Partizanii din munţi, care au făcut opoziţie deschisă regimului bolşevic instalat la putere de ocupantul sovietic, constituie un capitol care singularizează anti-comunismul românesc. În nicio altă ţară din lagărul comunist nu s-a mai înregistrat un fenomen asemănător, ca act de rezistenţă. Suntem încă departe de a fi epuizat cercetarea acestui moment de excelenţă românească. Bunăoară, ar trebui să avem răspuns la întrebarea cine au fost cei care au luat calea muntelui şi a codrului? Cine acesta văzut sociologic: ce profesii, ce vârstă, ce apartenenţă etnică şi religioasă sau politică etc. Din câte ştiu eu, partizani în munţi, care şi-au riscat viaţa proprie şi libertatea familiilor, au fost numai etnici români (aici îi includ şi pe aromâni!), niciun etnic minoritar nu a pus mâna pe armă să apere de ocupantul bolşevic baştina strămoşească. Detaliu plin de relevanţă în mai multe feluri…
La fel, partizanii au fost numai dintre ortodocşi şi greco-catolici, iar rolul mănăstirilor şi al stânelor în susţinerea logistică (sic!) a partizanilor a fost decisiv. Fenomenul a fost posibil numai având sprijinul muntelui, al codrului, şi al celor care duc viaţă în izolare, la mare depărtare de lume: ciobanii şi călugării, îndeosebi… Toţi munţii României au fost puşi în valoare, puşi adică să facă istorie! Ca pe vremea dacilor! Daci inhaerent montibus, nota cronicarul antic, adică „dacii se ţin tare în munţi”! Cred că acesta, argumentul partizanii anticomunişti din munţi, poate închide orice discuţie pe subiectul România este sau nu stat naţional? Când cineva mai contestă primul articol din Constituţia României, trebuie să înceapă prin a răspunde la întrebarea de ce numai românii nu au pregetat să se jertfească pentru neatârnarea acestui stat, a acestui teritoriu, în anii crunţi ai ocupaţiei bolşevice? De ce pe minoritari îi găsim numai printre colaboratorii noii puteri? (Fireşte, printre aceşti colaboratori au fost şi destui români. Nu există popor alcătuit numai din eroi şi martiri!…) De ce dintre minoritari nici unul nu a pus mâna pe armă să urce voiniceşte în munţi?…
Deşi mi-am trăit acei ani la Constanța, adică în zona cea mai depărtată de munţi, ecoul rezistenţei din munţi s-a făcut auzit şi acolo, a ajuns şi la ştiinţa copilului care eram. Mai întâi prin câţiva băieţi mai vârstnici, care făcuseră armata la trupele de securitate angajate în luptele cu partizanii. Lăsaţi la vatră, aceştia ne povesteau despre „bandiţii” din munţi ca despre nişte haiduci, veritabili eroi, un fel de Rambo capabili să reziste fiecare de unul singur unui batalion întreg! Era evident că flăcăii luaţi în acele trupe ale Securității ţineau cu partizanii, că sufletul lor era alături de aceştia. De acest detaliu şi-or fi dat seama şi „strategii” vremii, căci, de la o vreme, în aceste trupe au fost înrolaţi numai etnici minoritari, de preferinţă necunoscători ai limbii române, cum am întâlnit în vara lui 1956 la cabanele Suru şi Bâlea, din Făgăraş, soldați din trupe MAI care nu vorbeau românește aproape deloc… Doar ungurește…
Poveşti mirifice depre aceşti partizani aveam să aflu de la fratele meu, ajuns student la Cluj în 1955. În prima vacanţă a adus pe malul mării un geamantan plin cu poveşti despre partizani, aflate de la colegii de facultate originari din satele de munte ale Ardealului. Câțiva ani mai târziu, ajuns eu student la Bucuresti, am ascultat înfiorat, într-un dormitor de 30 de persoane, povestirile despre partizani relatate de Puiu (Dumitru) Rujan, brașovean, și Puiu (Ilie) Munteanu, din Făgăraș.
Frate-meu m-a învăţat cum să caut pe unde scurte mesajele radio pe care le transmiteau partizanii, schimbând mereu frecvenţa de emisie, ca să nu fie localizați goniometric. Aşa se face că în vara anului 1956, când am ajuns în satul din care plecaseră părinţii mamei mele, Răşinari, nu am ezitat prea mult şi l-am întrebat pe vărul Licoi Oprea dacă sunt partizani şi la ei. M-a dus în fundul grădinii, care da spre munte, şi mi-a arătat o cutie de lemn prinsă de gard. Cam de mărimea unei cutii poştale mai încăpătoare. A deschis-o şi a scos din ea o desagă de ştergar alb şi mi-a arătat merindea pe care o puneau în fiecare seară pentru partizani, dacă trec cumva pe acolo. Nu trecuseră în noaptea aceea, aşa că pâinea, brânza şi slănina din ştergar am mâncat-o la prânz, eu cu emoţiile cuvenite din partea mea – mâncam din mâncarea partizanilor!, urmând să li se pună seara alte merinde, proaspete. Ritual care era urmat în fiecare gospodărie din Răşinari, seară de seară… În zeci şi sute de sate româneşti…
Dacă, aşa cum s-ar cuveni, Institutele de cercetare a istoriei recente, a istoriei anti-comunismului românesc, vor purcede la alcătuirea unei bănci de date privitoare la gesturile şi acţiunile de rezistenţă, o direcţie inedită de cercetare, un subiect interesant l-ar putea constitui întâmplările în care au fost angajaţi minorii. Nu, nu mă gândesc la copiii de pe Cuza Vodă din Constanţa, cartier în care se afla consulatul URSS şi unde locuiau multe familii de militari sovietici, cu copii cam de vârsta noastră unii. În ciuda frăţiei de nezdruncinat dintre români şi măreţul popor sovietic, copiii acestuia n-au reuşit să iasă la joacă alături de noi, pe stradă sau pe maidanele care nu lipseau de fel pe atunci. Noi, copiii „autohtoni”, nu scăpam nicio ocazie, când vreun „pui de rus” ieşea din casă, la joacă, să-l înghesuim bine şi, din câteva ghionturi sau şuturi în partea cea mai expusă a corpului, să-l obligăm să se refugieze în casă… N-a fost chip să se lege vreo relaţie amicală între noi şi ei!… Fiecare dintre noi ştiam de acasă ai cui erau copiii aceia, cu ce ocazie veniseră părinţii lor în România!
Dar am în vedere cele petrecute cu colegi de-ai mei din altă mahala, din alt cartier. Din peninsula vechiului Tomis, între Poșta veche şi Cazino. O poveste mai ceva ca-n Timur şi băieţii săi, carte care făcea parte pe atunci, alături de Tînăra Gardă, dintr-un soi de bibliografie obligatorie a generaţiei. Numai că mulţi copii după ce citeau acele cărţi percepeau lucrurile din realitatea trăită într-o cheie nebănuită de politruci, echivalându-i pe naziştii din al II-lea Război Mondial cu ocupantul sovietic din România. Învăţând din acele cărţi mai degrabă să-i urîm pe ocupanţii ruşi. Paradoxal, îi uram pe ruși după modelul sovietic din Tînăra Gardă…
Zona Cazino era plină de ruşi, al căror comandament era, pare-mi-se, la Hotelul Pallace. La gura portului se afla o unitate militară, vedeai soldaţi şi ofiţeri ruşi la tot pasul. Poate că acesta a fost motivul pentru care acolo, în acea parte a oraşului, cea mai ocupată de Armata Roşie, s-a produs actul de rezistenţă la comunism cel mai interesant din Constanţa. Anume, al unor copii, toţi elevi la Liceul Mircea cel Bătrân, care pe atunci avea toate clasele. Cei în cauză nu era nici unul trecut de 14 ani, adică erau toţi elevi până în clasa a VII-a. A contat că în zona aceea erau şi vestitele tuneluri din Constanţa, vechi din antichitate, în care numai nişte copii se puteau strecura. Era, mi-aduc aminte, o probă de curaj să intri cât mai adânc în acele tuneluri care traversau peninsula. Nu m-am încumetat să dau această probă de curaj, poate şi pentru că nu am reuşit să am şi eu lanterna mea… Iar fără lanternă nu aveai cum umbla prin tunel. Unii o făceau totuși, cu făclii improvizate…
În plus, mai era şi o biserică părăsită, biserica bulgărească, a cărei clopotniţă te invita, la acea vârstă, s-o faci sediu de „bandă”. Aşa se numeau găştile de copii, puşi pe aventuri cât mai asemănătoare cu cele de care aflau din vestitele Dox-uri cu Pongo şi George! Bandă! Pe Cuza Vodă o vreme a fost Banda lui Onel, iar la Cazino, banda de care vorbesc, îl avea „căpitan” pe Nicu Lascu. Mai erau Fred Lescovar, fraţii Achim (vestit de zăpăciţi), Zbenga alias Mihai Cercel, cel mai bun cocargiu din Constanţa, mai apoi baterist bun (dar nu mai bun decât Traian Gagiu din Griviţei), Ciupin, şi alţii. Ce-i mâna pe ei în luptă, pe aceşti copii nebătuţi la timp de părinţii lor? Nici mai mult, nici mai puţin decât să se pregătească cu tot ce trebuie pentru a pleca apoi în munţi, să se alăture partizanilor! Da, la asta visau niște puştani din Constanţa pe la mijlocul anilor 1950. Visau să se alăture partizanilor din munți!… În care scop au strâns ceva bani, conserve, ţigări americane să le ducă partizanilor şi câteva revolvere, sustrase din maşinile ruseşti care veneau la popota de la Pallace şi nu-şi asigurau bine portierele.
Copil fiind, am ştiut de banda lor, mai ales că, la un moment dat, dintr-o întâmplare nefericită, miliţia a intrat pe fir, a descoperit banda, ascunzătoarea din clopotniţă, revolverele etc. Dar nu au aflat şi despre scopul ultim urmărit prin această joacă: plecarea de acasă pentru a se alătura partizanilor!… Eu însumi l-am aflat târziu, după 1990, de la fostul meu coleg de clasă Nicu Lascu. Meciul său cu comunismul s-a prelungit până în 21 decembrie 1989, când Nicu Lascu a fost printre cei mai activi la Intercontinental, secondându-l pe Marian Munteanu în câteva acţiuni.
Atunci, în zilele acelea, Nicu Lascu al meu a căutat o adresă, acolo unde ştia că locuieşte judecătoarea care l-a condamnat la moarte (sic!) în 1982, pentru subminarea economiei naţionale (!!), şi la confiscarea averii. A apucat să i se facă totuşi dreptate înainte de decembrie 1989, de către alţi magistraţi, tot comuniști, întregi la minte însă. La adresa căutată lipsea persoana, tovarăşa preşedinte de complet. Murise de câteva luni… Ce vroiai să-i faci? l-am întrebat pe Nicu. Nici lui nu-i era clar. Dar voia mai ales să fie văzut de nemernică, curios de ce are să vadă în ochii ei când ea o să-l privească!… Literatură?
Important, chiar extraordinar este să aflăm că a existat, la sute de kilometri de cei mai apropiaţi partizani, în sufletul unor copilaşi, al unor pionieri din Constanţa, conştiinţa clară că undeva, în munţii României, nişte oameni luptau pentru ceva care era pe înţelesul lor, al puterii lor copilăreşti de a preţui faptele ce marchează istoria. Spune mult această întâmplare despre răsunetul în lumea românească al sacrificiului, marcat donquijotesc, sublim propriu zis, sacrificiul unor români dintre cei mai bravi, pe care poporul îi numea partizani, iar autorităţile bandiţi…
Mai există o legătură puternică între Constanţa şi partizanii din munţi: După cum se ştie, legionarii din exil, cu ajutorul serviciilor secrete occidentale, au organizat o reţea de sprijin pentru partizani, inclusiv prin paraşutarea în munţi a unor combatanţi. De această operaţiune a răspuns Traian Puiu, fostul primar al Constanţei, plecat din ţară în 1941. Isteţ ca orice constănţean, Traian Puiu şi-a dat seama că întreaga acţiune era trădată chiar de superiorul său, cunoscutul Kim Philby, spion sovietic infiltrat la cel mai înalt nivel al serviciilor britanice. Din păcate, şi-a dat seama şi nemernicul de Philby că Traian Puiu l-a descoperit că lucrează pentru ruşi. Urmare a acestei descoperiri, Traian Puiu s-a trezit răpit de securitate, legat fedeleș și dus la București. Judecat şi condamnat la moarte, Traian Puiu va ieşi liber în 1964, împreună cu ceilalţi deţinuţi politici. Va trăi până în 1991, când este accidentat mortal pe o trecere de pietoni. Pasă-mi-te, începuse să-şi publice amintirile despre cum ne-a trădat Occidentul… Repet: despre cum ne-a trădat Occidentul!
Fireşte, acesta nu ar fi un motiv pentru ca Nicu Lascu să nu-şi scrie şi el amintirile. Parte le cunosc şi eu şi ar fi mare păcat să se piardă prin cotloanele oralităţii. Scripta manent, Nicule! Nu poveştile de la Imperia, oricât de bun ar fi vinul pe care îl pui pe masă prietenilor! Să fie primit!…

Buriaș, 4 iulie 2010