Bădica Traian al nostru

 

 

       BĂDIŢA TROIAN ŞI LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ

 

În câteva din variantele cele mai reuşite şi mai răspândite ale Pluguşorului, eroul colindei este “bădica Troian”, în care lingviştii şi folcloriştii români din secolul trecut şi de pe la începutul secolului nostru au văzut păstrată amintirea împăratului Traianus:

                          “S-a sculat mai an

                           Bădica Trăian

                           Şi în scări s-a ridicat,

                           Peste câmpuri s-a uitat

                           Ca s-aleagă loc curat

                           De arat şi samanat,

                           Grâu de vară cu năgară

                           Să răsară până-n sară… [31]

Precum se vede, coincid, analogic, rolul istoric pentru naşterea unui popor romanic în Dacia avut de împăratul Traianus (“Traian, după cucerirea Daciei, adusese o mulţime foarte mare de oameni pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor”, ne spune Eutropius) şi statura bădiţei Troian, împărăteşte încălecat şi înveşmîntat, care alege loc curat, de arat şi semănat, ducându-şi oamenii pe un pământ nedesţelenit, într-o terra, ţară nouă deci, precum Traian pe colonii romani în Dacia Felix. Transfigurarea lui Traianus imperator la bădica Troian (Trăian) păstrează, credem, datele esenţiale pentru istorie ale portretului şi ale evenimentului, a căror amintire aşadar nu s-a pierdut din memoria poporului român, ci doar s-a proiectat în spaţiul fabulos al mitologiei.

Numele lui Troian se mai păstrează şi în câteva toponime, unele terestre (Valul lui Troian), altele celeste, dacă ne putem exprima astfel asupra faptului că, popular, Calea Lactee mai e numită şi  Calea lui Troian.

Din motive ce se vor înţelege în continuare, subliniem noi, aici, acum, caracterul excepţional al păstrării amintirii lui Traian, vreme de aproape două milenii, prin numai tradiţia orală, într-un text folcloric deloc oarecare, întâmplător, ci într-un text atât de definitoriu, de specific românesc cum este colindul Pluguşorului! Subliniem acest caracter excepţional mai apăsat chiar decât au făcut-o iluştrii noştri precursori, de la Dimitrie Cantemir la George Călinescu, îndoindu-ne că mai sunt multe culturi populare, de tip oral deci, care să păstreze aşa de bine amintirea unor personaje şi întâmplări istorice petrecute în urmă cu mai bine de optsprezece secole!

Pe marginea acestui fapt folcloric excepţional, care ilustrează o conştiinţă etnică cu totul aparte, filologia românească s-ar fi cuvenit să insiste mai mult, atât lingvistica, cât şi folcloristica. Pe la începutul veacului trecut, Gheorghe Asachi a cules şi legenda Babei Dochia, în care a văzut păstrată amintirea Daciei, o amintire mult mai transfigurată decât cea a lui Traian. Atestarea în folclorul românesc a acestei legende nu e la fel de bogată precum a lui Troian, de asemenea e mai puţin limpede legătura cu ideea de Dacia. Astfel încât acest personaj al mitologiei româneşti a fost foarte puţin cercetat de folcloriştii români. Cei mai mulţi dintre ei sunt chiar sceptici, îndeosebi cu privire la autenticitatea acestei legende, “prelucrată” probabil de Gh. Asachi mai mult decât i se poate admite unui folclorist de odinioară, din epoca romantică a folcloristicii. Asupra amândoura – Troian şi Dochia – a atârnat încă de foarte devreme, determinând în epoca contemporană o abandonare aproape completă a perspectivei enunţate de noi mai sus, suspiciunea că aceste două cuvinte nu sunt propriu-zis păstrate din vechimea epocii daco-romane. Suspiciunea s-a născut dintr-un motiv foarte “ştiinţific”: lingvistica istorică şi etimologia, care se ocupă de evoluţia limbilor, a cuvintelor, precizează foarte categoric că această evoluţie nu se petrece la întâmplare, ci după anumite reguli, unele dintre ele cu caracter chiar de lege, într-atât de inevitabilă le este acţiunea. E vorba, se înţelege, de vestitele legi fonetice, conform cărora în istoria unei limbi se produc anumite transformări fonetice, ale sunetelor, specifice fiecărei epoci istorice. Un cuvînt care, prin înfăţişarea sa, se arată a nu fi fost atins de o anumită “lege” fonetică, dovedeşte prin asta că a intrat în acea limbă la o dată când încetase să mai funcţioneze legea fonetică respectivă. O astfel de lege fonetică a fost cea după care orice a urmat de n a devenit â. Această lege a funcţionat în epoca de formare a limbii române, iar mai târziu nu. Aşa se face  că ea afectează cuvintele latineşti moştenite în română: romanus › român, lana › lână, canem › câne, veteranus › bătrân etc. În cuvintele mai noi, cum ar fi cele împrumutate de la slavi, a urmat de n  rămâne neschimbat, semn că la data contactului româno-slav încetase acţiunea fonetică a legii respective: rana › rană. Aşadar, dacă Traianus s-ar fi păstrat în limba română, s-ar fi petrecut trecerea lui a urmat de n  la â. Nu se cunoaşte însă o asemenea pronunţie cu â, a numelui imperial, de unde deducem că Troian nu vine din latinescul Traianus!

Iată dar cum ne vedem nevoiţi să renunţăm la etimologia Traianus › Troian, atât de atrăgătoare pentru orice filolog român, iar asta numai din respectul pentru ceea ce este reazemul cel mai sigur în lingvstica istorică: legile fonetice, legitatea evoluţiei fonetice. Aşadar, Troian nu mai este un cuvînt aşa de vechi în limba română, el nu vine din latină sau, mai exact spus, nu ne vine direct din latină, ci, foarte probabil, prin intermediul unei limbi slave, s-a spus, unde deseori a devine o, ca-n prima silabă, şi unde chiar întâlnim pe Troian, atât ca nume propriu – şi tot în colinde!, cât şi ca substantiv comun. Fireşte, punctul de plecare este limba latină, de unde cuvîntul va fi trecut în limbile slave, suferind aici trecerea lui a  la o, iar din slavă va fi intrat în limba română.

La fel, suntem nevoiţi să renunţăm şi la ipoteza că legenda cu Baba Dochia ar avea vreo legătură cu amintirea vechiului nume de ţară Dacia, acest Dochia fiind apreciat de specialişti că are, ca şi Troian, un fonetism slav, la origine aflându-se numele propriu grecesc Eudokia, răspândit printre ortodocşi. Iată dar, pentru un “fleac” de vocală, de abatere de la corespondenţele fonetice latino-române, năruindu-se iluzii atât de seducătoare, iluzii capabile să dea însă mai multă coerenţă istoriei şi culturii noastre, sporind ponderea conştiinţei de sine româneşti de-a lungul secolelor, în dauna întâmplării, şi ea făuritoare de istorie, acea istorie însă pe care o consemnăm fără nici o emoţie! Întâmplări!… Iar nu fapte!

Fireşte, unii nu se încurcă în “fleacuri” şi se mişcă cu deplină libertate în domeniul lingvisticii istorice, propunând cu o uşurinţă înduioşătoare etimologii la fel de uşor de respins, căci în această materie, ignorând obligaţia de a respecta “legile fonetice”, nu faci alta decât să renunţi la singurul argument serios ce poate fi invocat în sprijinul propriilor etimologii. Mai departe, tot ce se construieşte în continuare, ca ipoteză şi teorie lingvistică, istorică, pe baza unor astfel de etimologii, sunt curate vorbe în vânt. “Aventuri etimologice”, cum bine li s-a spus.

Filologia românească, după experienţa latinizantă din secolul trecut, când s-au propus o serie de etimologii hazlii, gen stella latina pentru Slatina, este azi deosebit de grijulie cu respectarea normelor unei etimologii ştiinţifice, practicând un criticism de o severitate rară în contextul internaţional al lingvisticii, ceea ce, fireşte, onorează în cel mai înalt grad filologia românească şi ştiinţa românească, în general. Dar există, în orice, posibilitatea excesului. Chiar şi corectitudinea poate fi excesivă, devenind hipercorectitudine. Dăm acest nume defectului major al lingvisticii româneşti: excesul de argumentaţie, acribia demonstraţiei împinsă până la saturaţia cu dovezi numeroase şi de maximă claritate. Numesc defect această onorabilă deprindere, în măsura în care, în anumite împrejurări, şi anume atunci când fatal ipotezele şi demonstraţiile noastre nu au de unde lua surplusul de dovezi cu care ne-am obişnuit, acest mod de a argumenta devine o povară dacă e singurul acceptat, aşa cum se întâmplă în lingvistica noastră academică.

Bănuim că acest defect (sic!) provine din uşurinţa cu care lingviştii noştri au putut argumenta, de-a lungul anilor, câteva din tezele fundamentale pentru noi: latinitatea şi continuitatea în Dacia. Dinaintea unor contestatari lipsiţi de argumente propriu-zise, lingvistica românească, având de unde, a putut produce un număr impresionant de dovezi, care mai de care mai convingătoare, într-o orchestraţie de argumente descurajantă pentru acei aşa-zicându-le adversari, făurindu-se astfel tradiţia temeinicei demonstraţii în materie de etimologie, de lingvistică istorică românească. Vor mai fi fiind şi alte explicaţii, cert este că în lingvistica noastră academică, oficială, elaborată în primul rând la Universitate, se practică un examen sever al argumentelor, respingându-se orice ipoteză a cărei susţinere e cât de cât atacabilă, îndoielnică.

Faţă de această atitudine pe care o considerăm întru totul firească şi cu consecinţe mai ales pozitive, dintre cele mai pozitive, avem de formulat totuşi o obiecţie: s-a pierdut uneori din vedere că atunci când respingerea unei ipoteze implică acceptarea altei soluţii, aceasta din urmă nu-şi află justificarea din precaritatea argumentelor ce susţineau prima ipoteză, ci ea va trebui supusă la un examen cel puţin la fel de riguros ca şi cel care a dus la respingerea ipotezei iniţiale. Aşa, de pildă, când lingvistica românească a respins ipoteza că Troian ar descinde din Traianus, se cuvenea, în continuare, să se explice:

– intrarea cuvîntului Traianus în limbile slave;

– trecerea lui Troian, din slavă în română, şi fixarea lui, atât de potrivită, în colindul Pluguşorului.

Cu alte cuvinte, va trebuie să ne întrebăm ce motive speciale puteau avea slavii pentru a prefera numele unui anumit împărat roman, care le era perfect străin, indiferent şi necunoscut! Şi în orice caz perfect egal cu ceilalţi împăraţi romani! Ce motive speciale ar fi avut deci slavii faţă de Traian, ca să-i eternizeze pomenirea?!… Fiindu-ne greu să imaginăm măcar justificarea interesului slav pentru Traianus al nostru, nu ne rămâne decât să ne întoarcem la etimologia respinsă, verificând cu mai multă atenţie temeiurile verdictului de respingere dat de specialişti. Insistând deci, vom băga de seamă că Traianus, dacă s-ar fi supus legilor fonetice cunoscute, care au acţionat în epoca de formare a limbii române, ar fi ajuns la forma *Trăiân, formă care atrage imediat atenţia asupra greşelii săvârşite de specialişti: acest cuvînt nu sună româneşte întrucât grupul vocalic(diftongul) –iâ– este imposibil de rostit în limba română. Se naşte astfel ipoteza că trecerea lui a urmat de n la â, deşi consemnată în zeci, sute de cazuri, nu a fost cu putinţă atunci când a era precedat de un i (vocală sau semivocală), ca-n Traianus. Am avea aşadar de-a face cu o excepţie sau, mai exact spus, cu o condiţionare în plus a trecerii lui a la â, lucru ce nu are de ce să ne mire, soarta altor sunete, a lui l latinesc, de pildă, cunoscând în limba română o sumedenie de condiţionări, conform cărora, de exemplu, filum › fir, deci l › r, dar filium › fiu, când l dispare, stella › stea, unde ll urmat de a dispare şi el, dar numai urmat de a neaccentuat, căci în macellarius, unde ll e urmat de a accentuat, se reduce la l, dar se păstrează ş.a.m.d. Însuşi a urmat de n nu se modifică, în annus › an, atrăgând atenţia asupra contextelor care au condiţionat atât de diferit evoluţia lui a latinesc urmat de n în limba română.

Ce cuvinte latineşti păstrate în limba română mai cuprindeau grupul de sunete -ian-? Nu prea multe! Chrestianus › creştin e unul din ele. Dacă românescul zînă vine din Diana, cum au propus unii lingvişti, atunci am avea aici alt grup -ian-, cu i  şi a în hiat, rezolvat altfel decât în creştin ori Troian. S-ar mai putea adăuga şi singularul de la Sânziene, de asemenea cuvînt latinesc la origine (cuvînt compus: sancta dies Johannis). Ar rezulta din cele de mai sus, că trecerea lui a urmat de n la â este tulburată de prezenţa unui i în faţa lui a, întrucât grupul iâ este imposibil în limba română. Forma Troian nu este exclus să se explice şi prin atracţia cuvintelor noian, Boian, Caloian, cuvinte şi ele foarte vechi în limba română. Cum vechi este şi sufixul -andru ‹ -andros, unde a urmat de n iarăşi nu trece la â, oferind astfel altă excepţie de la legea fonetică.

Aşadar, păstrarea grupului -ian-, din Traianus în Troian nu mai ridică nici o barieră cu privire la caracterul moştenit, străvechi, daco-roman al cuvîntului românesc.

Mai rămâne de explicat prezenţa lui o în locul lui a, în prima silabă. După legile fonetice cunoscute, acest a, neaccentuat fiind, trebuie să devină ă. Aşa cum se şi pronunţă popular numele propriu modern Traian: Trăian, Trăienel, Trăienică. Pronunţia cu o în prima silabă este cea care i-a făcut pe specialişti să vadă aici un intermediar slav, la fel ca în Olt, provenit din anticul Alutus. Şi asta întrucât se ştie că în limbile slave a trece deseori la o.

Ne vom opri ceva mai mult asupra acestei corespondenţe fonetice a – o, chiar cu riscul de a ne plictisi o bună parte dintre cititori. Vom ajunge însă la câteva concluzii interesante şi pentru celelalte capitole ale cărţii. Astfel, atunci când vom discuta despre toponimie, alături de Olt vom mai găsi şi alte nume de rîuri româneşti care, faţă de denumirea antică, prezintă aceeaşi schimbare fonetică, a lui a la o (sau u, uneori) Samus › Someş, Marisia › Mureş, Altinum › Oltina (sat în Dobrogea). Despre aceste toponime s-a spus, la fel, că vin în română printr-un intermediar slav. Ce vrea să însemne această formulă nu e prea clar! Cam avem de ales între două semnificaţii:

– cuvîntul respectiv a intrat în română din limba slavă;

– cuvîntul respectiv a trecut din română în slavă, unde şi-a slavizat pronunţia, după care s-a întors în română. Cazul lui colindă ar fi cel mai ilustrativ: calenda latinesc, păstrat în română, a fost luat şi de slavi. În română cuvîntul a ajuns la forma corindă, păstrat şi azi dialectal. Forma colindă, pe care o capătă cuvîntul în pronunţia slavilor, reintră în română, devenind cu timpul forma cea mai răspândită, literară. Se pare că majoritatea cercetărilor acordă expresiei “intermediar slav” cel de al doilea înţeles. Pentru cele ce urmează aceasta nu mai are nici o importanţă. Căci ne întrebăm: oare orice trecere a lui a la o se explică numai prin intermediul unei limbi slave?

Îndoiala noastră provine din constatarea că a trece la o chiar şi în multe cuvinte care cu siguranţă nu au un intermediar slav: cuvintele latineşti axis › rom. osie, quadrum › rom. codru, palumbus › rom. porumb, latro › rom. lotru ş.a. Cuvîntul doină are o variantă, dialectală, daină, binecunoscută. Chiar şi azi dialectal, a trece la o: pentru catrinţă avem varianta cotreanţă, iar de la Cernavodă avem derivatul Cernovodeanu. Vezi şi mai sus, Ipate – Ipoteşti. Culegerile de material folcloric sau textele vechi ne oferă şi ele exemple de trecere a lui a la o, greu de explicat: formăcă (de la farmecă), Alexandru › Olexandru, Macavei › Macovei, iar în culegerea lui Petre Lenghel-Izanu găsim versurile:

                    Maică, de ce m-ai făcut,

                    Docă năroc n-am avut?

Să mai amintim rom. sorcovă, provenit din bg. survaca, cu trecerea lui a la o nu în bulgară, ci în română!… (Cf. în DEX, etimologia lui sorcovi ‹ bg. survacam.)

Am putea continua cu exemplele de cuvinte româneşti în care trecerea lui a la o să nu poată fi nicicum pusă în legătură cu limbile slave. Cu atât mai mult cu cât o întâlnim şi în puţinele cuvinte ce le cunoaştem din limba strămoşilor daci. Astfel, în unele toponime, a şi o alternează în consemnările antice, când Porolissum, când Paralissensium civitas, Potaissa, dar şi Patavissa. Cunoaştem chiar o Docidava, fireşte, în Dacia(era să scriu Docia!…). Chiar toponimul antic Marisia  e înregistrat  de Constantin Porphyrogenetul în forma Morisia. Rezultă deci că nici limbii dace, nici limbii române nu-i este necunoscută alternanţa a – o, în condiţii pe care ne e greu să le precizăm acum. Vorbim de o alternanţă a – o, mai curând decât de o trecere a lui a la o, din prudenţă, căci fenomenul nu a fost satisfăcător cercetat, precum se vede. Şi ne întâlnim şi cu trecere lui o la a: lat. hodie › hadie › rom. azi, Ordessos › Argeş ş.a. De asemenea, în unele cuvinte, unui a românesc îi corespunde un o albanez (balaur, bală, mazăre), sau invers (şopârlă).

Oricum, cele de mai sus ne sunt suficiente pentru a nu mai avea nevoie de un intermediar slav în cazul lui Troian. Ne putem aşadar întoarce liniştiţi la etimologia Traianus › Troian, certificând-o pentru nevoile folcloriştilor. Nu ştim dacă folcloriştii români – şi, în general, filologia română – vor lua în consideraţie această rectificare şi vor trage concluziile care se impun, în primul rând pentru a reveni la teza “romantică” – romantică dar şi adevărată – după care în păstrarea numelui lui Troian trebuie să vedem un fapt de mitologie românească, “simbolizând constituirea însăşi a poporului român” (G. Călinescu). Teamă ne e că suspiciunea creată de “nerespectarea legilor fonetice” e atât de îndătinată, încât colegii noştri se vor abţine în continuare de la comentariile pe care le face posibile acest fapt extraordinar care este păstrarea amintirii numelui lui Traianus imperator!

Trebuie precizat că argumentele pomenite mai sus, măcar în parte, au fost deja enunţate de alţii, cercetători mult mai reputaţi, mai docţi, mai savanţi decât subsemnatul. De-ar fi să amintesc pe Th. Capidan, în 1943, Vl. Georgiev, în 1960 şi însăşi Istoria limbii române, 1965, vol. II, care se pronunţă clar pentru caracterul ne-slav, ci tracic sau dacic, al trecerii lui a la o. “Tracii, ca toate popoarele indo-europene din grupul oriental afară de Armeni, confundau a cu o. Această confuzie se moşteneşte astăzi la Albanezi: mater : motrë. Prin urmare este de presupus că ea a existat şi în limba Geto-Dacilor”, scrie Th. Capidan, în Limbă şi cultură, p. 172, volum publicat în anul 1943, deci înainte de a se propune un intermediar slav pentru Troian. B. P. Haşdeu, cu mult înaintea tuturor, afirma cu toată convingerea funcţionarea în limba dacilor a legii fonetice a › o sau, cum o numeşte Haşdeu, “scăderea lui a la o” [32]

Culmea e că în urmă cu vreo 15-20 de ani s-a descoperit aici, în Balcani, şi o inscripţie antică în care apare grafia TROIANUS. Mură-n gură… Ei bine, nici asta n-a clintit opinia specialiştilor români, oameni de prea bună credinţă, de exagerată generozitate, risipitori de-a dreptul cu dovezile istorice, gata să vadă în inscripţia TROIANUS mai curând o… greşeală de scriere, a lapicidului, numai să nu trezească suspiciunea că exagerează în privinţa latinităţii româneşti. Ca nu cumva să li se reproşeze păcatul de a crede ceva ce într-adevăr e greu de crezut: păstrarea amintirii lui Traianus în folclorul românesc, în mitologia românească. Numai că acceptând ipoteza “demitizantă” a intermediarului slav, construim o poveste şi mai puţin credibilă, aşa cum este păstrarea amintirii lui Traian la slavi, repet, mult mai greu de înţeles. La slavii de la care românii ar fi luat, deci, numele de Troian, după ce, se înţelege, vor fi uitat cu totul de orice împărat Traian, dar – ciudată coincidenţă – românii fac din acest Troian slav, de împrumut, fără să ni se explice de ce tocmai din el, personaj fabulos într-una din cele mai emoţionante manifestări folclorice: Pluguşorul de Anul Nou! Dându-i lui Troian să joace pe scena colindului un rol care reia pe cel jucat în istorie de Traianus, transfigurându-l numai oareşicât, corespunzător nevoilor şi exigenţelor poeziei şi mitologiei. Filologia românească (lingvişti şi folclorişti, în consens), îndeosebi în ultimii patruzeci de ani, s-a abţinut să admită că bădia Troian îl reprezintă pe împăratul Traianus, considerând – fără s-o mărturisească în mod expres – că e greu de crezut să se poată păstra amintirea unui personaj istoric vreme de atâtea sute de ani numai pe cale orală. Filologii români s-au abţinut şi atât, fără să bage de seamă că în felul acesta vom fi obligaţi să acceptăm fapte şi mai greu de crezut:

– legătura lui Traian cu slavii, care l-au cunoscut şi au avut motive deosebite ca să-i păstreze numele şi să i-l pună şi în circulaţie. Care motive?

– trecerea tocmai a acestui nume “slav” în folclorul românesc, unde capătă un loc de-o importanţă unică, întru totul concordată însă cu locul lui Traian în istoria noastră.

Respingând etimologia Troian ‹ Traianus, suntem obligaţi să admitem coincidenţe a căror probabilitate de a se produce este extrem de mică, aproape zero, şi cu toate astea unii sunt gata să le accepte, dând gir întâmplării rarisime şi fără sens mai mult decât faptului justificabil în chip logic: coloniştii romani veniţi în Dacia au fost perfect conştienţi de rolul lui Traian în destinul vieţii lor şi al provinciei în care îşi găseau a doua patrie şi n-au încetat să-i pomenească numele, trecându-l în mit şi în fabulos.

Fireşte, la prima vedere e de mirare că s-a păstrat amintirea acestui nume într-o cultură care, vreme de un mileniu şi mai bine, a fost exclusiv orală, lipsită de beneficiile şcolii şi ale altor instituţii menite să perpetueze sistematic amintirea marilor eroi. Fapta aceasta e de mirare şi cam fără pereche, după puţina noastră ştiinţă. Dar oare nu tot aici, numai aici, unde ne-am fi aşteptat cel mai puţin, Dacia fiind, dintre toate provinciile stăpânite de romani, cea care a aparţinut pentru cel mai scurt răstimp imperiului, şi tocmai aici, în Dacia, s-a păstrat, încă şi mai de mirare, numele de romanus?! Nu s-a comentat îndeajuns acest fapt, aş zice că s-a simţit şi oarecare sfială de a spune tot ce se cuvenea spus pe marginea unui asemenea fapt extraordinar, căci câte alte popoare şi-au mai păstrat numele neschimbat de-a lungul a două milenii prin acţiunea numai a tradiţiei orale, populare, singura care poate da autenticitate deplină unui act de conştiinţă etnică? Sunt ţări ce şi-au dobândit identitatea politică de stat printr-un proces-verbal semnat la vreun conclav diplomatic, popoare ce poartă un nume nu mai vechi de vârsta unui om sau nume date de alţii ş.a.m.d. Fireşte, e de înţeles sfiala şi reţinerea noastră de a spune lucruri ce nu s-au mai spus despre numele altor popoare, temându-ne să nu facem astfel un gest trufaş, de superbie, ori chiar de sfidare a celorlalte popoare, dar despre aceste popoare se vor găsi ori deja s-au şi spus alte lucruri, interesante şi de-a se minuna tot omul, lucruri care nu se vor putea spune şi despre noi, căci aceasta şi înseamnă diversitatea naţională în istorie şi cultură, diversitate al cărei respect şi cult constituie soluţia viitorului în cultura universală.

Această teamă, atât de caracteristică filologiei noastre, de a nu exagera, de a nu ne mândri cu fapte inventate ori cu interpretări eronate, l-a determinat atât pe G. Ivănescu să dea o explicaţie “demitizantă” faptului că românii au continuat, singurii, să se numească romani, cât şi pe folcloriştii care, în speculaţiile lor pe marginea colindelor româneşti, fac uitată etimologia Traianus › Troian, cândva declarată, cu nevinovată pripeală, neştiinţifică. Ci la un loc, toate cele spuse până aici despre Troian şi român ar atesta o conştiinţă clară a etnicităţii, ceea ce, mai simplu spus, ar fi sentimentul curent şi atât de firesc al solidarităţii cu propriii părinţi şi strămoşi, cultul acestora, solidaritatea cu tradiţia obştei în care te-ai născut, vădită şi în cultul morţilor, practicat la români cu o grijă aparte, probabil mai mare decât cea întâlnită în mod obişnuit. Acest cult este, într-una din consecinţele (sau izvoarele!) sale îndepărtate, solidar cu păstrarea amintirii unuia ca Traianus în tradiţiile noastre timp de aproape două milenii, până azi şi de azi înainte în eternitate. Era din porunca acestui cult şi respect pentru cei morţi când, la cutremurul din 1977, se făceau cele mai mari eforturi spre a fi degajaţi din dărâmături morţii. Speranţa că vom găsi supravieţuitori o pierdusem, dar ne rămăsese datoria faţă de cei morţi. Şi nu m-am mirat că se lucra mai departe, cu riscul unor vieţi tinere, la “salvarea” morţilor. Dar m-am mirat să văd, în alte locuri, la alte popoare, desfăşurându-se lucrurile altminteri: altera mente… Peste Dunăre, la bulgari, clădirile tot atunci prăbuşite au fost dinamitate, spre a se degaja mai repede terenul, de teama apariţiei vreunei molimi. Aşa ceva e greu de închipuit cum s-ar fi putut întâmpla la Bucureşti, unde recuperarea (sic!) a morţilor de sub tonele de ciment şi cărămidă s-a făcut cu grija unui act obstetrical! Cu aceeaşi emoţie…

La Dresda am văzut o clădire bombardată în 1945, al cărei imens acoperămînt de piatră s-a prăbuşit peste câteva sute de oameni ce şi-au găsit acolo mormîntul, şi ruinele se păstrează până azi, spre a nu se uita grozăviile războiului, dar pentru mine grozăvia era a morţilor lăsaţi sub ruine, unde nu le era locul firesc, legiuit, căci şi morţii au un fel de a fi, o fire a lor, şi mi-am dat seama că aşa ceva nu se putea întâmpla la noi… Nu pentru că e mai “corect” sau mai “bine” în vreun fel sau altul, ci pentru că, precum se ştie, câte bordeie, atâtea obiceie. Iar al nostru e să ne îngrijim morţii şi să nu le pierdem uşor amintirea. Să nu-i uităm!…

N-au toate astea nici o valoare probatorie pentru etimologia lui Troian, dar când emitem ipoteza că Troian este numele lui Traian, păstrat în amintirea strămoşilor noştri de mai bine de 1.500 de ani, unele implicaţii ale acestei ipoteze concordă – vag, fie! –, cu asemenea fapte, nefilologice, dar care ţin tot de comportamentul nostru, de atitudinea faţă de viaţă şi moarte, atitudine ce nu trebuie ignorată pentru a putea explica pe deplin miracolul păstrării numelui de Traianus şi de romanus, care este tot un act de comportament, colectiv, dinaintea timpului, a istoriei, aşa cum etimologia însăşi este numai un capitol al ştiinţei despre om şi trebuie, de aceea, făcută dintr-o perspectivă care s-o înglobeze alături celorlalte discipline umaniste, într-un tot unitar: omul. În ipostaza sa românească…

…Să ne întoarcem la bădica Traian. S-ar părea deci că numele său ar fi chiar numele lui Traianus imperator, păstrat şi cinstit de români într-unul din momentele folclorice cele mai importante: înnoirea anului. Dovada că Troian = Traianus, odată produsă va avea consecinţe foarte importante folcloristică, obligându-ne, în interpretarea Pluguşorului, să ne însuşim acest dat indispensabil. Fireşte, aceasta e treaba folcloriştilor, şi m-aş mulţumi numai să le semnalez că din punctul de vedere al gramaticii istorice numele Troian provine, cel mai probabil, din Traianus direct, funcţionând în partea de răsărit a Romaniei antice o lege fonetică a trecerii lui a la o în condiţii anumite, încă neprecizate. Au trecut câţiva ani buni de la formularea acestei legi fonetice spre cunoştinţa tuturor celor interesaţi [34], dar nu ştiu vreun folclorist care să fi luat act de existenţa ei şi să tragă concluziile ce se impuneau pentru domeniul său. Cei ce se ocupă de Pluguşorul românesc la Institutul de folclor, sau la ce a mai rămas din acesta, ştiu mai departe ce-au învăţat la facultate despre Troian, în loc să înceapă orice analiză a colindei de la faptul că în ea se păstrează, într-un chip aproape miraculos, numele împăratului Traianus, amintirea actului de geneză etnică românească!

Dacă ştiu bine că la romani Anul Nou a căzut într-o vreme la 1 martie, atunci obiceiul pluguşorului, al aratului şi semănatului de an nou, se explică mai uşor, altminteri, în plină iarnă, plugul nu prea îşi are locul într-o manifestare folclorică. A existat deci un obicei al plugului, al aratului şi semănatului de an nou la 1 martie, care obicei, când anul nou s-a mutat la 1 ianuarie, s-a păstrat neschimbat, deşi în ianuarie plugul zace nefolosit în gospodăria omului. Cu alte cuvinte, lucru de altfel bine ştiut, Pluguşorul este un obicei popular roman, conservat în folclorul românesc, ceea ce face mai plauzibilă aflarea în textul acestor colinde a numelui lui Traian.

Acceptarea aceleiaşi legi fonetice (a › o), poate chiar alternanţa a/o, (cf. Ordessos › Argeş) face demnă de luat în seamă şi echivalenţa Dochia = Dacia, aproape cu aceleaşi argumente ca mai sus. Mă număr printre scepticii care ar fi pus numele Dochiei mai curând pe seama unei influenţe savante asupra folclorului, dar iată că această corespondenţă fonetică, a/o, de care nu prea vor ei savanţii de azi să ştie, aduce un argument de autenticitate greu, foarte greu de respins. Căci, în ipoteza că pe Dochia a inventat-o un Gh. Asachi sau altul, e greu de presupus că aceştia s-ar fi priceput să-i modifice numele în concordanţă cu o lege fonetică ce abia azi e descoperită de filologi! Obiecţia principală, mai mult sau mai puţin clar exprimată, faţă de etimologia Traianus › Troian, privea verosimilitatea minimă a păstrării acestui nume prin tradiţia orală aproape 2.000 de ani, ceea ce ar fi presupun un act de conştientă conservare a amintirii unui eveniment istoric. Dar nu băgăm de seamă că această etimologie, raportată la faptul păstrării limbii române în Dacia, încă şi mai puţin verosimil, este un simplu detaliu. Iar dacă Al. Rosetti, precum am văzut şi decât care cine e mai îndreptăţit s-o facă?, afirmă despre limba română că “acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste părţi dunărene au avut întotdeauna conştiinţa (s.n.) că vorbesc aceeaşi limbă – latina – spre deosebire de acei care vorbesc alte limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de «voinţa» vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă şi nu alta”, atunci suntem obligaţi ca în aceiaşi termeni să tratăm şi detaliile, printre care, cu maximă putere de semnificaţie, este şi păstrarea în folclorul românesc a numelui Troian ‹ Traianus. El repune în discuţie şi numele Dochiei, suspect de a i se fi inventat o legendă potrivită, de către Asachi sau alţii, prin care să fie apropiat de Dacia. Suspiciunea provenea din aceeaşi onestitate şi acribie filologică, dar şi dintr-un scepticism pe care e bine să-l ai, dar să nu devină mod de a deforma ori ignora realitatea. E necesar scepticismul care să pună frâu, dar nu frână efortului imaginativ fără de care adevărul nu poate fi aflat. E necesar scepticismul care să nu aplece cumpăna judecăţii spre ipoteza cea mai convenabilă unor sentimente şi resentimente simpluţe ori retrograde, dar nici să se îndoiască din principiu de acele interpretări capabile să justifice, dându-i sens, mândria de a fi român sau, după cum e cazul, maghiar ori sârb, bulgar sau grec ş.a.m.d., în ultimă instanţă mândria de a fi om, pe care ţi-o stârneşte şi spectacolul unor vechi edificii, splendori de arhitectură şi artă, dar şi descoperirea unor cuvinte care au înfruntat timpul dovedindu-se mai rezistente decât piatra şi arama, supravieţuind surpării unor falnice împărăţii şi cetăţi, dovadă că firavul cuvînt este înfăptuirea cea mai trainică a omului, capabil să te emoţioneze şi să te înalţe mai ceva decât priveliştea unei catedrale monumentale la care ştii că s-a lucrat sute de ani, într-o succesiune de generaţii rânduite aceluiaşi efort, toate acestea, cuvinte şi catedrale deopotrivă, dându-ţi sentimentul solidarităţii umane dinaintea morţii, a timpului, a uitării, a neantului, sentimentul puterii ce o avem, ca oameni, de a le înfrunta. Căci, în cele din urmă, confirmarea unor asemenea ipoteze despre Traian şi Dochia, are acest corolar şi e bine să-l cunoaştem, să nu ne facem a nu şti de el. Pe drept cuvînt, despre români s-ar putea spune că vestigiile lor cele mai vechi sunt cuvintele limbii lor! Restul – vorbe!…

…Riscul de a te lăuda şi mândri fără temei, cu probe care să se dovedească a fi neîntemeiate, este, precum spuneam, foarte mare. Cum, în mândria noastră, în mulţumirea noastră de a fi ceea ce suntem, nu ne bizuim pe o singură probă, ci pe foarte multe, nu trebuie să ne sfiim să vedem în păstrarea numelor Troian şi Dochia un fapt de o raritate unică şi de o putere semnificatoare maximă, ele “simbolizând constituirea însăşi a poporului român” (G. Călinescu, Istoria…), teză în care credea folcloristica noastră în epoca ei romantică. Folcloristica de dată mai recentă, practicând verificarea ştiinţifică(„la sânge”) a datelor şi argumentelor, a abandonat teza amintită, în primul rând pe temeiuri lingvistice: imposibilitatea de a lega direct numele Troian şi Dochia de Traianus şi Dacia. Fonetismul Troian şi Dochia ar fi indicat un intermediar slav. Deşi o atare explicaţie atrăgea, în chip logic, justificarea – altminteri şi mai imposibilă – a motivelor care (1)i-ar fi făcut pe slavi să păstreze ei aceste nume şi (2)să le transmită tocmai românilor, urmaşii lui Traian în Dacia, filologia românească a acceptat-o, temându-se să se abată de la principiul regularităţii schimbărilor fonetice, singurul capabil să dea statut ştiinţific unei ipoteze etimologice. Şi credem că bine a făcut, între două explicaţii nesigure preferând-o pe cea care putea  fi cel mai puţin suspectată de subiectivitate şi partizanat. Dar acum, când filologia, lingvistica istorică produce dovezile unei legi fonetice a trecerii lui a la o, problema lui Troian revine exact în termenii abandonaţi în urmă cu câteva decenii (în privinţa Dochiei, lucrurile sunt însă, deocamdată, mult mai nesigure) şi e de datoria folcloriştilor noştri, a filologiei româneşti să reevalueze cât mai curând şi mai amplu mitul în cauză. Precum s-a văzut, de la această îndatorire filologia românească întârzie de aproape o jumătate de secol!…

 

*

 

Această frumoasă poveste a lui Traian şi a Dochiei sale* aduce o dovadă în plus pentru buna funcţionare a memoriei folclorice. Ea se adaugă altor dovezi de acelaşi fel, înregistrate deja în filologia românească. Astfel, există o mitologie românească a întemeierii statelor feudale Moldova şi Ţara Românească, în care surprinzător este însuşi faptul consemnării mitice a acestor evenimente politice, căci vădeşte o conştiinţă foarte clară a importanţei acestui act despre care, la data săvârşirii sale, nu se ştia cât va fi de temeinic, dar se vădeşte astfel că a fost împlinit cu nădejdea în această temeinicie, nădejde ce a determinat proiecţia sa în mitologie. Cele două legende ale descălecatului de ţară în Moldova şi în Muntenia le inventariem în beneficiul nădejdii noastre că istoria nu se întâmplă, cum se nimereşte, ci se mai şi face, după voia şi gândul întemeietor al omului.

Legată strâns de tradiţia întemeierii celor două ţări româneşti este şi enigmatica Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, cronică moldovenească, scrisă la începutul secolului al XVI-lea în slavonă, dar putând fi considerată un produs al spiritualităţii locale. Cronica prezintă şi legenda celor doi fraţi Roman şi Vlahata, încercând, după tipicul antic şi medieval, să explice originea poporului român prin doi fraţi. Textul, destul de confuz din păcate, aminteşte şi de “râmlenii” cei vechi stabiliţi în Dacia. Dar lucrul cel mai impresionant în această legendă, trunchiat cunoscută şi transmisă de autorul anonim, de expresie slavonă, sunt numele Roman şi Vlahata, atât de potrivit închipuite de imaginaţia populară, probabil în locul uitaţilor Romulus şi Remus!… Punerea laolaltă a celor două etnonime este cu totul neaşteptată, obligându-ne să revedem textul respectiv cu o atenţie mai mare…

După alte dovezi (e drept, mai puţin sigure – dar e şi vina folcloristicii “ştiinţifice”, obsedată în ultimele decenii de problemele hermeneuticii mai mult decât de exersarea acesteia pe terenul moştenirii folclorice propriu zise, vina fiind aceea că nu avem nici măcar certitudinea… nesiguranţei), s-ar părea că limba română şi folclorul românesc păstrează amintirea unor evenimente şi structuri psiho-sociale de dinainte chiar de venirea romanilor în Dacia. Nu mergem atât de departe ca Nicolae Densuşianu, dar tot ce se poate pune, în folclorul românesc, pe seama unei tradiţii romane sau dacice înseamnă, ca vechime, anterior colonizării Daciei, anterior lui Traian, deci. Tradiţia folclorică a unui Ler împărat pare şi ea să ne amintească de aceleaşi timpuri îndepărtate, acest Ler fiind, după interpretări mai vechi, “rămăşiţa” numelui de împărat daco-roman Galerius (sau Aurelian, după alţii). În privinţa motivelor care l-ar fi făcut atât de memorabil pe împăratul Galerius, vezi mai sus, cap. IV.

Păstrarea atât de bine, de pregnantă a amintirii lui Traian este totodată şi o dovadă pentru numărul mare de coloni romani veniţi în Dacia imediat după cucerirea Daciei, în vremea lui Traian, beneficiind de rânduielile statornicite de acesta, confirmând astfel textul antic cu privire la acele “infinitas copias hominum” aduse de împărat în noua provincie. Această excelentă memorie a folclorului românesc, a tradiţiei populare, orale, ar fi trebuit să înregistreze şi să păstreze evenimentul migraţiei din sudul în nordul Dunării, căci ar fi fost un eveniment dintre cele mai evidente, atât ca desfăşurare – căci ar fi afectat în întregime populaţia ulterior nord-dunăreană, cât şi ca importanţă! Lipsesc documentele scrise ale continuităţii româneşti în nordul Dunării, dar mult mai grăitoare este absenţa documentelor, scrise şi folclorice, cu privire la presupusa trecere a românilor din sudul în nordul Dunării. Absenţa documentului folcloric poate fi mult mai verosimil interpretată ca o dovadă că nu s-a produs niciodată această mult visată trecere a Dunării! Un eveniment de asemenea anvergură, antrenând şi afectând sute de mii de oameni, milioane chiar – mă rog, câţi vor fi fost românii pe atunci! – e greu de înţeles cum de nu a fost remarcat nici de participanţii la acest exod, nici de spectatori. Nefiind consemnat nici în folclorul românesc, nici de cronicarii vremii!

Despre un “folclor al continuităţii”, evident, nu poate fi vorba.

Aşadar, acum, după ce am văzut cât de bine funcţionează memoria folclorului românesc, a tradiţiilor populare româneşti, “tăcerea” documentului folcloric românesc, cu privire la migraţia unui popor întreg cale de câteva sute de kilometri, această tăcere nu poate avea decât o singură explicaţie: migraţia cu pricina s-a produs numai în tratatele istoriografiei maghiare moderne.

Post scriptum 2008.  Într-adevăr, este greu de acceptat că memoria, atât de performantă, a folclorului românesc nu a reţinut nici o amintire din perioada sud-dunăreană a istoriei noastre. Dacă acceptăm ipoteza sud-dunăreană, cu strămoşii românilor trăitori, vreme de câteva secole în vestitul triunghi Skoplje-Niş-Sofia, este  greu de explicat ce caută cele două nume Troian şi Dochia în memoria, în depozitul de amintiri al poporului român, cum au ajuns ele să capete în mentalul comunitar românesc importanţa pe care o au.

 

 

Nota bene 2013: Reproduc întocmai capitolul respectiv din Transilvania. Invincibile Argumentum. După cum se vede, în anii aceia, când l-am scris, am intrat în contradicție cu teza folcloristicii „oficiale”, care respingea latinitatea lui TROIAN, din Plugușorul nostru, atribuindu-i o origine slavă! Era, această etimologie, o rămășiță a tendinței de a slaviza și deromaniza cât se poate limba și conștiința românească. Se practica această manevră, de inspirație moscovită. Sau KGBistă, cum zice Anonimul Basarabean. Așadar, de-romanizare prin exagerarea contribuției slave. N-a ținut șmecheria decât o vreme, apoi a murit de moarte bună.

Azi se încearcă de-romanizarea noastră prin exacerbarea paranoică și parșivă a dacismului nostru, dacism care niciodată n-a fost negat sau marginalizat de savanții români, poate că numai în anii de susținere intensă, exagerată, a componentei slave. În anii aceia, ai „obsedantului deceniu”, latinitatea noastră, dar și dacitatea noastră, au fost puse în umbră simultan, într-un atac frontal la ființa noastră etnică!

Azi strategii aneantizării neamului nostru o iau mai pe ocolite: ne atacă numai la latinitate, prin exagerarea celeilalte componente, știind bine că aceasta poate fi sămânță de discordie între români!

 

Dau în continuare cuvîntul eruditului Anonim Basarabean, care ne pune la dispoziție informația exactă cu privire la atestarea de care vorbeam mai sus, a pronunției TrOianus încă din vremea lui Traianus imperator. Era pronunția geto-dacă a ilustrului nume:

 

DOVADA ARHEOLOGICĂ ce atestă că Împăratul NOSTRU Traian era numit și TROIAN încă din timpul vieții sale:

Este vorba de stela funerară a luiTiberius Claudius Maximus (n. cca. 65 d.Hr. – d. cca. 117 ) 
un soldat roman care a servit în Legiunea a VII-a Claudia în războaiele daco-romane, în timpul împăraților Domițian și Traian.
A participat alături de camarazii săi din legiune la prima și a doua bătălie de la Tapae.
Tiberius Claudius Maximus s-a transferat mai apoi într-o unitate de cavalerie ca ofițer și a devenit purtător de stindard al cavaleriei. Pentru bravura arătată în luptă, împăratul Domițian l-a decorat. Pe vremea împăratului Traian a fost transferat la conducerea unei unități de cavalerie auxiliară de panonieni. În anul 107, în timpul războiul daco-roman, Tiberius Claudius Maximus a condus o subunitate de cercetași, care a primit ordinul să-l prindă pe regele dac fugar, Decebal. Înainte ca romanii să-l poată captura, Decebal s-a sinucis, tăindu-și gâtul cu „sica”, sabia curbată dacică. Momentul a fost ilustrat pe Columna lui Traian. Totuși Maximus a afirmat, așa cum stă scris pe stela sa funerară descoperită la Philippi, Grecia, că a reușit să-l captureze pe Decebal mai înainte ca acesta să moară. Maximus i-a tăiat capul și mâna dreaptă regelui dac și le-a prezentat împăratului Traian, aflat la Ranisstorum.
Traian l-a decorat pe Maximus, oferindu-i a doua medalie a vieții sale.
A ridicat un monument în Philippi (monument găzduit în zilele noastre în muzeul din Kavalla). Pe acest monument, alături de reprezentările celor două medalii primite în timpul serviciului său militar, se află și o inscripție prin care a pus să se scrie că el l-ar fi capturat pe Decebal în viață(probabil se referea la faptul că regele nu murise încă ci era în agonie în urma rănii pe și-o făcuse la gât cu ”sica”-PHALXUL dacic).
Tiberius Claudius Maximus a participat și la luptele cu parții.
Tiberius Claudius Maximus a murit după anul 117.

Iată care este TEXTUL DE PE STELA FUNERARĂ a lui Tiberius Claudius Maximus:

”Ti(berius) Claudius / Maximus vet(eranus) / [s(e)] v(ivo) f(aciendum) c(uravit) militavit / eque(s) in leg(ione) VII C(laudia) P(ia) F(ideli) fac/ tus qu(a)estor equit(um) / singularis legati le/ gionis eiusdem vexil/ larius equitum item / bello Dacico ob virtu/ te(m) donis donatus ab Im/ p(eratore) Domitiano factus dupli(carius) /

a divo TROIANO(!)

in ala secu(n)d(a) / Pannoniorum a quo et fac/ tus explorator in bello Da/ cico et ob virtute(m) bis donis / donatus bello Dacico et / Parthico et ab eode(m) factus / decurio in ala eade(m) quod / cepisset Decebalu(m) et caput / eius pertulisset ei Ranissto/ romissus voluntarius ho/ nesta missione a Terent[io Scau]/ riano consulare [exerci]/ tus provinciae nov[ae Mes]”

“Tiberius Claudius Maximus, veteran, s-a ingrjit de ridicarea acesteia în timp ce era în viață. El a luptat ca călăreț în legiunea a VII-a Claudia Pia Fidelis, a fost făcut quaestor equitum, apoi singularis al legatului legiunii aceleiasi legiuni, apoi vexillarius al cavaleriștilor din aceeași unitate. A primit daruri (recompense) de la împăratul Domițian pentru curaj (bravură) în timpul războiului dacic. A fost făcut duplicarius

de către Divinul TROIAN

în Ala II (II se citeste secunda) Pannoniorum și a fost făcut explorator (cercetaș) și decorat de două ori pentru vitejie în războiul dacic și partic și
a fost făcut decurion al aceleiași ale de către el (Traian) deoarece l-a capturat pe Decebalus și i-a dus capul la Ranisstorum.
A fost lăsat la vatră de către D. Terentius Scaurianus, consular, comandantul noii provincii Mes… (aici piatra e ruptă)”

a divo TROIANO(!) 
de către Divinul TROIAN

Domnule profesor COJA,avem ATESTAREA ARHEOLOGICĂ a echivalenței TRAIAN-TROIAN ÎNCĂ DIN TIMPUL VIEȚII Împăratului Nostru Traian(ante 117 A.D.)!

Dar iată că am verificat și am găsit sursa din care s-au inspirat ”martorii lui toxin” când au lansat ATACULUI MURDAR la adresa STRĂVECHIMII ”Plugușorului” ROMÂNESC.
Vă rog să verificați și dacă puteți SĂ PROPUNEȚI ELIMINAREA,pe cale ACADEMICĂ, a acestei mizerii RUSEȘTI ANTI-ROMÂNEȘTI care s-a produs încă din vremea ocupației Armatei Roșii în România.
Ocupație care a lăsat în urmă ”CADRE DE NĂDEJDE” care au strecurat în Dicționarul ETIMOLOGIC ROMÂN –DER 1958-1966 următoarele ”șopârle” rusești:

troián (-iéne),
Der. directă din lat. Trāĭānus (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 218)
NU ESTE POSIBILĂ FONETIC.
Apare în doc. din sec. XV.
Amintirea lui Traian NU s-a păstrat în obiceiurile populare rom.; și că numele său s-ar fi perpetuat în sl. în legătură cu această construcție defensivă, NU este semnificativ, căci este vorba de O TRADIȚIE FĂRĂ TEMEI și CU SIGURANȚĂ TÂRZIE. ”
Sursa: DER (1958-1966)

Deci ați citit domnule profesor COJA?

”Der. directă din lat. Trāĭānus (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 218)
NU ESTE POSIBILĂ FONETIC.

Ce mai conta pentru TOVARĂȘII DE NĂDEJDE că în 1965 pe locul anticului Philippi tocmai ce se descoperise DOVADA ARHEOLOGICĂ că ”Der. directă din lat. Trāĭānus (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 218) „ nu numai că
ESTE POSIBILĂ FONETIC dar și mai mult decât atât
ESTE ATESTATĂ SCRIPTIC,de un IZVOR ISTORIC SCRIS , INCONTESTABIL ,ÎN PIATRĂ,acum aproape 1900 de ani!

Este vorba de stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus inscripționată ÎN TIMPUL VIEȚII lui Traian!
Și ce vedem scris pe ea?

a divo TROIANO(!) 
de către Divinul TROIAN

Poftim studiați stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus,este o fotografie de mare rezoluție,cam pe rândul al șaselea(din imagine) o veți găsi:

http://www.bilddb.philippoi.de/ph-1990-0125_bg.jpg

 

PS: Textul stelei funerare este tragic pentru orice bun român. Nu-mi face plăcere că apelez la acest text pentru a apăra proprietatea noastră intelectuală asupra Plugușorului, asupra amintirii lui Troian. Dar orice detaliu privind viața unui erou ca Decebal, erou întemeietor de neam, de identitate națională, trebuie recuperat cu cea mai mare grijă și obiectivitate. Nu putem da timpul înapoi pentru a schimba cursul istoriei, așa cum ne-am dori!

Ion Coja