, conferinţe de presă, apeluri – susţinere totală.
S-au putut organiza grupuri de agitatori, care să se deplaseze în fiecare localitate? Desigur. Dar nu s-a vrut. Maia Sandu n-a ştiut – asta e impresia – să colaboreze, să consolideze.
A ieşit nepregătită la întâlniri şi dezbateri. Tocmai aici s-a vădit că are o echipă neputincioasă.
Cochetăria ei din perioada mitingurilor cu Dodon şi Usatâi i-a jucat altă festă. (Mai ales faptul că nu a deranjat-o pancarta „Unioniştii – afară din Moldova” – asta pentru ca să rămână aici doar ruşii, lucru care se va întâmpla – afişată de Dodon pe corturile sale.)
N-au fost contactate în niciun fel minorităţile naţionale. Găgăuzii – speriaţi de Dodon – erau gata să voteze cu 101% pentru el, aşa cum votaseră aceştia pentru I.V. Stalin la alegerile de după război. De astă dată doar 99,9% dintre ei au votat contra noastră. Ucrainenii, cărora Federaţia Rusă le distruge patria istorică, au preferat să voteze cu 99,9% pentru Federaţia Rusă. Şi bulgarii – cu 99,9% au fost contra UE, unde se află Bulgaria.
Pentru toţi aceştia Maia Sandu n-a avut niciun mesaj.
Ea a trebuit să adune toate voturile celelalte. Dar nu a comunicat în niciun fel cu perdanţii turului întâi: M. Ghimpu, A. Guţu, I. Leancă, V. Ghileţchi, S. Radu şi toţi ceilalţi.
Ba mai mult, atunci când Marian Lupu a declarat înainte de turul doi că se retrage în favoarea ei, Maia Sandu a dat dovadă de infantilism politic: a declarat imediat că Plahotniuc l-a pus la cale, ca s-o compromită, că acest gest e „un măr otrăvit”, că „voi câştiga alegerile şi fără ajutorul lui”. Care e logica? Omul îţi întinde mâna, îţi pune la dispoziţie un partid, tot sistemul administrativ, patru televiziuni, şi tu afirmi că n-ai „nevoie”? E un curaj prea mare pentru un politician care şi-a asumat să ne reprezinte pe noi toţi.
Şi a fost pedepsită. Nu atât ea, cât Republica Moldova, care odată cu venirea lui Dodon începe calea spre înglobarea ei definitivă în componenţa Federaţiei Ruse.
Maia Sandu era obligată, dacă admitem că Plahotniuc e însuşi diavolul pe pământ – cum a trâmbiţat „Jurnal TV” în ziua când Marian Lupu a făcut declaraţia de susţinere –, să se înfrăţească cu el până treceam puntea. Sau – dacă demnitatea nu i-ar fi permis să-i mulţumească, să aibă o atitudine neutră faţă de acele declaraţii până devenea preşedinte, când îl numea pe Andrei Năstase, cum îi promisese, procuror general, care-l aresta pe Plahotniuc, îi elibera pe cei doi Ţopa şi continua împreună cu noi cursul proeuropean al Republicii Moldova.
Sugestia unor politicieni din Platforma DA, a televiziunii finanţate din Germania, că această ţară merită să dispară doar ca să piară Plahotniuc, acesta fiind „mai periculos decât o bombă atomică”, a făcut, bănuiesc, PD-ul să se răzgândească a doua zi, când şefii au dat indicaţii membrilor pedişti: „Votaţi cu cine doriţi!”, celor mai mulţi şoptindu-li-se la ureche: „Votaţi cu Dodon!”.
Nu poţi câştiga o bătălie luptând de una singură pe mai multe fronturi odată: şi contra lui Dodon, şi contra lui Plahotniuc, şi contra lui Lupu, şi contra „guvernului criminal”, şi contra preşedintelui Timofti, care indirect, prin speranţa că parcursul proeuropean va fi continuat, i-a declarat susţinere.
Iar afirmaţia că cel mai mare defect al lui Dodon e acela că el e omul lui Plahotniuc n-a fost una de rezistenţă. Ura nu convinge. Nici crisparea. Maia Sandu, dacă venea cu un mesaj de pace, de bunătate, de împăcare, adresat tuturor, pe fundalul isteriilor lui Dodon, ar fi putut ajunge mai uşor la inimile oamenilor noştri, derutaţi şi obosiţi de ură şi sărăcie.
Mai sunt convins că dacă Filat n-ar fi fost arestat, Maia Sandu ar fi avut şanse mari să devină preşedinte. Ca şi atunci dacă în locul democratului Iurie Ciocanu n-ar fi fost instalată – la solicitarea străzii – în fruntea Comisiei Electorale Centrale comunista Alina Russu.
De multe dintre greşelile Maiei Sandu şi ale noastre s-a folosit Dodon.
Acum el şi-a propus să câştige alegerile parlamentare. Fără un parlament al lui, el nu-şi va putea duce la capăt tărăşeniile politice. A şi început campania („Fără un parlament socialist nu vă voi putea dubla salariile, tripla pensiile şi coborî preţurile la salam şi votcă”), sperând să obţină 80 la sută din sufragii, ca să facă modificări în Constituţie. Şi le va face dacă ne vom lăsa manipulaţi cu plăcere şi-n continuare.
Acum opoziţia are o singură şansă: să treacă peste orgolii, ranchiune, duşmănii personale, neînţelegeri etc. şi să se unească. Ca să putem supravieţui împreună. Ca peste ani nepoţii şi strănepoţii să nu ne condamne pentru că din cauza noastră s-au născut în sclavie.
Nicolae Dabija
Plahotniuc a dat asigurări, înainte de al doilea tur de scrutin, că şi de va ieşi Dodon, angajarea Republicii Moldova pe drumul său european va continua. Dodon are trei copii, toţi botezaţi cu nume româneşti, iar limba în care învaţă aceştia este limba română, sunt la şcoli cu predare în română. Dacă el persistă pe ideea de a restabili limba moldovenească ca limbă de stat, automat va intra în conflict cu Academia de ştiinte a Republicii Moldova, dar mai ales cu Curtea Constituţională. Este paradoxal, dar Dodon poate servi mult mai bine idealului unirii decît Maia Sandu, totul depinzînd de înverşunarea cu care îşi va urmării realizarea acţiunilor anti-româneşti şi anti-unioniste. Perseverarea pe această cale nu va face altceva decît să crească naţionalismul românesc în Republica Moldova.
Ambasadorul Pettit a citit istoria de pe saitul ambasadei Federaţiei Ruse în Republica Moldova, pagina este http://moldova.mid.ru/web/moldova_md/istorie, MID înseamnă Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, iar ceea ce scrie acolo are referinţe bibliografice doar către lucrări în limba rusă, dar iată ce aflăm de pe pagina „File de istorie – AMBASADA FEDERAŢIEI RUSE ÎN REPUBLICA MOLDOVA”:
„DESPRE ISTORIA INTRĂRII BASARABIEI ÎN COMPONENŢA IMPERIULUI RUS
(notă informativă)
În ultimul timp unii istorici, persoane publice şi politici de peste hotare la diverse conferinţe, în literatura ştiinţifică şi mass-media deseori spun că cu 200 de ani în urmă Rusia „pentru prima dată a furat/ocupat Basarabia”, „a furat pămînt românesc”, „a separat poporul român unic”, care „a sacrificat sute de mii de vieţi pentru independenţa ei”. Mai mult decît atît, se declară că în Imperiul Rus se încerca rusificarea cu forţa a basarabenilor, privîndu-i de drepturile lor şi dezvoltarea culturală specifică, dar ei, chipurile, „au dat dovadă de rezistenţă, nu s-au lăsat sub influenţa slavă”. Analiza însă conştiincioasă şi obiectivă a surselor istorice nu confirmă „tezele” expuse mai sus.
În sec.I-II p.e.n. acest teritoriu intra în componenţa provinciei romane Dacia, din sec.III pînă în X e.n. era o arenă permanentă a deplasării triburilor şi popoarelor şi era supusă ruinării periodice; în sec.X-XI – făcea parte din componenţa Rusiei Kievene, în sec.XII-XIII – în componenţa cnezatelor Galiţia şi Galiţia-Volînia. Cronicarul kievean Nestor spune că triburile slave ale luticilor şi tiverilor demult aveau localităţile şi oraşele lor pe Nistru pînă la mare şi Dunăre. Letopiseţul Voskresensk din sec.XVI enumără oraşele ruse vechi, care existau în această regiune, inclusiv Novosiol, Belgorod (Acherman), Romanov Torg (Roman), Nemeci (Neamţ), Sociava (Suceava), Siret, Ban, Neciun, Hotin.
În a doua jumătate a sec.XIII, cînd cnezatul Galiţia-Volînia era slăbit de invazia mongolă, a început popularea bazinului rîului Prut cu triburi valahe (româneşti). „Valahii, conduşi de Bogdan sau Dragoş, care locuiau înainte în Ungaria, în comitatul Maramureş (bazinul superior al Tisei), au apărut pe malul Prutului, au găsit aici încă mulţi ruşi şi s-au stabilit între dînşii pe rîul Moldava În sfîrşit aceşti oaspeţi s-au înmulţit atît de tare, încît le-au eliminat pe gazde şi, renovînd vechile noastre oraşe, au constituit un stat aparte, independent, numit Moldova , unde limba noastră pînă în sec.XVII era nu numai bisericească, dar şi de judecată, după cum demonstrează hrisoavele autentice ale domnitorilor moldoveni”1.
Eliminînd popoarele slave de pe rîul Siret şi aprofundîndu-se pe rîul Prut în partea de mijloc a Basarabiei, popoarele române niciodată nu s-au extins în partea de sud a Basarabiei (regiunile Acherman, Bender, Cahul, Ismail). Aceste regiuni cu denumirea Bugeac rămîneau stepa tătarilor, aici locuiau nohaii, care erau sub puterea hanului din Crimeea.
Statul moldovenesc, care a apărut în prima jumătate a sec.XIV, ca un cnezat dependent de Ungaria, a obţinut independenţă în anul 1359. Din componenţa lui în sec.XIV şi XV făceau parte teritoriile regiunilor istorice ale Moldovei, Basarabiei şi Bucovinei. În sec.XVI pămîntul moldovenesc a ajuns sub jugul turc, care a durat 300 de ani. La slăbirea şi distrugerea lui definitivă au contribuit războaiele ruso-turce din jumătatea a doua a sec.XVIII – începutul sec.XIX.
Regiunile de sud ale Basarabiei, care n-au intrat în Cnezatul Moldovenesc, erau treptat populate în locul tătarilor, care au plecat în Taurida, de cazaci zaporojeni, care în 1807 au luat supuşenia rusă şi au populat judeţele Cahul şi Chişinău, precum şi malul Prutului. În 1809 aici au început să apară colonişti din Rusia, bulgari şi sîrbi 2.
Între timp, conform păcii impuse Austriei după Austerlitz, Napoleon a devenit vecinul nemijlocit al Turciei. Ambasadorul francez la Istanbul H.F.Sebastiani i-a pus pe osmani în faţa alegerii – ori alianţa cu „genialul şi invincibilul” Napoleon, care consolida puterea lor în Balcani, ori cu abandonata de toţi „ratata” Rusia 3.
În acest context Rusia a decis să anticipeze evoluţia evenimentelor nefavorabilă pentru ea, ocupînd Benderul şi Ismailul. Generalul rus I.Mihelson, numit comandant suprem al Armatei de pe Dunăre, scria că aceste „garnizoane sînt slabe, iar depozitele sînt ticsite cu produse şi furaje. Întîlnirea binevoitoare din partea populaţiei este asigurată. Iar tărăgănarea este echivalentă dacă nu cu moartea, atunci cu pierderea poziţiilor în Balcani S-ar putea întîmpla că acum duşmanul încă nepregătit să se facă pregătit, că, beneficiind de timp, va reuşi să-i slăbească şi să-i distrugă pe cei slabi cu duhul, să zdruncine fermitatea sîrbilor şi să le facă cale francezilor. Acum ţinutul întinde mîna spre sceptrul Maiestăţii Voastre fără vărsare de sînge! Este însă cunoscută inventivitatea francezilor şi nu se poate conta că ei nu ne vor anticipa. Gîndurile lor la Moldova şi Valahia sînt evidente. Dacă noi nu le vom lua înainte pînă la malurile Dunării, atunci va fi greu de luptat”4.
Totodată, Aleksandr I se străduia să-i potolească pe toate căile pe osmani: „ruişii vor ocupa cnezatele nu ca duşmani, fapt care va fi declarat de răuvoitori, dar cu unicul scop de a restabili vechile relaţii şi de a contracara intenţia lui Napoleon de a ataca Rusia din partea Dunării”. În rescripul lui Mihelson se vorbea despre „lipsa oricărei tentative asupra pămînturilor turceşti”5.
La 16 octombrie 1806 generalul, care dispunea de forţe relativ modeste – 60 mii de oameni şi 300 de tunuri, a primit dispoziţia de a intra în Moldova. Frontiera a fost intersectată doar de 33 mii de soldaţi şi ofiţeri. Locuitorii i-au întîmpinat cu dangăte de clopote. S-au predat fără împotrivire cetăţile Hotin, Bender şi Chilia. Din partea Rusiei n-a urmat declararea războiului, deoarece ţarul, care n-a semnat manifestul, care se cuvenea în acest caz, spera că ocuparea cnezatelor nu se va transforma în încăierare armată. La 18 (30) decembrie 1806 sultanul Selim III a declarat război Rusiei. Printre acuzaţiile înaintate acesteia figura acapararea „pămînturilor musulmane” ale Crimeei şi Gudjustabului (Georgiei), ceea ce ca sens al acestei formulări trăda în realitate scopurile revanşarde ale Înaltei Porţi” „care se apăra”.
Potrivit mărturiilor istoricilor, practic toată populaţia Balcanilor s-a ridicat de partea Rusiei. Pe Dunăre de partea rusă luptau detaşamente de voluntari ale rebelilor sîrbi, bulgari, români cu numărul total în diverse perioade de la 10 la 20 mii de oameni. Aceasta era reacţia firească la politica Rusiei, care întotdeauna s-a străduit să apere ferm drepturile „fraţilor de credinţă şi de sînge”6. Aceasta se referea inclusiv la moldoveni, care din vechime vedeau izbăvirea de jugul otoman sub acoperirea vulturului cu două capete. Petiţii pentru aceasta au fost şi pe timpurile lui Aleksei Mihailovici, Petru cel Mare, Ana Ioanovna, Ekaterina a Doua, în sfîrşit, cînd era Aksandr I de nenumărate ori7. În anul 1711 domnitorul Dimitrie Cantemir a semnat cu Petru I Tratatul de la Luţk despre trecerea Moldovei în supuşenia Rusiei (atunci însă după plecarea armatei ruse dominaţia Turciei a fost restabilită).
Deşi în anii 1806-1807 Rusia singură ţinea piept lui Napolen Bonaparte în Prusia de Est şi din cauza aceasta pe Dunăre acţiona doar un contingent limitat de trupe ruse, care ceda numeric turcilor, la 24 iunie 1807 21 de reprezentanţi ai elitei guvernante, marilor boieri şi înaltei preoţimi a Cnezatului Moldova, acţionînd din numele tuturor moldovenilor, i-au adresat împăratului Aleksandr I o petiţie de intrare a Moldovei în componenţa Rusie. În aceasta se menţiona în particular: „Ai tăi sîntem noi, mare ţar şi împărat, şi nu avem încotro să întindem mîinile cu speranţă totală. Puterea ta a curmat suferinţele noastre mari”. Urma îndemnul: „Distruge guvernarea nesuferită, care aduce subjugare acestui popor sărman, uneşte guvernarea acestui pămînt cu statul tău apărat de Dumnezeu prin avantajele tale folositoare, pe care tot puterea ta le-a afirmat pe acest pămînt. Să fie o turmă şi un păstor. Şi atunci vom spune – acesta este veacul de aur al stării noastre”. Acesta era un act de intrare benevolă a Cnezatului Moldova în componenţa Rusiei cu menţinerea în cadrul lui a legilor şi obiceiurilor vechi. Petiţia exprima intenţia generală în cnezat, „ţara de la mic la mare este de acord cu ea”, se menţiona în acest document8.
Înfrîngerea trupelor ruseşti în bătălia de la Friedland din 14 iunie 1807 a impus Peterburgul să accepte propunerea lui Bonaporte de armistiţiu. În schimb Napoleon a propus mediere în reglementarea paşnică a conflictului ruso-turc, iar în caz de eşec a promis să participe la acţiunile comune ale armatelor rusă şi franceză pentru eliberarea de sub jugul turc a creştinilor Imperiului Otoman în Europa9. „Napoleon însă îl ademenea pe Aleksandr cu mirajul procurării unor teritorii serioase, dar singur, în calitate de mediator, împingea Poarta împotriva oricăror concesii”10. În acest mod, armistiţiul necesar ambelor părţi servea doar drept amînare înainte de confruntări mult mai serioase, care erau inevitabile pentru Rusia după înfrîngerea monarhiei habsburgice în 1809.
Doar graţie victoriilor „baionetelor ruse” faţă de forţele superioare ale osmanilor şi artei compromisurilor, manifestată de diplomaţia rusă, s-a reuşit de a semna „Pacea de la Bucureşti” cu Înalta Poartă – tratat strategic, care a scutit armata Rusiei de războiul pe două fronturi, deoarece el a fost semnat la Bucureşti la 28 mai 1812, adică doar cu trei săptămîni pînă la invazia pe teritoriul rus a trupelor franceze şi ratificat deja în august 1812, cînd francezii se apropiau de Moscova. Tratatul a stabilit frontiera ruso-turcă pe Prut şi Gîrla Chilia a Dunării pînă la vărsarea ei în Marea Neagră. În acest mod, Rusiei îi revenea Basarabia (suprafaţa 40 mii m.p.) cu cetăţile Bender, Acherman, Chilia şi Ismail şi partea de est a Bucovinei (judeţul Hotin cu cetatea Hotin). Moldova şi Valahia (teritoriul de pe malul drept al rîului Prut), ocupate de trupele ruse în timpul războiului, erau înapoiate Turciei, dar urmau să beneficieze de un anumit grad de independenţă”.
Ca rezultat al victoriei Rusiei asupra Porţii, consolidată în normele juridice internaţionale recunoscute pe acele timpuri prin tratatul din 16 mai 1812, regiunea între răurile Prut şi Nistru,care ulterior a obţinut denumirea Basarabia (gubernia Basarabia a fost creată în anul 1818), a intrat în componenţa Imperiului Rus (adică acest teritoriu a fost alipit de Ruaia, nu „ocupat”)12.
„Pacea de la Bucureşti” a exercitat o influenţă pozitivă asupra obţinerii independenţei de către slavii balcanici. Articolul 8 al acestui tratat pentru prima dată considera Serbia subiect al dreptului internaţional şi prevedea acordarea acesteia a drepturilor autonome. După semnarea tratatului în documentele Ministerului rus al afacerilor Externe se indica direct că Rusia a început elaborarea doctrinei „prezenţei sale politice” în Balcani – planuri de „ocupaţie” militară sau „cucerire” a teritoriilor balcanice Rusia n-a avut niciodată.13 Or, Ambasada rusă şi MAE erau pur şi simplu inundate de petiţii din Balcani: să fie primiţi în supuşenie, să se strămute în Rusia, să se acorde asistenţă materială, bisericească şi de alt gen.
La 14 septembrie 1829, ca rezultat al ordinarului război ruso-turc (1828-1829), la Adrianopol a fost semnat un tratat, conform căruia toată gura Dunării a trecut la Rusia, iar frontiera între ambele state a trecut prin gîrla Sf.Gheorghe a Dunării. Prin tratatul de la Hünkâr İskelesi din 28 iunie 1833 şi Convenţia de la Balta-Liman din 1 mai 1849 tratatul de la Adrianopol a fost confirmat. În acest mod, din 1829 pînă în 1856 toată Basarabia făcea parte din componenţa Imperiului Rus.
După înfrîngerea Rusiei în Războiul din Crimeea din anii 1853-1856, în conformitate cu Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, ea a cedat vasalului Imperiului Osman – Cnezatului Moldova o parte din Basarabia de Sud cu suprafaţa de 9143 km.p. cu populaţia de circa 140 mii persoane, iar cealată parte a ei rămînea în componenţa Imperiului Rus. Această situaţie s-a menţinut pînă la 3 martie 1878, cînd după zrdobirea armatelor turce în războiul ruso-turc din anii 1877-1878 conform Tratatului prleiminar de pace de la San-Stefano Basrabia de Sud a fost înapoiată din nou Rusiei15.
Acest tratatat de pace a cauzat o opoziţie dură din partea marilor state europene, în primul rînd – a Austro-Ungariei, precum şi a României16. Guvernul român deja la 9 martie 1878 a emis o notă specială, în care s-a străduit să demonstreze apartenenţa veche la România a judeţelor de sud ale Basarabiei, care au trecut de la ea la Rusia în 1856, dar Guvernul rus foarte argumentat, în baza surselor documentare, a infirmat tezele românilor17. Cu argumentele părţii ruse a fost de acord, printre altele, şi fostul Prim-ministru al României Nicolae Creţulescu, care a publicat în martie 1878 o broşură, în care a recunoscut revendicările Rusiei de a-i înapoia Basarabie de Sud şi a declarat că românii din 1856 n-au contribuit la bunăstarea populaţiei de atunci şi de aceea nu pot considera Basarabia de Sud „apartenenţă naţională”18. Aceasta s-a confirmat şi prin starea de spirit a populaţiei Basrabie de Sud, care, începînd din ianuarie 1878, expedia Guvenrului rus numeroase note şi scrisori cu rugămintea de a reveni în supuşenia Rsuei şi prin delegaţii săi declara că „legile Guvernul (român), la dispoziţia căruia am avut neneorocirea să trecem, peste 20 de ani sistematic duc la moartea noastră naţională, morală şi materială Românii ne omoară moral şi în baza legilor emise în exclusivitate pentru noi ne transformă în cerşetori”19. Chiar şi Congresul de la Berlin, convocat în iunie 1878 din iniţiativa Austro-Ungariei în scopul revizuirii Tratatatului de la San-Stefano, a confirmat acele prevederi ale tratatului, care se refereau la Basarabia şi în acest mod a dispus ca toată Basarabia să revină Rusiei. Faptul că după intrarea în componenţa Imperiului Rus teritoriul basarabean se dezvolta benefic doar confirmă că acesta a fost un proces firesc. Este notabil că chiar şi „Consiliul ţinutal” moldovenesc, format din iniţiativa „congresului militar-moldovenesc” proromân, la 21 noiembrie 1917 s-a pronunţat pentru devotament scopurilor revoluţiei ruse şi legătura puternică a Basarabiei cu „Patria revoluţionară” – Rusia şi a proclamat la 2 decembrie 1917 crearea Republicii Populare Moldoveneşti (RPM), care face parte din componenţa „Republicii Democratice Federative Ruse unice”.
Săbiciunea Rusie Sovietice, care n-a reuşit să vină în ajutor RPM, le-a permis trupelor române cu sprijinul albgardiştilor şi detaşamentelor lui Petliura să cotropească teritoriul Basarabiei pînă în ianuarie 1918. Potrivit mărturiei agentului consular francez la Chişinău, generalului Ch.Vuyemen, care se conţine în mesajul din 1917 la Paris, „opinia publică la Chişinău i-a susţinut slab pe români. Cînd ultimii au intrat în Basarabia, comportamentul lor se asemăna cu cel al cotropitorilor germani şi era însoţit de comiterea diferitelor violenţe”20.
DEPARTAMENTUL ISTORIE ŞI DOCUMENTE
Februarie 2013″
Link-ul de pe sait „Programul de stat privind strămutarea benevolă”, să nu-l încercaţi că nu merge!
Dar şi Moldova are ambasadă în Federaţia Rusă, acolo ce scrie oare? Acelaşi text ca şi pe pagina ofocială a Republicii Moldova(moldova.md, http://www.moldova.md/md/istorie/) şi anume:
Istoria(http://www.rusia.mfa.md/history-ro/)
„Parte integrantă a Europei, Moldova are o bogată istorie. Fiind situată în zona de contact a diferitelor curente culturale şi istorice – carpato-balcanic, central-european şi euroasiatic – pe parcursul a mai multe milenii a îmbinat armonios diversele tradiţii culturale ale populaţiilor protoindoeuropene, precum şi ale celor mai arhaice ramuri ale indoeuropenilor, inclusiv ale tracilor, slavilor, celţilor, goţilor, hunilor. Pe parcurs, acestea au căpătat trăsături specifice şi irepetabile.
https://uploads.disquscdn.com/images/f996562c83b4ca3963a912040181fd440fda363b93310a8ce0872a68552375fa.gif
Pe teritoriul Republicii Moldova există deosebit de multe monumente istorico-arheologice (circa opt mii), ale căror valoare cultural-istorică se înscrie în contextul valorilor general-umane europene.
Teritoriul Moldovei a fost populat din timpuri străvechi. Numeroase vestigii arheologice confirmă faptul că oamenii populează aceste locuri încă din epoca paleoliticului inferior (circa 500 mii de ani de ani în urmă).
La limita mileniului V-IV î. Hr., în epoca eneolitică, se constituie una dintre cele mai remarcabile culturi, şi anume Cucuteni-Tripolie, cu performanţe incomparabile în domeniul artei din acele timpuri.
Existenţa civilizaţiei geto-dacice se datează cu sec. VI-I î. Hr., aceasta fiind răspîndită în toate zonele Moldovei. Începînd cu anul 105 î. Hr., în urma victoriilor împăratului Traian asupra Daciei, populaţia acesteia a fost romanizată, ea preluînd de la învingători limba şi cultura Imperiului Roman.
Existenţa civilizaţiei geto-dacice se datează cu sec. VI-I î. Hr., aceasta fiind răspîndită în toate zonele Moldovei. Începînd cu anul 105 î. Hr., în urma victoriilor împăratului Traian asupra Daciei, populaţia acesteia a fost romanizată, ea preluînd de la învingători limba şi cultura Imperiului Roman.
https://uploads.disquscdn.com/images/ba57c272b7eb1973d24594366fc2a9d0df963e67fceb67f2fa20834468bd06bf.jpg
După evacuarea legiunilor romane din aceste ţinuturi (anul 271, în perioada împăratului Aurelian), începe epoca “popoarelor migratoare” (goţii, hunii, avarii, slavii), care se încheie cu constituirea în 1359 a statului feudal moldovenesc, al cărui întemeietor este considerat Bogdan I.
În 1812, ca rezultat al Tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti, partea de est a Moldovei, situată între rîurile Prut şi Nistru, cu numele Basarabia, a fost anexată la Imperiul Rus, fiind gubernie rusească pînă în anul 1918.
În 1918, organul suprem al puterii de stat din Basarabia, Sfatul Ţării, ia decizia unirii ţinutului cu România, stare ce durează pînă în anul 1940, cînd, ca rezultat al pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, este anexat de către Uniunea Sovietică. Ca unitate teritorială în componenţa URSS, a funcţionat pînă în ultimul deceniu al secolului XX.
La 27 august 1991, Republica Moldova devine stat independent şi suveran.”
Sunt multe de aflat despre ce se petrece în cel de-al doilea stat românesc, abia apoi să ne dăm cu părerea, fără să vrea ambasadorul avea dreptate, R. Moldova nu este Romania, şi istoria ei a luat-o un pic pe delături, iar manualele de istorie din România nu cred că prezintă prea multe din istoria aceasta separată. Nu-i nimic, căci va fi odată şi odată, dar nu cred că este normal să ne propunem ca centenarul Marii Uniri să ne găsească reuniţi, mi se pare un ideal stahanovist, sunt multe de făcut ca să poată avea loc unirea, şi în special nu trebuie renunţat la Transnistria, un fond suveran ne trebuie de urgenţă şi acest fond trebuie să se ocupe nu numai de românii din România, ar trebui stimulaţi şi Românii din jurul României, şi nu numai pe ei, i-am putea avea în vedere şi pe ruşii din Transnistria, (ca să-i cumpăram în viu), ce SUA nu au cumpărat Alaska de la ruşii , de ce să nu ne cumpărăm şi noi o populaţie de două sute de mii de ruşi?
Viata merge inainte dupa o sinusoida cu urcusuri si coborasuri…
Nici macar nu pot sa spun ca m-a suparat rezultatul alegerilor prezidentiale din Republica Moldova. La urma urmei, fiecare si-o face cu mina lui.Clasa politica romaneasca din Moldova a facut o gafa catastrofala propunind-o pe Maia Sandu, un fel de Alina Gorghiu de peste Prut.Cu ce stiam dinainte dar mai ales cu ce am aflat din aceasta analiza, pot sa spun urmatoarele:
1. Maia Sandu nu avea cum sa cistige alegerile, dar nici nu merita sa le cistige:
– pupila lui Soros, sustinuta de conducatorii din UE, nu poate reprezenta in nici un caz un monument de patriotism;
– Maia Sandu (ca si Alina Gorghiu) nu se poate lauda cu un excedent de inteligenta politica;
– Maia Sandu (ca si Alina Gorghiu) nu are nici un strop de charisma – am ascultat-o in citeva rinduri vorbind: discursuri pline de platitudini, de banalitati, de stereotipii tip UE, rostite pe un ton egal, fara nici un pic de pasiune, fara nici o sansa sa inflacareze si sa mobilizeze alegatorii;
– azi, am aflat si de gafele impardonabile pe care le-a facut, cind intr-un mod stupid a refuzat, intr-un mod jignitor, sprijinul votului multor romani;
– campania ei, pregatita si desfasurata in pripa, nu avea cum sa ii aduca succesul in alegeri.
2. Pe de-alta parte, m-a ingrozit starea clasei politice romanesti din Basarabia. Divizati, pismosi, total nepregatiti. Eu nu-mi dau acum seama citi dintre ei sint patrioti si citi dintre ei s-au vindut UE, citi dintre ei ei sint cinstiti si citi sint mafioti. Mie imi pare ca pentru ei, politica inseamna duminica, dupa meci, sa te duci la circiuma si la un sprit, sa-ti dai cu parerea asupra a ceea ce se intimpla prin lume.
3. Dar cel mai mult, m-a ingrozit alt gind, si anume ce s-ar intimpla daca prin absurd miine Republica Moldova ar fi realipita Romaniei:
– ne-am trezi cu peste un milion de rusofoni, care stim ca nu debordeaza de dragoste fata de Romania, si care ar constitui in parlament un fel de al doilea UDMR, grup parlamentar poate chiar mai numeros decit maghiarii;
– la acestia, se adauga gagauzii, ucrainienii si bulgarii care, din cele de mai sus, am aflat ca au votat aproape in unanimitate cu Dodon;
– clasa noastra politica s-ar „imbogati” cu o sumedenie de politicieni cu nimic mai buni decit cei pe care ii avem in prezent si de care nu reusim sa mai scapam;
– ce a mai ramas profitabil in economia Moldovei, intr-un an de zile ar intra in miinile companiilor din UE, iar noi va trebui sa asiguram de la buget ajutoare sociale pentru aproape intreaga populatie de peste Prut;
– rachetii lor vor deveni cetateni romani cu acte in regula, ducind la singura crestere: cea a criminalitatii.
Va ajunge?
In mare parte (nu in totalitate) spui aiureli. In realitate:
– reintregirea Romaniei trebuie facuta indiferent de probleme mai mari sau mai mici. Este un teritoriu care apartine de drept Romaniei si cu asta basta. Daca ne luam dupa mintea ta, ar trebui sa dam si Ardealul ungurilor ca sa n-avem probleme.
– Maia Sandu este intr-adevar nimic mai mult decat o servitoare a SUA (nu spun asta ca pe ceva impotriva SUA, adica impotriva poporului american, care este cu totul altceva decat conducatorii – de fapt cam ca la noi) si deci implicit a lui Soros&Co., si tocmai de aceea n-a castigat alegerile, ci dimpotriva, a participat la fraudarea lor in folosul lui Igor Dodon, asa cum s-a stabilit. Sa ne amintim ca pana la aparitia lui Puie Mettit lucrurile mergeau inspre bine din punctul de vedere al unirii.
– clasa politica din Basarabia este la fel ca cea din Romania, adica la ordinele strainilor, de unde si coruptia, continua cearta fara rost si divizarea.
– mai bine te-ar ingrozi balivernele pe care le spui: ” m-a ingrozit alt gind, si anume ce s-ar intimpla daca prin absurd miine Republica Moldova ar fi realipita Romaniei” – ori NU esti roman, ori esti vreun spalat pe creier, fiindca: 1. milionul de rusofoni n-ar exista, din moment ce Transnistria nu ar reveni Romaniei (insusi Putin a spus ca este de acord cu reintregirea Romaniei, la schimb cu Transnistria… in timp ce Puie Mettit („aliatul de nadejde”) a spus ca Basarabia nu e Romania). Deci in realitate procentul de romani ar creste intr-o Romania reintregita (fara Transnistria, bineinteles) – spaima UDMR; 2. UDMR nu ar mai intra in Parlament daca legea electorala n-ar fi fost modificata acum 10-15 ani in favoarea lor tocmai in acest scop (in Parlament se intra acum daca ai majoritate pe plan LOCAL, adica in circumscriptia ta, nu pe plan NATIONAL, asa cum ar trebui… ca doar sunt alegeri nationale, nu locale); 3. daca politicienii din Basarabia si cei din Romania sunt la fel de ticalosi, situatia ar ramane in cel mai rau caz la fel, nu ?; 4. asta cu ajutoarele pentru fratii moldoveni e o diversiune binecunoscuta a ungurilor si probabil si a rusilor; 5. racheti sunt si in Romania, ca si in orice alta tara, numai ca li se spune interlopi, gangsteri samd. Plus ca fratii basarabeni sunt in cea mai mare parte oameni de treaba, mult mai civilizati (inca) decat tiganii si ungurii din Romania.