Băieții de la MIRCEA

 

În sunetul polifonic al rapsodiei românești, dobrogenii aduc și ei un sunet aparte, inconfundabil, alături de moldoveni, olteni, ardeleni etc. O notă specifică – e vorba de un specific sufletesc și stilistic, i-ar deosebi, printre dobrogeni, pe constănțeni. La rândul lor, constănțenii, priviți mai de aproape, intră mai departe sub legea specificității, și pot fi osebiți pe cartiere, pe mahalele – acesta era cuvîntul auzit în copilăria mea: mahalaua Coiciu, Tăbăcărie, Palazu, Obor, Piața Chiliei, Anadolchioi… Când un român, venit de la țară, își cumpăra sau închiria o casă la Constanța, alegea mai întâi mahalaua, să i se potrivească… Năvala blocurilor construite după 1960 a stricat această dezvoltare organică, întemeiată pe subtile afinități și a cam uniformizat orașul. Firește, nu cu totul!… Dar orice s-ar întâmpla la Constanța, o categorie de constănțeni este sortită să rămână aparte, osebită de ceilalți: băieții de la Mircea, elevi sau absolvenți!

Multă vreme Constanța a avut numai două licee: unul de băieți, înființat la 1896, și altul de fete, înființat mult mai târziu… Liceul Mircea cel Bătrân a devenit astfel locul de selectă grupare a celor mai buni copii ai urbei: la terminarea liceului, absolvenții se înscriau automat în lumea bună a orașului! Mulți plecau mai departe, la Universități, și ajungeau în lumea bună a Bucureștiului sau a altor mari orașe din România! Sau din lume, cu timpul!…

În 1956 Liceul Mircea cel Bătrân a încetat să mai fie „de băieți”! A fost promoția mea cea care a inaugurat acest sistem… Ne-am prezentat la concursul de admitere în clasa a VIII-a la Liceul Mircea cel Bătrân și, când s-au dat rezultatele, ne-am trezit împărțiți în două licee!

Mi-aduc bine aminte că noi, băieții, nu ne-am bucurat că se face „mixtarea” claselor!… Din mai multe motive, unul fiind și acela că nu se mai puteau face două echipe de fotbal în fiecare clasă… Plus altele, pe care nu le mai puteam face în clasă sau în liceu din pricina fetelor, prezente și ele fără voia lor! Ne-am trezit cu fetele „pe capul nostru” că ne încurcă toate socotelile!

În timp însă, desigur, lucrurile s-au mai schimbat! Iar prima promoție de fete de la Liceul de băieți, adică promoția mea, 1960, a fost grozavă! Cea mai grozavă, zice-se!

Pentru mine, care am fost la Mircea încă din clasa I, LMB a fost o instituție,  un concept –pot spune, care mi-a marcat în chip apăsat existența! Eram copil de-o șchioapă când am auzit prima oară de „băieții de la Mircea”: ne-au intrat în ogradă, în curte, o ceată de colindători, cu tot ce le șade bine unor urători serioși: inclusiv un buhai!… Atunci am văzut și auzit prima oară un buhai – ceea ce le lipsiseră celorlalți colindători care ne mai călcaseră pragul casei. Iar ceata era un veritabil cor bărbătesc, alcătuit din mai multe persoane. S-a umplut casa cu ei atunci când maică-mea i-a poftit la un pahar de vin și o felie de cozonac. Așa am  descoperit că printre colindători se afla și vărul Dorică Baloș: el venise cu toată clasa să ne colinde. A rămas de pomină în casa noastră acel Plugușor… Plugușorul cu care ne-au colindat băieții de la Mircea… Aduși de Dorică, Dumnezeu să-l odihnească!

La Mircea, în sala de sport, am văzut și prima piesă de teatru, montată de aceiași băieți: Trei crai de la Răsărit, a lui Hasdeu, am aflat mult mai târziu numele autorului, dar titlul piesei și o mulțime de replici le-am reținut în seara aceea, a reprezentației. Am avut impresia că tot orașul venise în sală, la spectacol. Firește, m-am aflat în față de tot, șezând turcește în fața primului rând de bănci, unde luase loc directorul Liceului, domnul Zaharia, și ceilalți profesori: Caragea, Dragoș, Banu, Datcu, Neacșu, Băleanu! După câțiva ani, i-am prins și eu: profesori de legendă…

La clasele primare l-am avut învățător pe domnu Zamfir! Fost preot, ca și Ion Creangă, cu care semăna izbitor!… Am aflat mult mai târziu că i s-a plâns maică-mii de felul „batjocoritor” în care îl priveam atunci când trebuia să ne spună vreo minciună, una din minciunile pe care profesorii erau obligați să le spună de la catedră elevilor, după reforma din 1948. Nu cred că a fost așa! Reconstitui scena și cred că dimpotrivă, bietul domn Zamfir avea remușcări pentru minciunile cu care ne pervertea suflețelul și va fi avut sentimentul că dacă nu toți, măcar unul dintre copii îl simte că minte!… Firește, avea mare încredere în maică-mea, dacă i s-a putut plânge de mine pentru asta…

Despre amintitele minciuni, nu-i vorbă, eram cam toți conștienți! Mă refer la noi, băieții de la Mircea. Nu era ușor să ne prostească propaganda vremii, mincinoasă, dar și prostește făcută, adică sortită să aibă succes numai la nerozi! Mi-aduc aminte de un episod, la clasa a VII-a A, paralelă cu a mea: la ora de matematică, cu Marin Chiru, un profesor care nu prea avea ce să caute la Mircea. Îl vârîse cu de-a sila marele mahăr bolșevic Vasile Vâlcu. Era complexat săracul că se află la catedră. Fără autoritatea necesară, orele cu bietul Chiru deveneau ore de bâlci! La una dintre ele, Chiru n-a mai putut răbda, a trântit catalogul de catedră și a țipat la elevi: Mă, măgarilor, voi aveți habar cine sunt eu?! Păi eu am înființat prima gospodărie agricolă colectivă din regiunea Constanța!… Luați pe coarda asta, copiii au tăcut toți, încremeniți! Și în liniștea care se lăsase se ridică în picioare repetentul clasei, Ghiuri Moroianu, și începe să aplaude, adăugând: Cinste tovarășului Chiru! N-a pățit nimic!

Am zis repetentul clasei!… Pe vremea aceea se rămânea repetent ușor! Nu trebuia, ca azi, să te rogi de profesori ca să nu te treacă clasa!… Puteai avea și notele cele mai mari la celelalte materii, la una singura dacă o scrânteai, nu aveai nicio scuză, nicio înțelegere din partea consiliului… Cu un an mai mare ca noi, ne-am bucurat cu toții când Ghiuri a rămas repetent și a ajuns colegul nostru. Era încă din clasa a VII-a unul dintre primii jaz-bandiști din Constanța… Pentru mine, cu această replică, Ghiuri a intrat în istoria LMB-ului!

Ca și Nicu Lascu, cu încercarea sa de a ajunge la partizanii din munți cu o gașcă de „derbedei” din mahalaua Ovidiu! I-am spus povestea pe acest site!…

Tot din această istorie face parte și farsa pe care i-au jucat-o băieții profesorului lor de latină: Blum. Unul dintre elevi – din echipa de teatru, s-a deghizat, adică și-a schimbat frizura și și-a lăsat mustața să-i crească (ori și-a pus una falsă!), și-a schimbat și vocea, și când să intre Blum în clasă s-a pomenit că-l așteaptă „inspectorul” școlar, aflat într-o inspecție inopinată, așa cum se făceau pe atunci inspecțiile, neanunțate!… Și i-a precizat domnul inspector că vrea să vadă cum se aliniază predarea limbii latine la noile indicații de partid!

În clasă, ca niciodată, elevii puși să răspundă, nu mai „știau” nimic, încurcau conjugările și declinările… Colac peste pupăză, lipsea și cel mai bun latinist din clasă! De fapt nu lipsea, doar că avansase la gradul de inspector școlar… A fost nevoit bietul Blum să treacă mai repede la partea a adoua a lecției, adică să predea, o poezie a lui Horațiu…

După câteva zile, s-a aflat în tot liceul, în tot orașul! Deci și în cancelarie! Blândul domn Blum s-a supărat foc și a cerut exmatricularea falsului inspector, chit că-i fusese până atunci elevul cel mai drag!… Situația s-a calmat când unul dintre profesori și-a adus aminte vorbele cu care Blum a comentat inspecția: „domnilor colegi, a trebuit să-l scot pe Horațiu democrat și premergător al materialismului dilectic!” A fost printre primii evrei care s-au distanțat de noul regim și a plecat în Israel, unde, mi-a povestit Alexandru Graur, a ajuns academician! La plecarea din Constanța a ținut să se revadă cu câțiva dintre profesorii cu care fusese coleg și să-și amintească cu plăcere de farsa băieților… Băieții de la Mircea… A plecat cu amintirea de neșters a unor năzdrăvani!

Mi-aduc bine aminte de momentul revenirii printre profesori a temutului Mugioiu!… De franceză! La un moment dat a dispărut, s-a auzit că are niște probleme cu trecutul său politic, unii ziceau că a fost arestat și închis la Tataia, dar după câteva luni ne-am pomenit cu el că intră, alături de alți profesori, în sala de festivități, unde urma să se țină o adunare… Spontan au început apauzele! Nu era obiceiul să-i aplaudăm pe profesori, toată lumea a înțeles că era aplaudat Mugioiu, profesorul la care se numărau cei mai mulți corigenți! Repetenți, nici unul!

Și încă una despre colegialitatea lemebistă! La București, mai mulți colegi de clasă se întâlnesc să-l bea pe un coleg de-al lor, la Encică acasă!… Encică cel mare, promoția 1958. Casa plină de lemebiști, de băieți de la Mircea… În toiul petrecerii, după miezul nopții, sună soneria! Cine o fi? Cine dintre colegii întârziați la petrecere?! Toți se adună la ușă să vadă cine apare, și rămân trăzniți văzându-l în ușă pe colegul lor Albany Temo! Albany care „trecuse fraudulos granița” cu un an în urmă și tocmai despre el vorbeau, fiecare ce aflase despre Albany, cum se descurcă la New York. Revenise, iată, la București! Dar sub o identitate falsă!… Nu i-a dat telefon lui Traian Encică, din prudență, a văzut din stradă că e lumină și a sunat la ușă!

Albany n-a spus ce caută prin București decât după ce s-a încredințat că de față sunt numai foști colegi de la Mircea! Nebunul de Albany venise să aranjeze cum s-o scoată din țară, tot pe căi ilegale, pe iubita lui! Era și mai puțină la trup decât Albany și urma să încapă într-o ascunzătoare imaginată de inginerul Albany în furgoneta cu care intrase în Țară… Planul i-a reușit, a scos-o pe fată din Țară, a dus-o în America și după ceva vreme au avut grijă să divorțeze!…

Care-i morala fabulei? Printre cei douăzeci, poate mai mulți, de băieți de la Mircea, nu s-a găsit unul măcar care „să toarne”! Era printre ei și un coleg, Ică „Os”, mare fotbalist, care de câteva luni juca la Dinamo!… Fiecare dintre ei ar fi pățit-o dacă unul dintre ei ar fi turnat. Ar fi intrat cu toții la favorizarea infractorului sau alt articol de cod penal bolșevic!… Dar cum să toarne un lemebist?! Să fii pârâcios era rușinea cea mai mare! Țin minte, când am mers la școală, tata mi-a pus două condiții: să nu pârăsc colegii și să nu vin bătut acasă!…

…Promoția mea, de câțiva ani, ne întâlnim lunar la ZORILE, în fiecare ultimă zi de vineri, care colegi se nimeresc să fie în oraș! Adunarea generală este în iunie, atunci vin cei mai mulți! Vin și unii profesori! Cel mai obișnuit vine Traian Lazarovici, latinistul! Cel mai iubit dintre profesorii promoției mele!… A trecut de 90 de ani și este încă verde!

Las deoparte modestia și povestesc momentul deosebit pe care l-am trăit în legătură cu domnul profesor Traian Lazarovici: primăvara lui 1960, se apropia bacalaureatul, pentru prima oară se dădea din nou în formula de odinioară, dinainte de reformă. Urma să dăm oralul în aceeași zi la toate materiile, vreo șapte-opt! Iar la scris aveam două probe: limba română și o limbă străină, la alegere, între franceză, rusă și latină! Am anunțat fiecare la ce limbă vom susține examenul, scris și oral!… Și ne pomenim că la profesorul cel mai aspru pe care-l avusesem, la Mugioiu, ne înscriam majoritatea! Câțiva, de sămânță, la rusă, iar la latină niciunul!…

La clasa de uman de la celălalt liceu aflu că s-au înscris vreo 5-6 elevi, în frunte cu Corneliu Dida, să dea bacalaureatul la latină!… Nu-mi era greu să mă pun în locul domnului Lazarovici și să-mi dau seama ce simte!… Cât de dezamăgit, poate chiar jignit, trebuia să se simtă!… Vine teza de latină, ultima, și domnul Lazarovici ne scrie pe tablă subiectul: Mea mater, mea pater, lupus est filium vestrum!  Ne-a privit scurt și a zis: Traduceți! S-au auzit voci: numai atât? Numai atât!

     Jumătate din clasă jubila și se grăbea să traducă: Mamă a mea, tată al meu, lupul este fiul vostru! Ce putea să fie mai simplu?! Câțiva din clasă, inclusiv subsemnatul, ne-am dat seama că e o capcană. Asemenea traducere se împiedica în secvențele mea pater, ce căuta femininul mea pe lângă substantivul masculin pater?!, sau în acuzativul filium. Trebuia filius, ca nume predicativ! Deci eu am dat altă traducere, dar nicicum cea corectă, care era următoarea: Aleargă mamă, aleargă tată, lupul îl mănâncă pe fiul vostru! Deh, mea și est erau, și sunt și azi, forme neregulate de la verbele meor, meari („a alerga”), respectiv edo-edere („a mânca”)… În latină erau omonime mea, adjectiv și mea, formă de imperativ, respectiv est, de la cele două verbe. Capcană clasică încă din evul mediu, cu care domnul Lazarovici și-a rîs de noi, cu blândețea și delicatețea-i binecunoscută!… Ne-a cam bătut obrazul, eu așa am resimțit acel subiect de teză!… Și o făcea pe bună dreptate!

Așa că mi-am luat inima în dinți și m-am înscris să dau bacalaureatul la latină, deși alți colegi erau mai buni ca mine la ltină. Cel mai bun era Șaiu, Mihai Șainian, despre care am promis colegilor să scriu vreodată un text mai lung. A fost cel mai înzestrat dintre noi, la mansardă! Adică „la intelect”!Mai bun decât mine era și Mihai Cazacincu. A prins curaj de la mine și s-a înscris și el să dea la latină! Eu m-am pus cu burta pe carte și în cât timp ne mai rămăsese am citit pe ruptelea gramatica lui Bujor și Chiriac! Examenul s-a dat în aceeași sală, noi, cei de la Mircea, și colegii de la Liceul Mihai Eminescu, care făcuseră latina cu o doamnă profesoară vestit de severă. (I-am uitat numele în momentul ăsta… Papadopol, cumva?)  Tezele au fost examinate de aceeași comisie. Eu și Cazacincu am luat note mai mari decât ceilalți! Mi-a făcut plăcere să-mi închipui cât s-a bucurat și domn Lazarovici…

De ce spun că acela a fost un moment deosebit? Pentru că am trăit atunci un sentiment rar: de respect pentru mine însumi! Pentru acea personalitate din alcătuirea noastră multiplă, din mănunchiul de personalități distincte, probabil cea mai valoroasă, care a avut tăria să se impună în fața impulsului de a alege calea cea mai comodă: să dau bacalaureatul la franceză, unde nu aveam nevoie să mai învăț nimic! Am ales altă cale, cea mai grea, ținând seama și de altul, nu numai de mine!… Mi-am zis că este o mare nedreptate ca în felul acesta să răspundem profesorului care ne iubise cel mai mult!… În fine, astea sunt faptele, interpretarea lor fac-o fiecare cum se pricepe! Eu m-am simțit foarte bine după aceea! Mai ales că în viață am avut parte și de momente când mi-a fost rușine de mine însumi… Episodul povestit mai sus m-a ajutat să suport mai ușor „căderile” în propriii mei ochi! Nu puține!

I-am auzit și pe alți lemebiști, mai bătrâni, că se întâlnesc și ei periodic. Promoția lui Cușa, din vestita familie de machedoni, s-a întâlnit vara asta după 75 de ani de la terminarea liceului. Și au venit toți: domnul Cușa și încă un coleg… Ultimi supraviețuitori ai promoției lor!…

În încheiere vreau să ofer colegilor mei de liceu un document istoric: o circulară dată de Corneliu Zelea Codreanu. O transcriu ca atare:

 17

 

Bucureşti, 16 Octomvrie 1935

CIRCULARĂ

 

În urma raportului Nr.6 din 16 Septembrie 1935 al Comand. Ajutor Şeitan, Şeful organizaţiei Constanţa, se citează cu Ordin de zi legionarii: Preotul Cucuetu, Alexandru Ventonic, student; Răileanu, absolvent Arte şi Meserii; I. Gurducalu electrician, pentru curajul şi rezistenţa lor.

Plecând, cu o barcă simplă făcută de ei, de la Ungheni, au străbătut Prutul, Dunărea şi Marea  până la Constanţa, trecând cu bine peste toate pericolele inerente unei astfel de călătorii.

C. Z. C.

 

 

Care este legătura cu subiectul, cu băieții de la Mircea? Ar fi următoarea: trei dintre cei cinci mai sus pomeniți au fost absolvenți ai Liceului Mircea cel Bătrân din Constanța! Informația o dețin de la Nicolae Roșca, și el lemebist! Unul dintre cei cinci a fost chiar șef de promoție la Mircea!

Sunt convins că frumoșii constănțeni au pus capăt expediției lor pe plaja Modern… Plaja, vecinătatea Măriei Sale Marea Neagră, a fost un element „geografic” care a modelat unitar sufletele elevilor de la Mircea. E foarte important, în viața de elev, unde te duci atunci când te dă afară din clasă Nae Rădulescu sau când chiulești la Mugioiu. Noi ne duceam pe malul mării, să ne saturăm de metafizica orizontului nemărginit, fără să știm că în felul acesta ne completam studiile, le clădeam o boltă sub care toate să se ordoneze geometric. Domnul Zaharia, incomparabilul director de liceu, ne atrăsese atenția că geometria se născuse pe malul mării, din linia perfect dreaptă și-n același timp curbă a orizontului! Vizibilă numai de pe malul mării, privită de sus, de la Zorile…

 

11 iulie 2014

 

Ion Coja

PS La ultima noastră întâlnire am aflat despre Ovidiu Oprescu,  supranumitul Bebe Tauru, mare constănțean, mare lemebist, dintre cei mai autentici, că, așa cum lăsase cu limbă de moarte, cenușa i-a fost adusă de la New York la Constanța și încredințată valurilor de la Digul Mare, la „opt metri”, acolo unde-i plăcea să se arunce Bebe pe vreme de furtună, când nimeni nu îndrăznea să facă baie la „opt metri”! Numai el și încă vreo doi-trei nebuni, printre care și prietenul său Bilă… Le plăcea lor să creadă că marea încă nu a născut talazul pe care ei să nu-l spargă!

Doamne, ai grijă de robul tău, care nu s-a supus nimănui vreodată, Ovidiu Oprescu…

 

**************************************************

 

 

 

Notă: adaug un text mai vechi, despre aceiași băieți de la Mircea, chiar dacă cei pomeniți mai jos nu au mai terminat liceul Mircea. Dar i-au fost elevi. Unii chiar repetenți…

 

 

**************************************************

 

 

 

 

 

 

 

 

Nicu Lascu și partizanii din munți

 

Partizanii din munţi, care au făcut opoziţie deschisă regimului bolşevic instalat la putere de ocupantul sovietic, constituie un capitol care singularizează anti-comunismul românesc. În nicio altă ţară din lagărul comunist nu s-a mai înregistrat un fenomen asemănător, ca act de rezistenţă. Suntem încă departe de a fi epuizat cercetarea acestui moment de excelenţă românească. Bunăoară, ar trebui să avem răspuns la întrebarea cine au fost cei care au luat calea muntelui şi a codrului? Cine acesta văzut sociologic: ce profesii, ce vârstă, ce apartenenţă etnică şi religioasă sau politică etc. Din câte ştiu eu, partizani în munţi, care şi-au riscat viaţa proprie şi libertatea familiilor, au fost numai etnici români (aici îi includ şi pe aromâni!), niciun etnic minoritar nu a pus mâna pe armă să apere de ocupantul bolşevic baştina strămoşească. Detaliu plin de relevanţă în mai multe feluri…
La fel, partizanii au fost numai dintre ortodocşi şi greco-catolici, iar rolul mănăstirilor şi al stânelor în susţinerea logistică (sic!) a partizanilor a fost decisiv. Fenomenul a fost posibil numai având sprijinul muntelui, al codrului, şi al celor care duc viaţă în izolare, la mare depărtare de lume: ciobanii şi călugării, îndeosebi… Toţi munţii României au fost puşi în valoare, puşi adică să facă istorie! Ca pe vremea dacilor! Daci inhaerent montibus, nota cronicarul antic, adică „dacii se ţin tare în munţi”! Cred că acesta, argumentul partizanii anticomunişti din munţi, poate închide orice discuţie pe subiectul România este sau nu stat naţional? Când cineva mai contestă primul articol din Constituţia României, trebuie să înceapă prin a răspunde la întrebarea de ce numai românii nu au pregetat să se jertfească pentru neatârnarea acestui stat, a acestui teritoriu, în anii crunţi ai ocupaţiei bolşevice? De ce pe minoritari îi găsim numai printre colaboratorii noii puteri? (Fireşte, printre aceşti colaboratori au fost şi destui români. Nu există popor alcătuit numai din eroi şi martiri!…) De ce dintre minoritari nici unul nu a pus mâna pe armă să urce voiniceşte în munţi?…
Deşi mi-am trăit acei ani la Constanța, adică în zona cea mai depărtată de munţi, ecoul rezistenţei din munţi s-a făcut auzit şi acolo, a ajuns şi la ştiinţa copilului care eram. Mai întâi prin câţiva băieţi mai vârstnici, care făcuseră armata la trupele de securitate angajate în luptele cu partizanii. Lăsaţi la vatră, aceştia ne povesteau despre „bandiţii” din munţi ca despre nişte haiduci, veritabili eroi, un fel de Rambo capabili să reziste fiecare de unul singur unui batalion întreg! Era evident că flăcăii luaţi în acele trupe ale Securității ţineau cu partizanii, că sufletul lor era alături de aceştia. De acest detaliu şi-or fi dat seama şi „strategii” vremii, căci, de la o vreme, în aceste trupe au fost înrolaţi numai etnici minoritari, de preferinţă necunoscători ai limbii române, cum am întâlnit în vara lui 1956 la cabanele Suru şi Bâlea, din Făgăraş, soldați din trupe MAI care nu vorbeau românește aproape deloc… Doar ungurește…
Poveşti mirifice depre aceşti partizani aveam să aflu de la fratele meu, ajuns student la Cluj în 1955. În prima vacanţă a adus pe malul mării un geamantan plin cu poveşti despre partizani, aflate de la colegii de facultate originari din satele de munte ale Ardealului. Câțiva ani mai târziu, ajuns eu student la Bucuresti, am ascultat înfiorat, într-un dormitor de 30 de persoane, povestirile despre partizani relatate de Puiu (Dumitru) Rujan, brașovean, și Puiu (Ilie) Munteanu, din Făgăraș.
Frate-meu m-a învăţat cum să caut pe unde scurte mesajele radio pe care le transmiteau partizanii, schimbând mereu frecvenţa de emisie, ca să nu fie localizați goniometric. Aşa se face că în vara anului 1956, când am ajuns în satul din care plecaseră părinţii mamei mele, Răşinari, nu am ezitat prea mult şi l-am întrebat pe vărul Licoi Oprea dacă sunt partizani şi la ei. M-a dus în fundul grădinii, care da spre munte, şi mi-a arătat o cutie de lemn prinsă de gard. Cam de mărimea unei cutii poştale mai încăpătoare. A deschis-o şi a scos din ea o desagă de ştergar alb şi mi-a arătat merindea pe care o puneau în fiecare seară pentru partizani, dacă trec cumva pe acolo. Nu trecuseră în noaptea aceea, aşa că pâinea, brânza şi slănina din ştergar am mâncat-o la prânz, eu cu emoţiile cuvenite din partea mea – mâncam din mâncarea partizanilor!, urmând să li se pună seara alte merinde, proaspete. Ritual care era urmat în fiecare gospodărie din Răşinari, seară de seară… În zeci şi sute de sate româneşti…
Dacă, aşa cum s-ar cuveni, Institutele de cercetare a istoriei recente, a istoriei anti-comunismului românesc, vor purcede la alcătuirea unei bănci de date privitoare la gesturile şi acţiunile de rezistenţă, o direcţie inedită de cercetare, un subiect interesant l-ar putea constitui întâmplările în care au fost angajaţi minorii. Nu, nu mă gândesc la copiii de pe Cuza Vodă din Constanţa, cartier în care se afla consulatul URSS şi unde locuiau multe familii de militari sovietici, cu copii cam de vârsta noastră unii. În ciuda frăţiei de nezdruncinat dintre români şi măreţul popor sovietic, copiii acestuia n-au reuşit să iasă la joacă alături de noi, pe stradă sau pe maidanele care nu lipseau de fel pe atunci. Noi, copiii „autohtoni”, nu scăpam nicio ocazie, când vreun „pui de rus” ieşea din casă, la joacă, să-l înghesuim bine şi, din câteva ghionturi sau şuturi în partea cea mai expusă a corpului, să-l obligăm să se refugieze în casă… N-a fost chip să se lege vreo relaţie amicală între noi şi ei!… Fiecare dintre noi ştiam de acasă ai cui erau copiii aceia, cu ce ocazie veniseră părinţii lor în România!
Dar am în vedere cele petrecute cu colegi de-ai mei din altă mahala, din alt cartier. Din peninsula vechiului Tomis, între Poșta veche şi Cazino. O poveste mai ceva ca-n Timur şi băieţii săi, carte care făcea parte pe atunci, alături de Tînăra Gardă, dintr-un soi de bibliografie obligatorie a generaţiei. Numai că mulţi copii după ce citeau acele cărţi percepeau lucrurile din realitatea trăită într-o cheie nebănuită de politruci, echivalându-i pe naziştii din al II-lea Război Mondial cu ocupantul sovietic din România. Învăţând din acele cărţi mai degrabă să-i urîm pe ocupanţii ruşi. Paradoxal, îi uram pe ruși după modelul sovietic din Tînăra Gardă…
Zona Cazino era plină de ruşi, al căror comandament era, pare-mi-se, la Hotelul Pallace. La gura portului se afla o unitate militară, vedeai soldaţi şi ofiţeri ruşi la tot pasul. Poate că acesta a fost motivul pentru care acolo, în acea parte a oraşului, cea mai ocupată de Armata Roşie, s-a produs actul de rezistenţă la comunism cel mai interesant din Constanţa. Anume, al unor copii, toţi elevi la Liceul Mircea cel Bătrân, care pe atunci avea toate clasele. Cei în cauză nu era nici unul trecut de 14 ani, adică erau toţi elevi până în clasa a VII-a. A contat că în zona aceea erau şi vestitele tuneluri din Constanţa, vechi din antichitate, în care numai nişte copii se puteau strecura. Era, mi-aduc aminte, o probă de curaj să intri cât mai adânc în acele tuneluri care traversau peninsula. Nu m-am încumetat să dau această probă de curaj, poate şi pentru că nu am reuşit să am şi eu lanterna mea… Iar fără lanternă nu aveai cum umbla prin tunel. Unii o făceau totuși, cu făclii improvizate…
În plus, mai era şi o biserică părăsită, biserica bulgărească, a cărei clopotniţă te invita, la acea vârstă, s-o faci sediu de „bandă”. Aşa se numeau găştile de copii, puşi pe aventuri cât mai asemănătoare cu cele de care aflau din vestitele Dox-uri cu Pongo şi George! Bandă! Pe Cuza Vodă o vreme a fost Banda lui Onel, iar la Cazino, banda de care vorbesc, îl avea „căpitan” pe Nicu Lascu. Mai erau Fred Lescovar, fraţii Achim (vestit de zăpăciţi), Zbenga alias Mihai Cercel, cel mai bun cocargiu din Constanţa, mai apoi baterist bun (dar nu mai bun decât Traian Gagiu din Griviţei), Ciupin, şi alţii. Ce-i mâna pe ei în luptă, pe aceşti copii nebătuţi la timp de părinţii lor? Nici mai mult, nici mai puţin decât să se pregătească cu tot ce trebuie pentru a pleca apoi în munţi, să se alăture partizanilor! Da, la asta visau niște puştani din Constanţa pe la mijlocul anilor 1950. Visau să se alăture partizanilor din munți!… În care scop au strâns ceva bani, conserve, ţigări americane să le ducă partizanilor şi câteva revolvere, sustrase din maşinile ruseşti care veneau la popota de la Pallace şi nu-şi asigurau bine portierele.
Copil fiind, am ştiut de banda lor, mai ales că, la un moment dat, dintr-o întâmplare nefericită, miliţia a intrat pe fir, a descoperit banda, ascunzătoarea din clopotniţă, revolverele etc. Dar nu au aflat şi despre scopul ultim urmărit prin această joacă: plecarea de acasă pentru a se alătura partizanilor!… Eu însumi l-am aflat târziu, după 1990, de la fostul meu coleg de clasă Nicu Lascu. Meciul său cu comunismul s-a prelungit până în 21 decembrie 1989, când Nicu Lascu a fost printre cei mai activi la Intercontinental, secondându-l pe Marian Munteanu în câteva acţiuni.
Atunci, în zilele acelea, Nicu Lascu al meu a căutat o adresă, acolo unde ştia că locuieşte judecătoarea care l-a condamnat la moarte (sic!) în 1982, pentru subminarea economiei naţionale (!!), şi la confiscarea averii. A apucat să i se facă totuşi dreptate înainte de decembrie 1989, de către alţi magistraţi, tot comuniști, întregi la minte însă. La adresa căutată lipsea persoana, tovarăşa preşedinte de complet. Murise de câteva luni… Ce vroiai să-i faci? l-am întrebat pe Nicu. Nici lui nu-i era clar. Dar voia mai ales să fie văzut de nemernică, curios de ce are să vadă în ochii ei când ea o să-l privească!… Literatură?
Important, chiar extraordinar este să aflăm că a existat, la sute de kilometri de cei mai apropiaţi partizani, în sufletul unor copilaşi, al unor pionieri din Constanţa, conştiinţa clară că undeva, în munţii României, nişte oameni luptau pentru ceva care era pe înţelesul lor, al puterii lor copilăreşti de a preţui faptele ce marchează istoria. Spune mult această întâmplare despre răsunetul în lumea românească al sacrificiului, marcat donquijotesc, sublim propriu zis, sacrificiul unor români dintre cei mai bravi, pe care poporul îi numea partizani, iar autorităţile bandiţi…
Mai există o legătură puternică între Constanţa şi partizanii din munţi: După cum se ştie, legionarii din exil, cu ajutorul serviciilor secrete occidentale, au organizat o reţea de sprijin pentru partizani, inclusiv prin paraşutarea în munţi a unor combatanţi. De această operaţiune a răspuns Traian Puiu, fostul primar al Constanţei, plecat din ţară în 1941. Isteţ ca orice constănţean, Traian Puiu şi-a dat seama că întreaga acţiune era trădată chiar de superiorul său, cunoscutul Kim Philby, spion sovietic infiltrat la cel mai înalt nivel al serviciilor britanice. Din păcate, şi-a dat seama şi nemernicul de Philby că Traian Puiu l-a descoperit că lucrează pentru ruşi. Urmare a acestei descoperiri, Traian Puiu s-a trezit răpit de securitate, legat fedeleș și dus la București. Judecat şi condamnat la moarte, Traian Puiu va ieşi liber în 1964, împreună cu ceilalţi deţinuţi politici. Va trăi până în 1991, când este accidentat mortal pe o trecere de pietoni. Pasă-mi-te, începuse să-şi publice amintirile despre cum ne-a trădat Occidentul… Repet: despre cum ne-a trădat Occidentul!
Fireşte, acesta nu ar fi un motiv pentru ca Nicu Lascu să nu-şi scrie şi el amintirile. Parte le cunosc şi eu şi ar fi mare păcat să se piardă prin cotloanele oralităţii. Scripta manent, Nicule! Nu poveştile de la Imperia, oricât de bun ar fi vinul pe care îl pui pe masă prietenilor! Să fie primit!…

Buriaș, 4 iulie 2010

Post scriptum 2014, în legătură cu Traian Puiu, prea puțin cunoscut de constănțeni. Generația mea au cunoscut-o bine însă pe Năruja Puiu, fiica sa, una dintre cele mai frumoase constănțence… A avut un singur defect: n-a făcut liceul la Mircea. N-a apucat mixtarea școlilor… A avut în schimb o mulțime de admiratori în taină și rușinoși! Sfioși! Cum șade bine oricărui alumn primăvăratec!