
Într-o economie în care “domneşte” o singură monedă, lucrurile sunt mai simple. În condiţiile liberalizării circulaţiei capitalurilor la nivel supranaţional, a apariţiei unor monede străine pe piaţă naţională, lucrurile încep să se complice. Chiar şi aşa, autoritatea monetară (bancă centrală/bancă naţională) trebuie să menţină supremaţia monedei naţionale faţă de monedele străine care penetrează piaţa. Realizarea acestui obiectiv nu înseamnă, neapărat, intervenţii directe şi susţinute pentru a stabili forţat un anumit curs (în favoarea sau în defavoarea statului în cauză).
Prin prisma celor enunţate anterior, mi-am propus să evidenţiez în ce măsură leul (ca monedă naţională) mai reprezintă un instrument viabil şi reprezentativ pentru economia românească. Aceasta deoarece, situaţia actuală ne determină să credem că BNR ignoră voit nevoia de reglementare a regimului euro în ţara noastră; în absenţa unei politici tranşante privind raporturile dintre leu şi euro apar anumite probleme la care ar trebui să ne uităm mai în detaliu.
În primul rând se impune a fi analizat rolul monedei naţionale şi al monedei de referinţă (euro) în derularea tranzacţiilor comerciale interne. Marea majoritate a relaţiilor comerciale interne au preluat euro ca monedă de referinţă. Astfel, preţul combustibililor, preţul produselor alimentare sau nealimentare, tarifele aferente utilităţilor casnice, tarifele serviciilor telefonice etc. variază în funcţie de cursul “oficial” leu/euro. Problema se acutizează în condiţiile în care cursul oficial nu este nici pe departe un curs real, purtând încă amprenta intervenţiilor BNR-ului. Situaţia se concretizează în practicarea unui curs valutar favorabil pentru furnizorii de servicii, bunuri de consum, curent, gaz, apă etc. (permiţându-le acestora să crească preţurile ori de câte ori leul pierde în faţa monedei europene, dar neobligându-i să diminueze preţurile atunci când leul câştigă în faţa monedei europene). Astfel, am putea afirma că stabilirea cursului se “mută” de la bursa de valori pe piaţa tranzacţiilor comerciale interne; mai mult, prin stabilirea preţurilor pe baza cursului leu/euro (deşi plăţile se realizează în lei), costurile aferente fluctuaţiilor valutare (incluzând riscurile valutare) sunt transferate în buzunarul românului (pentru simplul fapt că este consumator final al unor produse achiziţionate de pe piaţa internă, dar al căror preţ este stabilit în funcţie de euro).
În al doilea rând, trebuie puse în balanţă avantajele şi dezavantajele creditării în monedă străină şi măsura în care această creditare este manevrată (prin reglementări specifice) de o aşa manieră încât să susţină economia românească (creditare derulată –”culmea!” – aproape în totalitate prin bănci cu capital străin). La o analiză atentă se observă că situaţia actuală scurtcircuitează leul în comerţul exterior, făcând ca euro anterior împrumutaţi să fie imediat transferaţi în străinătate pentru plata importurilor. Dacă importurile şi împrumuturile s-ar derula în monedă naţională, datorită deficitului comercial cronic al ţării, leul ar fi supus unei deprecieri considerabile, fără intervenţia BNR-ului sau a altor institute bancare. Deoarece deficitul comercial este finanţat în monedă străină, leul este exclus de la acest circuit (limitându-se doar la un circuit închis, parţial, în ţară); situaţia se traduce într-un scenariu deloc favorizant pentru economia românească: venituri exprimate şi încasate în lei, consum în baza unor preţuri stabilite prin raportare la euro.
Logica acestor practici este peremptorie: o depreciere a leului ar îngreuna activitatea monopolistă a furnizorilor (de bunuri sau servicii); apoi, prin decuplarea comerţului exterior de leu, cursul de schimb este unul ţinut artificial la un nivel “politic”.
Germania, Franţa, Elveţia, Austria sunt doar câteva exemple de ţări care au limitat creditarea exclusiv la moneda proprie. România de ce nu a urmat exemplul acestora? Politică a BNR-ului a servit intereselor naţionale sau intereselor bancherilor străini?
O conversie în monedă naţională a tuturor creditelor contractate anterior în euro (conversie realizată în baza unei reglementări oficiale şi la nivelul cursului manipulat politic) şi interzicerea creditării în euro ar avea doar efecte pozitive pentru România.
În fond, problema diferenţei între dobânda nominală aferentă creditelor contractare în euro şi dobânda aferentă creditelor contractare în lei pare a fi doar un miraj. Mult mai importantă este dobânda reală care, pentru creditele contractate în euro, este chiar mai mare decât în cazul creditelor contractate în lei. Din păcate atenţia consumatorului este focalizată doar asupra dobânzii nominale.
Având în centrul discuţiei rata dobânzii, se impune a fi apreciată politică BNR privind rata dobânzii. Deşi s-au trasat linii directoare privind evoluţia şi nivelul ratei dobânzii, acestea au rămas doar pe hârtie deoarece creditarea internă s-a realizat tot după propriul interes al băncilor comerciale. Dincolo de nivelul de referinţă al ratei dobânzii stabilit de BNR, acestea şi-au impus comisioane care să le asigure câştiguri mai mult decât îndestulătoare. Astfel, efortul BNR-ului de a impune o rata a dobânzii care să asigure o refinanţare rezonabilă (atât a economiei, cât şi a populaţiei) a fost spulberat de băncile comerciale. Deşi tardiv, ne putem întreba cui i se poate imputa această situaţie (BNR-ului, băncilor comerciale sau solicitantului de credite care a preferat un credit în monedă străină pentru simplul fapt că i s-a părut mai ieftin la prima vedere); fireşte, BNR-ului deoarece nu a luat toate măsurile necesare în zona sa de influenţa; băncile comerciale nu au făcut decât să speculeze carenţa de reglementare a autorităţii monetare; solicitanţii de credite, presaţi de nevoia acută de finanţare, nu pot avea o gândire atât de complexă încât să conştientizeze dezavantajele creditării în monedă străină a economiei naţionale şi să pună mai presus de interesul propriu interesul naţional.
Un alt factor problematic, deşi are o rezonanţă economică mult mai mică, este că “scurtcircuitarea” leului duce şi la o diminuare a venitului de seigniorage deoarece creditele sunt în monedă străină, şi nu în lei.
Pentru o înţelegere mai facilă a situaţiei propun următoarea substituţie: ce s-ar mai întâmpla dacă toţi fumătorii din România ar consumă doar produse aduse din afară ţării?; logic, aceştia ar deveni plătitori de accize pentru un alt stat, iar statul român n-ar mai încasa venituri pe seama acestui instrument fiscal; din fericire, în domeniul fiscal se pare că decidenţii au fost mai “patrioţi”.
Revenind la aspectul care ne preocupă, aş putea spune chiar că însăşi BNR se privează singură de controlul propriei monede, tolerând un astfel de statut preferenţial în propria sferă de influenţă.
Asumarea unui obiectiv (definit generic “ţintirea inflaţiei”) nu este suficientă dacă nu se iau toate măsurile colaterale absolut indispensabile pentru atingerea obiectivului respectiv. La ce foloseşte României menţinerea ratei inflaţiei la un anumit nivel dacă economia este practic ruinată. Revenind la preambulul articolului, se naşte firesc întrebarea: de ce BNR vrea să susţină artificial moneda naţională, fără a o cupla de economia românească?
Oricine poate să aprecieze măsura în care s-a realizat obiectivul BNR ştiind că volumul creditelor nu a putut fi controlat (supraîndatorarea subjugându-ne financiar şi economic); nu există reglementări clare (eventual limitări) în ceea ce priveşte moneda de creditare (băncile străine oferind necontrolat credite preponderent în monedă străină pentru a fi în propriul lor avantaj, favorizând supraîndatorarea); rata dobânzii a favorizat supracreditarea şi a descurajat economisirea (departe de a fi în acord cu nevoia de refinanţare a economiei). Mai mult, acum câţiva ani BNR anunţa renunţarea la a mai sprijini cursul leului; deprecierea bruscă a leului a rămas adânc imprimată în agoniseala întreprinzătorilor, dar şi a românului de rând; pentru a stabiliza cursul a fost necesară reintervenţia BNR-ului. Şi astăzi leul este “protejat” de BNR (în sensul că este menţinut la un curs artificial), departe de a fi în acord cu starea economiei româneşti. Faţă de cele arătate, apreciem că asumarea obiectivului de ţintire a inflaţiei de către BNR ar fi trebuit corelat cu un nivel minim de creştere economică, aceasta deoarece obiectivele politicilor macroeconomice nu trebuie văzute individual, ci într-o interdependenţă firească; privind doar în “curtea” BNR-ului, marea majoritate a observatorilor sunt tentaţi să elogieze meritele acestei instituţii, dar privind economia românească în ansamblu puţini sunt cei care au curajul să-i impute nerealizările şi să-i aloce partea sa de vină.
Revenind la soluţia anterior sugerată – poate una dintre cele mai avantajoase (pe care o considerăm o posibilă alternativă de depăşire a crizei în care se tot adânceşte România), o politică exclusivistă de creditare în lei ar duce în condiţiile deficitului comercial la o depreciere a leului, ceea ce ar afecta piaţa valutară şi ar îngreuna activitatea băncilor străine în ţară, obligându-le să suporte costuri suplimentare în eventualitatea unei creditări abuzive a populaţiei; acestea (băncile străine) ar putea fi puse chiar în situaţia de a interveni pe piaţa valutară pentru a sprijini leul tocmai pentru a asigura amortizarea împrumuturilor la un curs favorabil. Atunci când sugerăm o asemenea practică nu ne bazăm doar pe supoziţii logice şi deducţii fireşti, ci avem în vedere şi experienţa altor ţări care au reuşit să se “salveze prin inflaţie”. Atât timp cât perspectivele integrării României în UEM se îndepărtează odată cu adâncirea crizei, nu înţelegem de ce această soluţie nu a fost pusă deloc în discuţie de către decidenţi. O tergiversare a problemei nu face decât să acutizeze gravitatea situaţiei. În condiţiile actuale, cetăţeanului de rând i se spune că trebuie să “strângă cureaua” deoarece aceste măsuri de austeritate vor asigura ieşirea României din criză. Fals! Actuala politică nu face decât să crească şi mai mult gradul de dependenţă (economică şi financiară) faţă de exterior.
Se impune a fi analizată măsura în care capacităţile de producţie interne ar satisface cererea, care, până acum, era acoperită în cea mai mare parte prin importuri (dependenţa economică anterior menţionată). Dacă acest mecanism ar fi fost pus în valoare din timp, nu s-ar fi ajuns – poate – la situaţia actuală. Acum eficacitatea mecanismului este diminuată, impunând măsuri specifice (de exemplu, acceptarea creditării în monedă străină doar pentru investiţii şi sub nicio formă pentru nevoile de consum).
Revenind în actualitate, considerăm că priorităţile României pot fi formulate astfel: creşterea competitivităţii economice, reducerea balanţei comerciale deficitare şi asigurarea creşterii economice. Ancorarea de euro nu oferă o stabilitate monetară, ci antrenează o dependenţă de creditarea externă, creditare care vine la pachet cu bine-cunoscutele criterii de austeritate. Aceste criterii amintesc, oarecum, de timpurile ceauşiste, când tot prin raţionalizarea alimentelor şi a consumului aferent utilităţilor casnice s-a încercat, pe spinarea populaţiei, să se realizeze anumite tranzacţii externe. Astăzi, sub paravanul democraţiei, se uzitează un vocabular nou în care cuvântul “austeritate” este frecvent uzitat. Dacă în regimul comunist sacrificiul era impus (prin raţionalizarea alimentelor şi limitarea furnizării energiei electrice şi a agentului termic între anumite repere orare) astăzi măsurile de austeritate autodetermină limitarea consumului individual din raţiuni de insuficienţă a venitului (care, chiar dacă nu a fost diminuat ca o consecinţă a măsurilor de austeritate impuse, a fost considerabil afectat de nivelul sporit de fiscalitate). Cu alte cuvinte, în regimul anterior sacrificiul era cerut pentru a asigura stingerea anumitor datorii externe (în condiţiile unei balanţe comerciale rezonabile), astăzi sacrificiul este făcut pentru a asigura pata consumului (în condiţiile unui deficit comercial cronic, diminuând progresiv şansele de redresare). Tocmai această austeritate are menirea de a menţine România într-o stare de dependenţă faţă de creditele externe pentru a finanţa (culmea!) comerţul exterior. Oare acesta să fie rostul sacrificiilor ţării, respectiv, finanţarea produselor de consum străine, dezindustrializarea ţării şi devastarea agriculturii?
Analizând integrator întreaga problematică se poate lesne înţelege că nu există nicio dovadă empirică, validă, că un anumit nivel al PIB-ului sau al inflaţiei ar avea efecte favorabile pentru creşterea sau stabilitatea economică. Cifrele sterile care au fost sau sunt impuse de politicieni şi au fost şi sunt preluate ca nişte cutume fără a fi mai bine analizate.
Redresarea balanţei comerciale prin deprecierea leului ar scumpi produsele de la import, ar ieftini forţa de muncă în ţară, ar crea noi locuri de muncă, ar spori competitivitatea economică, ar atrage noi investitori şi ar avea o contribuţie favorabilă pentru dezvoltarea agriculturii româneşti (chiar dacă adepţii teoriei monetariste nu ar îmbrăţişa pe deplin acest scenariu, considerăm că este cel mai realist şi mai avantajos decât continuarea îndatorării externe).
Concluzionând, se poate spune că cea mai mare îndatorare a cetăţeanului la nivel european este un “merit considerabil” atribuit BNR-ului. Un alt “merit” îl reprezintă regimul privilegiat asigurat băncilor străine şi asigurarea de locuri de muncă în ţările care tratează România ca piaţă de desfacere. 130 de ani de existenţă şi “multă ştiinţă” subliniază deosebitele realizări ale acestei respectabile instituţii care s-a străduit mai mult să-şi construiască o imagine caracter sacrosanct. Cine se aseamănă se adună: o vizită a lui Trichet la Bucureşti şi sincerele felicitări la adresa BNR-ului nu pot decât să încânte sufletele dornice de admiraţie occidentală ale administraţiei acestei autorităţi (deşi, practic, au fost încălcate cu bună ştiinţă toate regulile de stabilitate).
Estimările privind eventualitatea intrării României în UEM sunt superflue. Oricum, actuală politică îndepărtează perspectivele de introducere a monedei unice europene, urmărind ca România să fie – în continuare – o bună piaţă de desfacere (pe spinarea populaţiei!). Toate acestea ne determină să provocăm cititorii acestui articol să răspundă la o nouă întrebare: de ce nu schimbă strategia?
Publicat Miercuri, 08 mai 2013
Comentariul meu este in asteptare.
De ce este in asteptare ? Injur, nu vorbesc respectuos, nu ma exprim romaneste, folosesc atacuri la persoana si nu la idei, fac greseli de ortografie care sa faca neamul romanesc de rusine, am exprimare incalcita, topica frazei nu respecta regulile ?
Sau asteptarea este in vederea „alinierii” la dogme ?
„Ce fel de tara vom lasa noi mostenire copiilor si nepotilor nostri ?”
Pai acum te intrebi ? Trebuia sa te intrebi in 25 dec 1989, in Sfanta zi de Craciun cand au fost asasinati conducatorii tarii. Indiferent ce ar fi facut. Cand te dai crestin ortodox si-l mai votezi intr-o veselie pe Iliescu dupa aceea in 3 sau patru legislaturi nu mi se pare ca-i corect. Nu poti fi si crestin ortodox si de partea celui ce aproba asasinatul in Sfanta zi de Craciun.
Nota : 20 miliarde a fost suma ultimului imprumut facut de presedintele Basecu la FMI, la recomandarea Dlui Guvernator Mugur Isarescu.
Datoria noastra externa actuiala se pare ca a depasit 10 miliarde euro. Ingrijorarea este fireasca.
Singura solutie de acoperire a acestei datorii uriase este ca actualul guvern si presedinte sau cei care urmeaza, sa ne vanda sclavi pe galerele vest-europene sau lumii anglo-saxone condusa de Perfidul Albion.
Inainte de 89 salivam dupa marfuri de import.Acum srtigam la manifestatiile de protest : Ne-ati dat blugi si ne-ati facut slugi!Am trecut dintr-o extrema in alta .
E un bun prilej de a citi cu luare aminte scrisoarea deschisa a unui pensionar care circula pe net:
Scrisoare deschisa catre bucuresteni
Dragii mei concetateni, sint si eu ca si dumneavoastra un locuitor al acestui indragit oras . Aici m-am nascut , mi-am petrecut copilaria ,mi-am facut studiile si am muncit pina cind am iesit la pensie.
Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propasirea socialismului si 20 pentru dezvoltarea capitalismului si a democratiei de la care am sperat mult mai mult . Acum sint la pensie . Sa nu credeti cumva ca m-am pricopsit . Imi petrec anii chivernisind banii de pensie in primul rind pentru plata facturilor. Stiti si dumneavoatra , poate mai bine ca mine, ca viata de bucurestean te obliga la folosirea unor servicii si facilitati publice indispensabile cum ar fi curentul electric, gaze ,apa curenta, cabluTV,internet ,telefon si cite altele.
Sint convins ca aceste griji le au si multi alti pensionari sau persoane angajate sau someri ,toti cei care au pe umeri responsabilitatea intretinerii unei case si a unei familii.
Tot uitindu-ma prin facturi am observant un lucru pe care as vrea sa vi-l impartasesc si dumneavoastra:
Si anume ca eu ,ca si dumneavoastra platesc apa la o companie numita Apa Nova care e o companie frantuzesca dar imi vinde apa romineasca pentru ca , cu siguranta nu o aduce din Franta . Deci eu atunci cind fac dus sau cind imi fac un ceai il fac cu apa romineasca dar banii mei pleaca in Franta.
Cuerntul electric il platesc la o companie italiana numita Enel. Deci cum am aprins un bec am deschis o supapa prin care banii mei se scurg in Italia. Sint convins ca nici Enelul nu-mi vinde curent Italian.
Gazul metan il platesc la GDF Suez (Gaz de France Suez) firma tot frantuzeasca ce imi vinde mie si multor altora gaz metan romanesc dar banii nostri pleaca la Paris sa se integreze in UE.
Telefonul ,indiferent ca-l platesc la Romtelecom ,Vodafone sau Cosmote ,cum deschid gura sa zic ceva la telefon,cum imi mai zboara din portofel niste bani catre zari straine.
Internetul il platesc la Fast Lynk si dupa nume ,pun pariu ca nici asta nu e o firma romaneasca.Deci pot spune ca banii mei se integreaza in UE si prin Internet.
Cablu TV il platesc la RCS&RDS .Astia marturisesc ca nu stiu de unde sint dar am auzit ca patronul lor locuieste la Budapesta si nu stie nici el daca mai e roman sau European. Ce sa va mai spun ,ca daca bag benzina in rezervor m-am integrat si cu masina in Europa ,ca nu mai e in tot Bucurestiul un PEQO romanesc. Fereasca Dumnezeu de vreun imprumut la banca pe care marturisesc ca nu l-am facut dar sint sigur ca multi au fost nevoiti sa-l faca si acum platesc dobinzi grele si comisioane catre banci straine fiindca in Bucuresti ,in afara de CEC nu mai e nici o banca romaneasca.Deci ne integram cu success si in sistemul financiar European, cu portofel cu tot. Ce sa va mai spun ,ca daca umplem cosul cu mindrie la Supermarket,pentru indestularea familiei iarasi aruncam cu banii catre mari si tari ca marfa e aproape 90% de import.
Deci cam astea sint urmarile politicii de privatizare a celor care au condus tara ultimii 22 de ani. Am fost predati la pachet pe post de consumatori captivi unor companii straine care ne calculeaza preturile in Euro desi noi sintem platiti in lei. Pe facturi preturile cresc fara sa ne intrebe nimeni desi noi avem un contract cu fiecare din aceste companii de utilitati.
Cit mai poate dura o asemenea hemoragie financiara? Dar sa stiti ca situatia asta nu e specifica doar Bucurestiului Ea se regaseste in toate marile orase din tara . Toata lumea consuma si nimeni nu mai produce nimic .
Au disparut in ultimii 22 de ani peste 1200 de intreprinderi productive ,fabrici ,uzine ,combinate ,cooperative , sisteme de irigatii si cite altele .
In Romania, primul razboi mondial + al doilea razboi mondial + cutremurul din 1977 nu au distrus 1200 de intreprinderi. Politicienii ultimilor 22 de ani au reusit !
Nici bomba de la Hirosima + bomba de la Nagasaky nu au reusit performanta asta , e dovedit statistic .Deci politicienii nostri din ultimii 22 de ani trebiue sa-si omologheze recordul mondial la darimat industrii.
Nu mai vorbesc de recordul de a creste datoria publica la 20 miliarde de euro .Au denumit-o “datorie publica” desi nu ne-au intrebat pe noi ,publicul atunci cind au contractat-o,dar ca sa fie siguri ca e datoria noastra ,a publicului si ca noi o vom plati . Noi si nepotii nostri.!
Cit mai poate dura o asemenea situtie? Ce fel de tara vom lasa noi mostenire copiilor si nepotilor nostri?! Multi dintre ei cauta de pe acum sa-si faca o situatie prin alte tari . Cifre neoficiale spun ca vre-o 4 milioane de tineri romani muncesc in strainatate si din generatiile care se ridica mai toti vor sa plece fiindca e o adevarata performanta sa-ti gasesti un loc de munca in tara ta.
Nimeni nu cere de pomana .Toata lumea doreste un loc de munca ! Fara productie autohtona de bunuri doar cu consum si servicii si alea livrate de straini vom pieri ca tara si ca neam in 10 sau 15 ani de zile. Al dumneavoastra concitadin ,care trage apa la Bucuresti si face plata la Paris (ca si dumneavoastra dealtfel) deocamdata!
Iata un alt atac la Majestatea Sa guvernatorul: http://www.wall-street.ro/editorial/683/Domnule-Guvernator-dati-distinctia-inapoi-Presedintelui
naivi trebuie sa fie cei care spera sa vada o ameliorare a situatiei generale a tarii.leaderii tuturor sectoarelor vietii urmeaza docil instructiunile venite de undeva de sus.gm
http://rezistentacalafeteana.blogspot.ro/2013/05/ziua-independentei-romaniei-la-calafat.html
Esti sigur ca Noua Dreapta este calea de urmat pentru urgisitul neam romanesc ?
Ati uitat sau nu luati in seama ce a patit si pateste neamul romanesc pana in ziua de astazi pentru existanta legionarilor ?
Voi chiar vreti sa ne lichideze astia de tot si sa nu mai existe suflare romaneasca pe acest pamant ? Chiar nu sunteti constienti la cine va opuneti si contra cui vreti sa-i ridicati la moarte pe betii români facandu-i sa creada ca acesta este drumul spre salvare ?
Noua Dreapta este drumul spre moarte al neamului romanesc.
Pre întortocheat pîntru cineva ce-o priceut…sau are gînduri curate.
Lumea să să-ntrebe di ce nu să-nvaţă la şcolă adevăratele dedesupturi ale băncilor.
Băncile nationale is private! (cetiţi istoricu BNR) (o-cercat o dată, fără spor, parlamentu american să afle cine-i FEDu)
Banii ce-s daţi cu cămată is făcuţi (bătuţi, tipăriţi, mai nou electronici) (evreii au monopolu) din ptiatră sacă. Îsă ca să-i dai inapoi trudeşti…şi pîntru dobîndă.
Trudeşti şi pîntru împumutu făcut de guvern (monedă naţionlă?) cu tăte că omu de rînd n-are nici un cîştig.
dar oare ei au alta strategie? sunt niste innapoiati mintal.daca ar simti si ei la buzunar cum simtim noi oamenii de rind,ar schimba strategia in favoarea poporului
hahaha
ce gluma buna…
bineanteles ca nu sunt interesati de asa ceva