Mihai Tudosie  25 septembrie 2019, 18:46
Către: „ioncoja13@gmail.com” <ioncoja13@gmail.com>, Ion Coja <ionzcoja@yahoo.com>

Am fost in acelasi sector, la Cosna, cu batalionul vanatorilor de munte, al carui comandant teoretic era printul Carol, si efectiv colonelul Badulescu. Am sprijinit vijeliosul atac al vanatorilor de munte, dar pe printul Carol nu l-am mai vazut, nici cel putin atunci, cand aproape de Onesti, dupa luptele de la Ciresoaia, regele Ferdinand si regina Maria au venit pe front sa decoreze ofiterii si soldatii care se distinsesera in acele lupte.

La sfarsitul lunii august 1918 s-a zvonit ca prinful fugise la Odessa si se casatorise cu o domnisoar, Zizi Lambrino. Demobilizat la sfarsitul lui martie 1918, scosesem impreuna cu alti camarazi, ziarul Arena, care s-a bucurat de o buna primire din partea cititorilor. Acest ziar aducea in paginile lui ceva din spiritul de fronda al transeelor. Un gazetar, multumita relatiilor pe care i le inlesneste profesiunea, are mai mare posibilitate de a se informa. Am aflat ca fuga la Odessa, casatoria printului cu domnisoara Lambrino, fata generalului Lambrino, era deznodamantul logic al unei idile ce se infiripase in 1916.

Casatoria unui print cu o fata care nu apartine nici uneia dintre casele domnitoare este un fapt divers, care poate fi subiect de opereta, dar nu constituie nici o drama. In aceasta pozna a printului Carol intervenisera insa o serie de considerente, care ii anulau caracterul usuratic de tinereasca strengarie. Era print mostenitor si conform constitutiei – este doar izvorul privilegiilor casei regale si nesocotind constitutia, orice membru al familiei domnitoare neaga insasi legitimitatea privilegiilor de care beneficiaza – nu se putea casatori decat cu autorizatia guvernului, ratificata ulterior de parlament. Numai ceilalti membri ai famillei regale se pot casatori numai cu aprobarea regelui, fara sa mai fie nevoie de aprobarea guvernului. Legiuitorul, atunci cand a fixat Statutul Casei regale, a socotit ca regele, sef al dinastiei, are tot interesul ca prestigiul familiei sa fie mentinut intact, nealterat prin legaturi matrimoniale nepotrivite cu rangul detinut de familia regala in stat.

In ceea ce priveste printul mostenitor, casatoria avea caracterul unei probleme de stat, nu de familie. Guvernul cumpaneste daca aceasta casatorie serveste sau nu interesele tarii, daca principesa destinata sa devind regina, prin caracterul, prin educatia primita, corespunde unei viitoare mame a regelui, care va continua, ca o veriga, lantul succesiunilor domnesti. Experienta trecutului a impus legiuitorului sa stabileasca o conditie: viitoarea regina nu trebuie sa fie romanca.

Deci, printul mostenitor se gasea in conflict cu Statutul Casei regale, consecinta a gestului lui nesocotit si oricat am incerca sa-i aducem atenuari, considerand casatoria ca o aventura romantica, el se punea in afara de legea care da ratiune de a fi a Casei regale.

Fuga printului Carol mai avea si un aspect militar, indeosebi de grav: comandant al batalionului vanatorilor de munte, parasise postul si trecuse frontiera cu un pasaport fals. Legile militare sunt de stricta interpretare si orice abatere implica o sanctiune severa, spre a se mentine disciplina care asigura soliditatea institutiei. Daca pentru o grava abatere de la datorie a unui soldat se pot concepe unele indulgente, cu cat cel care a savarsit abaterea este mai sus situat in ierarhia militara, cu atat sanctiunea este mai implacabila. Pentru printul mostenitor, pentru cel destinat sa fie viitorul rege, nici o indulgenta nu era ingaduita.

Ca sa judecam gravitatea acestei dezertiuni de la datorie, dezertiune care nu poate fi atenuata de caracterul romantic al fugii, este necesar sa situam actul in epoca in care a fost savarsit. Au trecut 45 de ani de-atunci si ispravile ulterioare au intins un val idilic, indulcind trasaturile faptului, ca intr-un portret de Eugen Carriere. Cu toate acestea, atat in fuga la Odessa cat si in succesivele acte savarsite de printul Carol gasim toate elementele spiritului anarhic, format de educatia elvetianului anarhist si pederast.

Avem aproape toate datele acestei prime aventuri in cartea „Mon mari roi Carol” pe care a publicat-o Zizi Lambrino, in 1950. Evident atenuate, indulcite cu un lirism retrospectiv, amintirile fostei sotii a printului Carol au foarte mult dintr-o peltea sentimentala care nu intereseaza. Retinem faptele, sprijinite de o bogata documentare epistolara, deoarece printul Carol isi revarsa prea plinul exaltarii romantice in scrisori catre iubita. Cu toate ca Zizi Lambrino se apara cu multa abilitate, in tot acest dialog sentimental, care a precedat fuga si casatoria de la Odessa, a predominat un calcul precis, vroia sa devina sotia legitima a printului mostenitor si, ulterior, regina Romaniei. M-a izbit in trasaturile fetei acestei nefericite femei asemanarea cu Elena Vacarescu, a carei ambitioasa aventura o repeta, cu o superioritate de tact, de autostapanire, ca si cand si-ar fi repetat refrenuri din serenada lui Mefisto.

Temperament senzual, printul Carol isi exalta dorinta in masura in care partenera dialogului erotic se mentinea pe plan sentimental. Fard sa fi precizat, prin retinuta ei purtare, conditiona trecerea Rubiconului de actul legal al casatoriei; femeie de cap, Zizi Lambrino nu se lasa ametita de alcoolul erotic al cuvintelor. Se folosea de literatura ca de un artificiu, spre a-si acoperi linia precisa pe care si-o fixase, in functie de tinta finala: casatoria. Incepand din ianuarie 1917, printul se aprindea din ce in ce mai mult, femeia dorita ii inflacara imaginatia si exaltarea crestea zi de zi. Comentand o scrisoare cu data: „Craciunul, al treilea an al marelui razboi”, Zizi Lambrino scrie: „Tonul scrisorii parea inca acel al unei camarederii. lnima lui Carol era, cu toate acestea, mult mai inaintata pe drumul dragostei, mult mai prinsa decat isi dadea seama”; observatia este exacta, ca diagnosticul fara gres al unui medic, dovada ca Zizi Lambrino nu-si pierdea capul.

In acest banchet al inceputurilor sentimentale, unul dintre parteneri bea vinul tare ar exaltarii, in timp ce celalalt bea apa colorata cu reminiscente din versurile poetilor. Mai totodeauna, barbatul este cel care se imbata, femeia simuleaza cu acea arta innascuta de actrita, jucand comedia iubirii.

„Si fiecare zi aducea pe Carol acasa. Caror care venea sa ma caute pentru excursii in automobil. Carol venea sa joace bridge. Carol care nu se satura sa ma asculte cantand, si visator, seara, se rezima grav cu coatele la fereastra, cucerit de vraja nostalgica a doinelor, a vechilor cantece moldovenesti, si potrivea, in adancul lui, iubirea cu ritmul potrivit si dulce.” Chiar mai putin inteligente, din pur instinct, femeile cunosc arta de a vraji un barbat, cum spune poporul din experienta, a-l scoate din minti. Se mai adauga in manuirea filtrelor preludiului de iubire si faptul ca Zizi Lambrino era foarte inteligenta si cu o bogata cultura literara si muzicala.

In „Mon mari roi Carol” avem marturia involuntara facutd de Zizi Lambrino, privitor la data cand casatoria s-a conturat in intentiile lui Carol. Citez: „Nu puteam sa ma indoiesc de hotararea pe care o luase – inconstient poate, dar fara urma de indoiala – pentru ca el decisese sa ma invete istoria Romaniei, deoarece apreciase ca nu eram suficient de preagtita. Aceasta grija, in definitiv, mi s-a parut o indicatie.” Avea dreptate, o viitoare regina este obligata, ca sa nu ofenseze sentimentele poporului, sa-i cunoasca limba si istoria Acest preludiu sentimental se desfasura in lunile decembrie, ianuarie si februarie 1918. Erau lunile cele mai tragice pentru tara si, natural, pentru dinastie.

La 20 noiembrie (8 decembrie) 1917, generalul Cerbacev – care comanda frontul rusesc in Moldova – propusese generalului von Mackensen si arhiducelui Iosif sa inceapa imediat convorbiri preliminare in vederea pacii. La 26 noiembrie (9 dec.), s-a incheiat la Focsani armistitiul. Generalul Cerbacev era nesigur de disciplina trupelor rusesti, cangrenate de spiritul bolsevic. Regimentul 9 de vanatori comandat de colonelul Rasoviceanu, arestase „comitetul” sovietului de soldati care se formase la Socola. Guvernul roman fusese informat de N. Iorga, caruia ii comunicase un praporcik, Crihan, roman basarabean, ca comitetul sovietului de la Socola decisese sa aresteze familia regala.

La sfarsitul lui noiembrie 1917, soldatii rusi bolsevizati, eliberasera din inchisoare pe Cristian Rakovski, prietenul lui Lenin. Deci, se putea crede ca decizia comitetului sovietului soldatilor va fi executata. Si in Iasi nu se gasea decat regimentul 9 de vanatori, sub comanda colonelului Rasoviceanu. Armistitiul semnat la Focsani nu usurase situatia tarii. In Moldova se gasea armata ruseasca, avand un efectiv de 1.200.000 de oameni, in marea lor majoritate bolsevizati, cu mult inainte de luarea puterii de catre Lenin. In aprilie 1917, pe front, la Varnita-Racoasa, am auzit pentru prima oara cuvantul soviet. Inainte de a intra pe front, sovietele de soldati hotarau daca vor ocupa sau nu transeele. La 20 februarie 1918 se semnase pacea la Brest-Litovsk intre Germania si Rusia Sovietica, iar la 2 martie, congresul sovietelor ratificase tratatul de pace. Germania domina toata Europa Centrala si sud-estul Europei.

Imparatul Germaniei pusese Romaniei, pentru a obtine pacea, intre alte conditii si schimbarea dinastiei. La Bucuresti, Petre P. Carp sustinea cu marea lui autoritate aceasta solutie. Impotriva punctului de vedere, sustinut de Petre Carp, actiona Alexandru Marghiloman, care considera o schimbare de dinastie fatala principiului monarhic. Impotriva Berlinului, abilul om politic roman a castigat adeziunea Vienei, izbutind sa ralieze tezei lui pe Czernin, convingandu-l ca era in interesul Imperiului Habsburgic sa mentina pe tron o dinastie care ramanea obligata Vienei. Pentru a ralia pe regele Ferdinand politicii preconizate de Al. Marghiloman, Czernin a trimis, ca sa inceapa primele negocieri cu regele, pe fostul atasat militar, colonelul Randa. Demersul colonelului Randa a avut ca rezultat intalnirea din gara Padureni – prima statie dintre Marasesti si Adjud – intre regele Ferdinand si Czernin, in ziua de 14/27 februarie 1918. Fara prea mari menajamente, Czernin a declarat regelui Ferdinand ca avea de ales intre incheierea imediata a pacii si abdicare, in locul dinastiei urmand, conform deciziei Kaiserului Wilhelm, sa vina alta dinastie germana. Pentru a invinge ezitarile regelui Ferdinand, Austro-Ungaria se angaja sa sprijine drepturile Romaniei asupra Basarabiei. La obiectia regelui ca nu se va gasi un guvern roman care sa accepte conditiile pacii propuse de Austro-Ungaria – mult mai aspre decat cele fixate de Germania, care cerea, insa schimbarea dinastiei – Czernin a indicat regelui pe Al. Marghiloman, care asigurat ca va obtine Basarabia, a acceptat sa semneze tratatul de pace. O documentare asupra acestei intalniri din gara Padureni se gaseste in memoriile contelui Czernin cu titlul „In zilele razboiului mondial.”

In asemenea situatie dramatica se gasea familia regala.

In „Histoire de ma vie” (vor III) la data de 18/31 ianuarie, regina Maria nota: „Am primit azi vestea ca bolsevicii ne-au declarat razboi, ca au pus mana pe tezaur si pe bijuteriile mele care se gaseau la Moscova, ministrul nostru, Diamandi, a fost izgonit din Petrograd; nu stim unde este.

La data de 17 febr. (2 martie) 1919, regina Maria facea aceasta insemnare: „Foarte de dimineata, regele vine sa ma vada cu fata chinuita de neliniste. Imi anunta ca raspunsul Vienei confirma refuzul de a trata cu noi pe aite baze decat acelea care ne-au fost propuse. si cere un raspuns inainte de pranz. Nando (regele) este intr-o stare groaznica. Totdeauna are o mare dorinta de a se sfatui cu mine, si, pe de alta parte, simt ca atitudinea mea pasionata il inspaimanta; niciodata n-am putut sa fiu moderata. Regele a convocat pentru dimineata aceasta un consiliu de coroana, la care sunt invitati reprezentantii tuturor partidelor. Am impresia ca i s-a fortat mana, impingandu-l sa convoace acest consiliu care il ia pe nepregatite. Sunt doborata si fara putere sa realizez cum as putea sa-l ajut intr-un timp asa de scurt. Incerc sa-i intaresc curajul pe cat se poate, dar tare imi e teama ca am pierdut increderea. Momente tragice, in care regret mai mult ca oricand ca nu sunt un om. Nimic in lume nu m-ar fi putut decide sa ma duc la o sedinta de asemenea importanta fara sa fiu preparata, si nici sigura de a fi sustinuta.”

Regina Maria era de parere ca regele sa nu abdice si sa nu semneze pacea. Politic, regele Ferdinand vedea just; nu se putea risca, deoarece nu numai dinastia ci si armata si intreaga structura politica a tarii ar fi fost periclitate printr-un act de eroism al carui rezultat se intrezarea in tragica lui inutilitate Negocierile de la Brest-Litovsk(22dec 1917) priveau si soarta Romaniei. Era vorba ca Austria sa cedeze Poloniei Galitia, iar in schimbul ei sa primeasca Romania. In memoriile lui Czernin, acesta marturisea ca guvernul din Viena „se oprise, provizoriu, la ideea de a anexa Austro-Ungarie Romania, in locul Poloniei.”

Regele Ferdinand, neindoindu-se de sfarsitul razboiului cu victoria aliatilor, era nevoit sa accepte dureroasa, umilitoarea paranteza a unei paci separate. In fond, rationamentul regelui nu se deosebea de acel exprimat de Lenin dupa pacea de la Brest-Litovsk, in fata celui de-al VII-lea congres al partidului comunist rus: „Niciodata nu se poate lega un stat, in cursul razboiului, de consideratiuni de forma. Ar fi absurd sa se uite istoria razboaielor si sa nu se stie ca un tratat nu este decat un mijloc de a-si reconstitui fortele. Toata istoria razboaielor demonstra clar ca semnatura unui tratat, dupa o infrangere, nu este decat un mijloc de a-si aduna fortele.” Or, pacea de la Bucuresti, care n-a fost niciodata sanctionata de rege, a servit interesele tarii. Sa nu se interpreteze cu rea credinta: a fost un armistitiu incheiat la Focsani, caruia a urmat dupa sase luni, – in mai – semnarea pacii de la Bucuresti. Armatele puterilor Centrare ramasesera neclintite pe linina unde se gaseau in momentul cand s-au inceput negocierile in vederea semnarii armistitiului. Nici Berlinul si nici Viena nu intervenisera in treburile interne ale tarii, iar pe pamantul Moldovei nu si-au facut aparitia nici o unitate germana sau austro-ungara. Take Ionescu, impreuna cu toti antantofilii s-au putut duce netulburati, prin Austro-Ungaria, in Elvetia si de acolo la Paris, spre a apara cauza Romaniei.

Multumita pacii de la Bucuresti, in momentul prabusirii Puterilor Centrale, Romania a putut mobiliza o armata, ramasa intacta. Aceasta armata a trecut din nou Carpatii, iar in aprilie 1919 a oprit avalansa comunista a lui Bela Khun si in august a intrat in Budapesta.

Regina Maria sustinea, cu pasionata ei energie, triunghiul mortii, pe care un militar de valoarea generalului Averescu il considera ca un act de sinucidere. De unde pornise acea idee? Multi i-au atribuit-o lui Take lonescu, ceea ce, cred eu, era complet contrarie temperamentului si spiritului acestui om de stat, refractar aventurilor himerice, profund realist si ostil risipei inutile de vieti umane. Ideea a fost a reginei Maria, care avea o viziune excesiv de romantica a politicii si implicit a razboiului. Fara indoiala, regina Maria se identificase cu razboiul dus impotriva Puterilor Centrale si pentru unitatea nationala, dar nu mai putin era englezoaica si se da pe fata sentimentul ei sentimentul ei national, ca si ura contra germanilor. Intr-o nota cu data de 26 mai (8 iunie) 1918, gasim aceste randuri, comentand unele informatii aduse de Steinbach, gradinarul si administratorul palatului Cotroceni in timpul ocupatiei germane: „El (Steinbach) recunoaste ca Mackensen s-a purtat ca un gentlemen; el a incercat sa fie binevoitor si impartial fata de romani si sa asculte plangerile celor oprimati. Dar el are un nume scotian, in vinele lui curge un sange scotian, ceea ce explica, poate, atitudinea lui.” Regina Maria, cu logica ei pasionala, explica resentimentele ei fata de germani.

Am gasit aceeagi logica pasionala si la Charles Maurras, care oarecum incurcat sa  impace marea lui admiratie pentru Goethe cu invincibila lui germano-fobie, a gasit o solutie, relatata de Xavier Vaiat in „Charles Maurras, No. d’ecrou 834”. „El (Maurras) a imaginat o mica poveste in dauna virtutii d-nei Goethei, servindu-se de cateva pasagii, fortat interpretate, din memoriile fiului. Maurras presupunea ca tanarul Wolfgang era in realitate fructul unei slabiciuni a mamei lui pentru un nobil provansal, marchizul de Thorane”.

Mandria reginei Maria, care a sustinut cu toata vehementa aprigului ei temperament, razboiul, se suprapunea perfect reactiilor ei de englezoaica. Este curios ca cel care s-a raliat tezei reginei, triunghiul mortii, a fost printul Carol.€Inclinarea reginei pentru o aventura eroica era sincera, corespundea temperamentului ei: „Sangele care curge in vinele mele reluza sa cedeze in fata dezastrului. Daca mai ramane cea mai mica, cea mai slaba posibilitate de lupta, eu as lupta, ar fi o lupta pierduta dinainte, fara indoiala, dar m-as simti nedemna de propriul meu ideal, daca m-as socoti invinsa inainte de a fi absolut convinsa ca totul este pierdut”.

Extraordinar temperament de razboinic, dar politic, si mai ales in situatia Romaniei din noiembrie 1917, acest temperament deservea. Ralierea printului Carol la teza „rezistenta in triunghiul mortii” era un simplu expedient ca sa obtina asentimentul reginei la proiectul casatoriei lui cu Zizi. Fire molatica, feminin, preferand atacul piezis, in loc sa infrunte barbateste o situatie, printul nu mostenise fibra razboinica a mamei lui; mai mult decat bataios. Unica lui problema era sa puna pe rege si pe regina in fata faptului implinit. In cadrul tragic al unei tari, pe care destinul ii rezervase sa o conduca, printul Caror se gandea numai la aceasta problema. Si a solutionat-o fugind la Odessa. Totul a fost pregatit cu desavarsita arta a disimularii pe care o poseda.

Desi avea un pasaport fals, a fost recunoscut de ofiterul german care trebuia sa-l lase sa treaca un Ucraina ocupata de armata germana. Stapanindu-si emotia, Carol a raspuns: „Nu ma ascund ca sunt printul mostenitor al Romaniei. Calatoresc insa incognito si fac apel la simtul dv. al  convenientelor. Eu ma duc in Rusia pentru a servi ca martor la casatoria prietenului meu Serdici. Dar imprejurarile razboiului, sfarsitul asa de recent al ostilitatilor ma obliga sa acoap aceasta calatorie in strainatate cu un oarecare anonimat. Va cer sa nu dezvaluiti nimic.”

Ofiterul german apartinea aristocratiei care pastra respectul datorit altetelor regale. Mai ales ca printul Carol era un  Hohenzolern si facuse scoala la Potsdam. Totul s-a petrecut asa cum dorea el. Nici un moment n-a realizat, din chiar respectul ofiterului german, ce grava incalcare a codului de onoare savarsea. Raspunsul dat – calatoresc incognito – era la indemana

mijloacelor lui de a gasi o explicatie valabila unei situatii false. Generalul Zeidler a dat imediat altetei regale un aghiotant care sa-l intovaraseasca la Odessa. Zizi Lambrino a tinut seama de pozitia penibila in care se gaseau: „Trebuiam sa urmam acum jocul in care intrasem. Desigur nu-l faceam cu inima usoara. Ne gaseam printre inamicii nostri din ajun, printre cei care tineau atatia frati de-ai nostri prizonieri si noi eram obligati sa suradem, sa raspundem amabilitatilor si sa ne prefacem ca suntem veseli sisatisfacuti.”

Simpla retorica. Fara indoiala ca cei doi fugari isi dadeau seama de pozitia in care se gaseau, dar nu-i afecta prea mult, dovada ca s-au dus la Odessa, s-au plimbat pe malul marii, a nerabdatori sa se termine formalitatile casatoriei. In ziua de l septembrie, cu acelasi spirit de bravada, trimitea regelui o telegrama: „M-am casatorit cu Zizi Lambrino. Raspunde daca pot sa ma intorc cu ea sau trebuie sa-mi continui drumul spre Franta.”

Zizi Lambrino mentioneaza ca regele,  coplesit de durere, n-a putut rosti decat un singur cuvant: ,,Ticalosul!”

Generalul Balif, administratorul domeniilor coroanei, a sosit la Odessa pentru a aduce pe fugari in tara. ,,Calatorie descurajanta, in pofida luxului si atentiilor protocolare. Carol inmultea juramintele si fagaduielile, jura ca prefera sa se sinucida decat sa consimta la separatia noastra.” Regina Maria s-a dus la Zizi Lambrino acasa. „Opinia ei asupra mea era facuta: eu eram o intriganta care ambitiona tronul. Carol nu avea simtul datoriei. El nu respecta una dintre legile fundamentale ale monarhiei romane. La care el a raspuns ca cel mai bun mijloc de a fonda o dinastie cu adevarat nationala era sa se amestece cu sange national. Acest argument al printului democrat a parut scansalos reginei care a intrerupt dialogul, rugand pe fiul ei sa reflecteze cat mai era timp”.

Regina nu se insela: Carol era lipsit de simtul datoriei si, beneficiar al ordinei monarhice, nu-si dadea seama ce delicat este acest principiu. In ceea o privea pe Zizi Lambrino, aprecierea reginei nu era deloc nedreapta. Carol poseda, desigur, toate calitatile spre a cuceri inima unei fete; inteligent, manuind cu siguranta cuvantul, imbibat de literatura, nu i-a fost greu sa dea aripi visurilor unei fete, care nu cerea decat un pretext ca sa viseze o casatorie cu un print. Pornind de la aceasta posibilitate, ea a organizat toata actiunea de exaltare a printului si franare, pand ce si-a terminat operatia, adica pana in clipa cand a izbutit sa se casatoreasca la Odessa. In chiar primele pagini ale cartii „Mon mari le roi Carol” marturiseste aceasta nazuinta, simtindu-se obligata sa-si faureasca o genealogie istorica. „Neamul Lambrino descinde direct din Rangabe, originari din Constantinopol. Un Rangabe a fost imparat la Constantinopol in secolul al lX-lea; el ar fi luat in casatorie o fata a lui Charlemagne, sa fim modesti, nu este decat o magulitoare legenda care nu a fost verificata. A fost detronat si a sfargit intr-o manastire. Unul dintre fiii lui, patriarh al Bisericii ortodoxe, a fost pus in randul sfintilor. Un print Rangabe, general in armata bizantina, a pierit aparand Constantinopolul contra turcilor in 1453. Toate acestea formeaza – nu este adevarat? – un destul de frumos palmares de glorie, de virtute si de curaj, de care n-am dreptul poate sa ma  mandresc, dar de care nu am de ce sa rosesc”.

Este curios ca Zizi Lambrino a asteptat pana in 1950, adica 32 de ani, ca sa se faleasca cu acest arbore genealogic, pe cat de inventat, pe atat de inutil. Nu era nevoie sa citeze in favoarea ei pe Rangabe, presupus ginere al lui Charlemagne, era suficient sa aminteasca, ceea ce nimeni nu-i contesta, ca tatal ei fusese un general roman si ca intre ea si print a fost o idila de dragoste. Dar fusese obsesia tronului care o dominase.

Si Elena Vacarescu izbutise sa se logodeasca cu printul Ferdinand. Regele Carol, cu mult tact, a opus obligatia de a apartine unei case domnitoare. Citez din Orient Royal’, de Roberl Scheffer, care a fost cinci ani secretarul reginei Elisabeta. „Intr-o clipa, Elena (Vacarescu) si-a descoperit ilustre pergamente. Vacarestii descindeau din vechi duci de Fagaras, in Transilvania. Fagaras, Vacarescu este acelasi nume usor alterat. Cat priveste pe Fagarasi, ei erau sigur duci si suverani. Revelatia a incremenit pe rege, dar a avut arta de a parea satisfacut si „pince-sans-rire” i-a cerut pur si simplu ca pergamentele sa fie aratate. Natural ca au ramas invizibile”. Robert Scheffer reproduce o mica descriere facuta de Suly Prudhomme, Elenei Vacarescu, cu ocazia unui interviu dat ziarului, Echo de Paris (26 0ct. 1918B): „Infatisare mai degraba inteligenta decat iubitoare si – observati aceasta, care este foarte important – nici umbra de senzualitate in expresia ei.”

Exact aceeasi impresie mi-a facut-o Zizi Lambrino cand am cunoscut-o in noiembrie 1919. Predominarea inteligentei si totala lipsa de senzualitate i-au fost fatale, deoarece nu corespundeau necesitatilor erotice ale printului Carol. A servit cu mula arta aperitivul sentimental, dar un senzual nu poate fi potolit cu reminscente lirice din lectura literara. Carol cerea ceva mai substantial. In fond, ce experienta putrea avea o fata crescuta intr-o atmosfera decenta, ca sa corespunda inclinarilor perverse si oarecum vulgare ale partenerului? Era in logica acestei imperecheri, precedata de o reciproca amagire lirica, sa nu aiba durata, chiar daca n-ar fi intervenit ratiunea de stat. Carol nu putea fi acaparat decat de o femeie care, admitand ca n-ar fi avut un temperament exceptional, aducea o vasta experienta in legaturile cu barbatii, de pe urma carora sa fi capatat o mare tehnica. O femeie vulgara, indecenta, stapanind toate viclesugurile de alcov, stiind sa reimprosateze, pana la epuizare, dorinta partenerului, stiind sa-si domine oboseala si, care in loc de un lesinat sentimentalism, sa-i serveasca o pitoreasca trivialitate. Zizi Lambrino a adus in camin belteaua lirica.

Este suficient sa citim Mon mari le roi Carol ca sa ne dam seama cat trebuie sa-l fi saturat Zizi cu dulcegariile sentimentale, cu acea pretiozitate care prin repetare ajunge sa nu mai prezinte nici un interes, ca niste flori artificiale. Lipsa de temperament anula spontaneitatea, caldura naturala. Orice „pretioasa” joaca teatru si – cu toate ca in dialogul dintre barbat si femeie ea foloseste toate artificiile actoricesti – ceea ce strica este ca se observa artificialitatea. Nefericita femeie, intoxicata de literatura si de o ambitie vana, a expiat greseala de a fi vazut pe Carol altfel decat era in realitate. Nici in 1950, cand scria Mon mari la roi Carol nu izbutise sa se dezmeticeasca dintr-o factiune romantica; avea suficiente elemente ca sa fi scris o carte siropoasa, neinteresand pe nimeni, pe aria unei romante ,,Reproches d,amour”.

Regele Ferdinand a aratat destula ingaduinta fata  de aceasta prima fuga a printului Carol, apreciind-o ca pe o ratacire inerenta tineretii zvapaiate. Telegrama trimisa din Bicaz la 6/19 sept 1918,cu instructiile date unui adjutant regal, reda starea de spirit a regelui. „Inainte de a va autoriza sa intrebuintati forta, asigurati-va ca nu mai este nici o nadejde de a obtine reintoarcerea la sentimentul realitatii. In interesul lui, chiar daca este irevocabil hotarat sa-si puna planul in executie, aratati monstruozitatea ca ruperea definitiva cu familia si cu tara, sa se faca pamant strain, sub paza unor baionete, ieri inca in lupta cu noi. Ferdinand.”

Decizia, insa, asupra cazului Carol nu mai era in mana regelui, de aceea a fost convocat un consiliu de coroana la care au participat fostii presedinti de€ consiliu, care trebuiau sa se pronunte asupra acestei prime renuntari a printului mostenitor. Alexandru Marghiloman, prim-ministru, dupa ce a analizat faptele ce au precedat decizia de renuntare la calitatea si drepturile de print mostenitor, a facut un sever rechizitoriu, ajungand la concluzia ca il socotea nedemn pentru menirea ce ii era rezervata: de a domni. Si mai aspra a fost judecata emisa de generalul Al. Averescu. Al. Marghiloman si-a publicat, in mai multe volume „Insemnarile zilnice”, si la data de 9/22 sept. a notat  opinia exprimata de generalul Al. Averescu in acel consiliu de coroana: „Mai interesant Averescu care, dupa ce cautase un contact cu mine, intra imediat in chestiune: tranzactiunea nu este cu putinta! Printul nu are nici o calitate pentru a domni. La 29 octombrie l9l6, primisem ordin sa ma retrag din Valea Prahovei; toti erau abatuti si tristi; trebuia sa se dea batalia de la Bucuresti. Sondele erau incendiate. In acesta atmosfera groaznica a trebuit la 9 ore sa ordon sefilor de corp sa se retraga de la masa cu printul, ca sa execute ordinele, dar printul a stat la masa pana la 2 dimineata; patrulele inamice erau la 20 de kilometri. Era dezgustator… Dintre toate cele ce s-au petrecut nu-i curat decat un lucru: casatoria. Sa nu o murdareasca si pe aceasta”.

Este interesant de mentionat ca in acel consiliu de coroana, Ionel Bratianu, in calitatea de sef al partidului liberal, a luat cu caldura apararea lui Carol, considerand aventura de la Odessa ca o greseala de tinerete, simpla manifestare a lipsei de maturitate. La Ionel Bratianu predomina, forma o linie directoare, grija de a salva continuitatea monarhica. S-a declarat categoric impotriva oricarei masuri asupra careia nu s-ar mai putea reveni, si a preconizat sa se lase timp printului Carol sa se coaca la minte.

Actul de casatorie a fost anulat, iar printul a fost pedepsit de rege, ca sef al armatei, cu 75 de zile de inchisoare la manastirea Horaita.

Situatia politica interna era in functie de evolutia razboiului. Frontul de la Salonic fusese rupt de trupele aliate; regele a redus pedeapsa printului si a insarcinat pe Ionel Bratianu sa-l vada si sa-i vorbeasca. Dupa intrevederea care a avut loc in ziua de 31 oct. (13 noiembrie) 1919, Ionel Bratianu a inaintat regelui un raport, din care extrag partile esentiale: „Am spus printului ca, nu va putea domni daca va persista in casatoria sa si  ca renuntarea la tron echivala cu o dezertare. Socoteam chiar ca, daca ar fi fugit dinaintea inamicului, principele ar fi mai putin vinovat fata de tara, deoarece cincizeci de mii de ostasi l-ar fi putut inlocui, dar ca a dezerta de la coroana inseamna a face dinastiei o situatie periculoasa si ca nimeni altul nu putea sa indeplineasca sarcina pe care o avea. I-am spus sa asculte de parinti, sa nu uite ca tineretea poate intotdeauna sa invete si ca pentru suverani a sti sa asculte este o calitate de capetetenie. Primul Wilhelm era poate mai putin inzestrat decat cel de al doilea, dar el stia mai bine sa asculte si de aceea el va ramane Wilhelm cel Mare, iar nepotul Wilhelm cel ultim.”

Incheierea raportului lui Ionel Bratianu este plin de interes: „Fapt este ca principele are infatisarea unui om naucit, indaratnic, fiindca simte ca obiectiile sale nu au temeiu, hotarat sa lase sa se anuleze casatoria sa cu speranta ca mai tarziu va reincepe. Am nadejdea totusi ca actiunea timpului il va scoate din starea hipnotica in care se gaseste acum si, de altfel, o lege ar trebui sa regulamenteze casatoria pinciara.”

Este de retinut ca anularea casatoriei de la Odessa de catre Inalta Curte de Casatie, s-a facut cu consimtamantul printului: „Nu ma opun la anularea actului de casatorie incheiat la Odessa. Carol. 11/X.1918”.