19 02 2018 la 20:09
|
||
„bag samă că erau mai aproape de epocă si n-au scris după ureche!”
Doua convingeri false, domnule Rena! Dumneavoastra sustineti ca cu cat esti mai aproape de evenimente, esti mai documentat, vezi mai bine realitatea? Este intotdeauna asa? Deci Baritiu, care a fost martor ocular al evenimentelor, nu mai poate fi depasit de nici un alt istoric, care vine dupa el? Sau cateodata nu vezi padurea din cauza copacilor? Ion Rusu Abrudeanu este un mare patriot si nationalist, care a fost roman verde si asta este tocmai un argument care ma face sa cred ca a scris multe lucruri dupa urechea si sufletul lui de patriot. Nu vedeti ca el in tot ce scrie nu scrie o vorbulita documentata istoric? Nu se incurca nici de date geografice sau istorice, ci-si lasa patosul si obida sa rabufnesca. Imaginati-va ca la nivelul anului 1915 opresiunea maghiara ajunsese la paroxism. Obiditul si revoltatul Abrudeanu (bag sama ca el e autorul principal, fiindca a scris mai multe carti despre moti, de autorul celalalt n-am auzit), traind in conditiile anului 1915, crede ca la nivelul anului 1848 si putin dupa acel an, situatia era la fel ca la momentul 1915. El preia de asemenea tot folclorul romanesc despre „innebunirea lui Iancu din cauza nerecunostintei imparatului”… Sa nu confundam situatia de dupa 1867 cu cea de dupa 1849! Dumneavoastra stiti ca in toamna anului 1849 curtea de la Viena habar nu avea ce s-a petrecut in Transilvania? Ion Maiorescu, marele patriot, venise de la Frankfurt unde fusese trimis ca atasat diplomatic de Adunarea de la Blaj pe langa revolutionarii germani. Ramas fara misiune, se opreste la Viena, unde ramane uimit ca toate neamurile din Imperiu se inghesuiau ca la pomana la dicasteriile statului ca sa-si etaleze loialitatea fata de imparat si sa ceara pentru asta cate ceva (nerusinatii de sasi, care dadusera dosul la toate luptele, mai ales la Sibiu, (unde garda saseasca, plecata bravuros din Piata Mare cu surle si tobe la 11.03.1849, s-a topit inaite de a ajunge la murii de aparare) si mai trimisesera si delegati la Dieta kossuthista de la Cluj, cereau reinnoirea privilegiilor sale avute dintotdeauna ca natiune recunoscuta. Pana si ungurii aveau reprezentanti care cereau cate ceva! Maiorescu s-a intrebat cu necaz unde sunt romanii? Ei stateau cuminte pe cuptior si asteptau ca imparatul sa vina si sa-i pupe pe frunte. Maiorescu se infurie caci stia sacrificiile neamului romanesc si de luptele lui pentru supravietuire (Abrudeanu transforma luptele romanilor din munti intr-o apoteoza, desi acestea au fost foarte grele si de multe ori au stat in mare cumpana, ceea ce la Abrudeanu nu se vede!) si scrie un memoriu, in care arata faptele de arme ale romanilor. Acel memoriu il raspandeste pe la ministerele din Viena si, fiind scris intr-o limba germana foarte frumoasa iar memoriul fiind logic si bine argumentat, starneste mare uimire si interes. Maiorescu este inviat la curte unde sustine din nou intersele neamului romanesc. Atunci se ia decizia de a-l trimite pe Maiorescu in Ardeal, ca sa scrie cele trei memorii ale lui Iancu, Balint si Axente. Rapoarte monumentale, extraordinar de importante pentru istoria noastra. Maiorescu constata ca Iancu nu avea nici un fel de notite! Popa Balint insa avea si avea si Axente o jumatate de notita. Doar cea de dupa lupta de la Manarade (langa Blaj) unde i-a fost luata caruta unde-si avea notitele si daca nu era iute de picior, il luau ungurii si pe el. (Oare s-ar potrivi in cartea lui Abrudeanu descrierea fugii iepuresti a lui Axente din fata ungurilor la Manarade? Ma tem ca nu. Acolo are loc numai fuga lui Hatvany si muscarea ierbii de catre Vasvari). Deci din cei mai mari tribuni ai romanilor, oameni cu carte si fruncea inteligentiei ardelene, se prezinta in fata lui Maiorescu trei barbati ca brazii, dar cu o notita si jumatate despre evenimentele ale caror eroi au fost si despre mersul luptelor. (Restul din memorie si folclor). Cititi raportul lui Iancu si o sa vedeti ca nu-si mai aduce aminte cum il chema pe un sas care i-a tradat. Il trimite pe imparatul la un soldat imperial, ca ala trebuie sa stie cum il cheama pe tradator. Va intreb, domnule Rena cu toata simpatia si respectul ce vi-l port: Daca cei mai importanti corifei ai romanilor nu aveau notate toate evenimentele istorice, dupa ce s-o fi „documentat” Abrudeanu? (Eu nici nu cred ca a vrut sa se documenteze prea mult!) Dumneavoastra nu vedeti ca tribunii lui Iancu nu pot da o explicatie logica si coerenta despre nebunia Iancului? Ramanem tot la teoria ca a innebunit din cauza nerecunostintei imparatului? Stiti ca Iancu era deja atins de boala cand romanii primisera deja drepturi egale cu celelalte nationalitati? Limba romana primise dreptul de a fi folosita in biserica si scoala (asta au cerut romanii, nu mai mult!!!) dar Wohlgemuth o introduce si in justitie!!! De ce? Fiindca era austriac nerecunoscator!!! Infiinteaza si doua scoli pedagogice romanesti (se numeau Preparandii, la Nasaud si Orlat). Ati observat ca Abrudeanu baga si el sama ca „La inceput, dupa inăbusirea revolutiei, se numiseră in slujbă o seamă mai mare de functionari si se admise limba romaneascä de egal indreptătită. Incetul cu incetul această limbă incepu ă fie inlăturată si înlocuită cu limba germană, iar functionarii români asemenea celor germani fură siliti si ei să fie propovăduitorii germanismului si mai ales ai habsburgismului” Dumneavoastra spuneti ca Abrudeanu scrie documentat. Ce inseamna „incetul cu incetul” la inlocuirea limbii romane cu cea germana? Eu va spun ca limba germana n-a inlocuit niciodata limba romana nici in biserica, nici in scoala si nici in justitie. Au fost amandoua inlocuite cu cea maghiara si nu incetul cu incetul ci cam deodata, dupa 1867. Deci Abrudeanu scrie dupa ureche, asa cum ii sta bine unui patriot si nationalist roman. Dar nu ni-l prezentati ca mare istoric, care lucreaza documentat, ca omul nu are tangenta cu documentarea. Dumneavoastra stiu ca rumegati de obicei ceea ce publicati. Bag sama ca de data asta ati uitat. Nu-i nimic, nu o puneti la inima, ca fiecare poate avea o zi mai rea. Nici nu stiti de cate ori mi-au frecat ridichea si mie unul si altul, cand am fost si eu mare bagator in sama. Tin sa mai adaug ca nu am scris comentariul acesta impotriva dumneavoastra. Pe mine ma intereseaza istoria si vreau sa va spun ca avem mari lacune in documentarea istorica, pe care le umplem cu folclor. Si nu e bine. Asta ma doare cel mai tare. |
Ce înțelegeți d-le Călin prin „nu a fost regatean”? În ultima perioadă tot apar menționări legate de regatenii ori noroc că nu suntem regateni care care induc o falsă percepție despre Regatul României până la 1918, inclusiv aceea că anumite provincii istorice au fost trase în jos de Vechiul Regat.
Spuneti: ”…de autorul celalalt n-am auzit”, adică de Vasile Stoica
Apăi, dragă domnule injinier, nici el de dumneavoastră! Cea mai completî biografie pe care am găsit-o, cinste celui care a scris-o:
CAPITANUL VASILE STOICA, DIN TRANSEE, ÎN BATALIA DIPLOMATICA PENTRU ÎNFAPTUIREA ROMÂNIEI MARI
Vasile Stoica s-a nascut la data de 1 ianuarie 1889, la Avrig, localitate apartinand, in acea vreme, comitatului Sibiu, intr-o familie de tarani romani ortodocsi. Parintii lui, Gheorghe si Maria Stoica, nascuta Mohan, erau de ocupatie plugari. Moasa la nastere i-a fost Ivana Puia, iar nasi de botez, Aftanasie Lazaroaia si sotia acestuia, Ana, dupa cum este mentionat in tomul V, pag. 26, nr. 323, din Matricula botezatilor din comuna bisericeasca ortodoxa Avrig, comitatul Sibiu[1]. Parintii lui Vasile Stoica nu erau prea bogati. Conform registrului funciar al comunei Avrig, pozitia nr. 173, familia Stoica avea 9 iugare si 822 de stadii, dintre care 3 iugare si 716 stadii reprezentau proprietatea pe care o poseda mama lui Vasile atunci cand s-a maritat?[2].
Dupa ce a urmat cursurile primare in comuna natala si pe cele secundare la liceul maghiar din Sibiu si apoi la cel romanesc ortodox din Brasov, Vasile Stoica a fost, intre anii 1909 si 1913, student al Facultatii de Litere a Universitatii din Budapesta (”Eötvös Collegium“), fiind posesorul carnetului de studii cu nr. 5 878, eliberat la data de 20 septembrie 1909[3]. Studiile universitare si le-a completat la Paris si la Bucuresti. La Paris a urmat, timp de doua semestre, in anul universitar 1911-1912, cursuri de limba si literatura franceza, de istorie a limbii franceze, de limba si literatura germana si de arheologie, dupa cum se precizeaza in certificatul eliberat la Sorbona, la data de 1 iulie 1912[4].
Dupa absolvirea, in anul 1913, a studiilor universitare si obtinerea titlului de doctor in filologie, Vasile Stoica a functionat ca profesor titular la Scoala secundara de fete a ASTREI de la Sibiu, post in care a fost numit prin decretul nr. 1 533/1913, din data de 4 septembrie 1913, al Asociatiunii pentru Literatura si Cultura Poporului Roman (ASTRA), semnat de presedintele acesteia, Andrei Barseanu. Potrivit acestui document si in conformitate cu regulamentul scolii, tanarul Vasile Stoica avea un salariu de 2.000 de coroane si mai dispunea de 300 de coroane bani de chirie si de dreptul de a beneficia de alte lucruri trebuitoare, precum diferite materiale necesare activitatii pe care o desfasura in invatamant[5]. Ca profesor, Vasile Stoica a dovedit in activitatea sa tact pedagogic si a avut succes eminent in predarea cursurilor care i-au fost incredintate, si anume cele de limba romana, limba maghiara, limba germana si limba franceza, asa dupa cum rezulta din atestatul de serviciu care i-a fost eliberat de Directiunea Scolii Civile (Secundare) de Fete a ASTREI din Sibiu, la data de 28 septembrie 1914[6]. A manifestat si o purtare morala exemplara, directorul Scolii Secundare de Fete a ASTREI, V. Bologa, fiind foarte multumit de activitatea pe care a desfasurat-o in aceasta unitate de invatamant.
Pentru ca urma sa sustina examenul pentru doctorat in perioada octombrie-noiembrie 1913, tanarul Vasile Stoica, bursier al Fundatiei Gojdu, a cerut reprezentantei acesteia, la data de 27 iulie 1913, un ajutor pentru tiparirea tezei sale de doctorat. Motiva aceasta cerere prin faptul ca teza respectiva a fost realizata dupa ce a cercetat foarte mult, in biblioteci si muzee, problema influentei calvinismului asupra romanilor si raportul dintre calvinism si inceputurile literare ale romanilor[7], chestiuni care, potrivit lui Vasile Stoica, erau inca nelamurite pe deplin in literatura de specialitate. Profesorul universitar Zsolt Beöshy a apreciat preocuparea acestuia pentru problemele respective si era clar pentru oricine activa pe taramul stiintelor filozofice si istorice ca teza de doctorat a lui Vasile Stoica merita sa fie publicata.
Înca de tanar, Vasile Stoica a actionat in vederea apararii drepturilor romanilor transilvaneni si pentru indeplinirea obiectivului nostru national, Unirea cu Tara. Trebuie amintit, mai intai, faptul ca in vara si in toamna anului 1914, inainte de a lua importanta hotarare de a trece in Vechiul Regat, el a fost si redactor al ziarului ”Romanul“ din Arad. Pana la trecerea lui in Romania, Vasile Stoica a desfasurat o activitate publicistica bogata. A scris poezii, pe care le-a publicat in diferite ziare si reviste, precum ”Gazeta de Transilvania“, ”Tribuna“ (de la Arad), ”Romanul“, ”Luceafarul“, ”Samanatorul“ , ”Ramuri“, ”Cosanzeana“ , ”Foaia interesanta“ , ”Drapelul“ si ”Lupta“. Dar idealul eliberarii romanilor de sub apasatoarea stapanire austro-ungara era foarte puternic, astfel ca inca din anul 1914 a luat hotararea sa treaca muntii in tara cu orice risc. Marele patriot roman, fiind cetatean al imperiului dualist, fusese mobilizat, in toamna anului 1914, in armata austro-ungara. Nu a putut suporta situatia si a trecut in Vechiul Regat. Fondul Vasile Stoica de la Arhivele Nationale ale Romaniei, Arhiva Istorica Centrala, cuprinde un document extrem de interesant in acest sens. Este o scrisoare-testament a sa, redactata la data de 3 octombrie 1914, cand Vasile Stoica nu avea decat 26 de ani neimpliniti. Hotararea lui de a trece in Romania era extrem de importanta, dar trebuia tinuta secreta de teama autoritatilor militare si civile austro-ungare. De aceea, el nu a comunicat-o decat prietenilor in care avea totala incredere. Unul dintre ei era si un anume Victor Preda, caruia i-a trimis aceasta scrisoare-testament. Dorintele lui Vasile Stoica, exprimate in aceasta scrisoare, erau ca biblioteca pe care o avea sa fie data Scolii de fete a ASTREI, de la Sibiu, dar operele lui Maeterlinck sa fie date gimnaziului romanesc din Brasov, ”deoarece aceasta este singura noastra scoala unde se arata interesul pentru probleme mai inalte“[8] in chestiuni de literatura universala. O alta dorinta pe care Vasile Stoica o solicita a fi indeplinita era, ca poemele pe care le publicase in ziarele si revistele mentionate mai sus sa fie tiparite intr-un volum. Impresionant este ca la dosar, in fondul arhivistic, se pastreaza si plicul acestei scrisori-testament, plic pe care scrie: ”Sa se deschida numai daca se va afla cu siguranta ca sunt…“[9].
În toamna anului 1914, Vasile Stoica a trecut in Romania. Cea mai mare dorinta a lui era sa participe cu arma in mana la eliberarea Transilvaniei de sub ocupatia straina. Era constient de faptul ca tara noastra urma sa intre, la momentul potrivit, in razboi, pentru eliberarea tuturor teritoriilor romanesti de sub ocupatia imperiilor vecine. Tocmai de aceea, inca din anul trecerii sale in Vechiul Regat, curajosul Vasile Stoica a cautat sa se pregateasca foarte bine pe plan militar. Cum era o fire deschisa spre nou, tanarul roman, venit in Vechiul Regat de peste munti, a dorit, inca din anul sosirii lui aici, sa se specializeze in aviatie. Era constient de faptul ca acest domeniu, aflat la inceputurile sale, nu avea cum sa nu fie folosit in Marele Razboi, date fiind avantajele pe care le putea aduce in lupta contra inamicului. Stabilit la Bucuresti, Vasile Stoica avea sa primeasca, la domiciliul sau de pe strada Radu de la Afumati, o nota, de la Ministerul de Razboi al Regatului Romaniei, datata 13 mai 1915 si inregistrata cu numarul 2 933, prin care era anuntat ca nu erau locuri la scoala de aviatie, dar o data deschisa aceasta institutie, Vasile Stoica urma sa fie printre cei preferati[10].
Asa dupa cum preciza si Constantin Kiritescu in lucrarea sa consacrata conflagratiei ramase in istorie cu numele de Marele Razboi, chiar si in cursul anului 1916 aeronautica era aproape inexistenta, dar va capata o dezvoltare conforma cu marea ei importanta in cursul anului 1917[11].
O personalitate tanara si ambitioasa, deschisa la nou, asa cum era Vasile Stoica, nu avea cum sa nu intuiasca marea importanta a aviatiei in acest nou tip de razboi care se desfasura atunci. Dar viata il va angrena in alte actiuni in vederea realizarii unirii tuturor romanilor intr-un singur stat. Fiecare roman trebuia sa fie implicat in actiunile militare, politice, culturale sau de orice alta natura pentru infaptuirea unitatii tuturor fratilor nostri intr-un singur stat, iar cel care isi riscase viata trecand muntii in Tara-Mama nu putea sta deoparte, in conditiile in care, asa dupa cum sublinia si marele nostru diplomat Nicolae Titulescu, din razboiul mondial, ”Romania trebuie sa iasa intreaga si mare! Romania nu poate fi intreaga fara Ardeal; Romania nu poate fi mare fara jertfa! (…) Ne trebuie Ardealul! Nu putem fara el! (…) Pentru Ardeal nu-i viata care sa nu se stinga cu placere; pentru Ardeal nu-i sfortare care sa nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimba, totul se infrumuseteaza, pana si moartea se schimba, inceteaza de a mai fi hidoasa, devine atragatoare! Ardealul nu e numai inima Romaniei politice; priviti harta: Ardealul e inima Romaniei geografice“[12]. Vasile Stoica cunostea aceste cuvinte emotionante pentru oricare roman rostite de Nicolae Titulescu.
Tanarul transilvanean a fost foarte activ de cum a sosit in Romania, nu numai in ceea ce priveste dorinta de a se pregati pentru a participa la luptele in care urma sa fie angrenata armata romana, ci si pe plan cultural-stiintific si politic. A tinut conferinte la Ateneul Roman si in alte locuri. Din dorinta ca tara noastra sa intre cat mai repede in razboiul contra Austro-Ungariei, Vasile Stoica s-a remarcat si intr-o serie de actiuni desfasurate alaturi de oameni politici insemnati din Vechiul Regat, dintre care ii amintim pe Nicolae Titulescu si Take Ionescu, cunoscuti antantofili.
În primavara anului 1915, la Ateneul Roman, a avut loc Congresul Romanilor de peste hotare aflatori in tara. La Ateneul Roman, la 15 martie, suplinindu-l pe cunoscutul luptator national Vasile Lucaciu, V. Stoica a tinut discursul „Ardealul si tinuturile romanesti din Ungaria”[13].
În anul 1915, Vasile Stoica a publicat, in colaborare cu Ion Rusu Abrudeanu, ”Habsburgii, Ungurii si Romanii“, iar in anul 1916, ”Suferintele din Ardeal“. Important de semnalat este faptul ca aceasta ultima lucrare a lui Vasile Stoica a aparut cu putin timp inainte de intrarea tarii noastre in Primul Razboi Mondial si ca in cateva saptamani, pana in luna septembrie 1916, s-a epuizat. Marele patriot se gasea atunci cu arma in mana in jurul Sibiului. Va reusi sa publice a doua editie in 1917, an in care Vasile Stoica se gasea la Washington, intr-o misiune de mare importanta pentru popularizarea cauzei romanesti in Statele Unite ale Americii, dupa cum singur marturisea in prefata lucrarii, la data de 1 noiembrie 1917[14]. Vasile Stoica a fost condamnat, in contumacie, la moarte, de Curtea Martiala Ungara de la Cluj, in urma publicarii lucrarilor ”Suferintele din Ardeal“ si ”Habsburgii, Ungurii si Romanii“.
Nu au fost singurele activitati publicistice ale lui Vasile Stoica in vederea sustinerii cauzei romanilor. Amintim si altele, tiparite datorita eforturilor lui depuse in acest sens, precum ”Basarabia“, editata la New York, in anul 1919, ”The Romanian question“, aparuta la Pittsburg, in anul 1919, sau ”The Dobrogea“, iesita de sub tipar la George H. Doran Company, New York, in acelasi an 1919.
Capacitatea intelectuala de care a dat dovada tanarul Vasile Stoica, faptul ca vorbea foarte bine limbile franceza, italiana, engleza, germana si maghiara, curajul si ambitia lui l-au facut repede remarcat de persoanele avand functii chiar si la nivelul cel mai inalt in statul roman. În scurt timp a devenit o persoana de incredere, iar bogatele cunostinte pe care le poseda cu privire la istoria Transilvaniei il recomandau ca fiind cel mai potrivit pentru a informa oamenii politici din Vechiul Regat, cu promptitudine si in deplina cunostinta de cauza, asupra situatiei in care se gaseau romanii, aflati inca sub stapanire austro-ungara, in asa fel incat sa fie luate deciziile de care era nevoie, la momentul potrivit, in privinta lor.
Putini sunt cei care cunosc faptul ca Vasile Stoica este cel care a redactat proclamatiile adresate de regele Ferdinand I catre tara si catre armata cu ocazia intrarii Romaniei in Primul Razboi Mondial, in anul 1916[15]. Fire hotarata si gata sa se sacrifice pentru tara, Vasile Stoica nu va sta deoparte dupa intrarea Romaniei in razboi, si se va inrola ca voluntar in armata romana. Ceasul eliberarii Ardealului sosise si Vasile Stoica trebuia sa participe la acest eveniment insemnat, asteptat de atatea generatii de romani.
Intrarea tarii noastre in razboi a fost privita cu speranta de romanii aflati sub stapanire austro-ungara, iar personalitati marcante din statele Antantei au apreciat ca Romania a realizat o actiune temerara.
Biroul de informatii al Diviziei a 11-a, din cadrul Armatei I Romane, a emis, la data de 18 august 1916, ordinul de mobilizare nr. 139, pe care Vasile Stoica l-a primit doua zile mai tarziu, la 20 august 1916. I se indeplinea astfel tanarului ardelean visul de a lupta in armata romana pentru eliberarea Transilvaniei. Vasile Stoica a fost mobilizat ca ofiter de informatii la Divizia a 11-a, fiind asimilat gradului de sublocotenent. Pe data de 26 august 1916, el s-a prezentat la Comandamentul de Corp de la Targu Jiu si a trecut sub ordinele colonelului Constantin Sterea. Acesta l-a insarcinat pe Vasile Stoica, tinand seama ca era originar din zona sudica a Transilvaniei si ca o cunostea foarte bine, cu serviciul de recunoasteri, spionaj si contraspionaj in jurul localitatii Petrosani.
Raportul din data de 30 martie 1917, al colonelului Constantin Sterea, comandantul Brigazii a II-a Jandarmi, inaintat ministrului de razboi Vintila I.C. Bratianu, este semnificativ pentru ilustrarea curajului de care Vasile Stoica a dat dovada si pentru prezentarea situatiei de pe front: ”dupa retragerea de la Sibiu, sublocotenentul-asimilat Stoica a refuzat sa fie trimis la spital si, rana fiindu-i usoara, a cerut sa fie detasat grupului de pe muntele Surul – care de altfel e proprietatea comunei sale natale Avrig – si a atras in mod deosebit atentia asupra trecatoarei de la Scara, pe care o cunostea si pe unde Domnia Sa sustinea ca inamicul poate trece usor. Informatiile acestea eu le-am comunicat biroului informatiilor. Ele insa se pare ca n-au fost luate in seama. Precum se stie, grupul inamic care a inaintat apoi pe Topolog pana la Salatruc tocmai pe la Scara a trecut. Abia la 1 octombrie 1916 a fost detasat sublocotenentul-asociat Vasile Stoica grupului de la Coti, unde a ramas pana la 25 octombrie“[16]
Pe data de 12 noiembrie 1916, sublocotenentul Vasile Stoica a fost ranit grav de schijele unei bombe lansate de un avion inamic (a avut 11 rani). A fost nevoie de patru operatii si de trei luni de internare, in spitalele din Focsani si din Iasi, pentru a se reface, dar a ramas cu o schija in plamanul stang pentru toata viata. Dupa refacere, Vasile Stoica a fost repartizat la serviciul condus de colonelul Constantin Sterea, care atunci era pretor al Marelui Cartier General.
Desi fusese grav ranit si desi isi facuse datoria pe deplin ca soldat, Vasile Stoica a cerut, intr-un raport din data de 31 martie 1917, sa fie trimis din nou pe front[17]. Nu a mai fost trimis pe front, ci i se va incredinta, de catre guvernul roman, o misiune de extrema importanta in strainatate. Pentru faptele sale de arme din timpul Primului Razboi Mondial, Vasile Stoica a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul si cu Virtutea Militara.
Referitor la participarea lui Vasile Stoica la bataliile de pe front pentru eliberarea Transilvaniei, consideram necesar sa reproducem cateva cuvinte scrise de el, care demonstreaza marele patriotism de care era animat: ”de cand am trecut in Regat, singurul gand care m-a preocupat a fost sa fiu de folos Neamului meu in aceste zile grele. Cu atat mai mult m-a stapanit acest gand de la intrarea noastra in razboi incoace. De aceea m-am inrolat ca voluntar in armata si m-am nizuit sa pun in slujba cauzei noastre toate puterile sufletesti de care dispuneam. () Eu nu am mosii de zeci de mii de hectare in aceasta tara ca sa fiu chiulangiu si sa fac toate interventiile spre a fi trecut la minister sau la partea sedentara. Mi-e rusine sa ma cred, ca atatea secaturi, indispensabil pentru vremurile ce vor urma dupa razboi [si consider ca – n. n.] locul celor ce pot purta arma este pe front“[18].
Actiunile de pe front ale lui Vasile Stoica erau foarte bine cunoscute, iar patriotismul sau era de netagaduit. Faptul ca era un transilvanean care a fost de mai multe ori in pericol sa-si piarda viata, ca era o fire hotarata, gata de orice sacrificiu pentru realizarea Marii Uniri si ca mintea sa era deosebit de agera au facut ca Vasile Stoica sa fie bine cunoscut de ministrii guvernului roman. Tocmai de aceea, inainte de a se da un raspuns cererii lui Vasile Stoica de a fi trimis din nou pe front, guvernul de la Iasi a intervenit, la data de 10 aprilie 1917, la Marele Cartier General, ca tanarul roman transilvanean sa fie pus la dispozitia speciala a Executivului, spre a fi trimis intr-o misiune politico-militara in Statele Unite ale Americii.
În aceste conditii, Vasile Stoica a fost nevoit sa plece de la Marele Cartier General la data de 17 aprilie 1917. O zi mai tarziu, pe 18 aprilie 1917, cu ordinul nr. 1082, Vasile Stoica a fost trimis in Statele Unite ale Americii, impreuna cu parintele Vasile Lucaciu si cu parintele Ion Mota, cu misiunea de a recruta o legiune de voluntari romani, din randul celor aproximativ 150.000 de transilvaneni si bucovineni emigrati acolo, care sa lupte sub drapelul american pe frontul vest-european[19].
La plecarea din tara, autoritatile romane i-au dat o suma de bani in valoare de 1.200 de lei, in mare parte in ruble rusesti, al caror curs se devaloriza rapid si care nu ii ajungeau decat pentru calatorie si pentru imbracaminte. Dupa cum preciza Vasile Lucaciu intr-un raport trimis dlui Constantin Angelescu, la data de 3/16 martie 1918, din aceasta delegatie trebuia sa faca parte si un bucovinean, profesorul Ion Nistor, de la Universitatea din Cernauti, care insa nu a mai putut sa se deplaseze in Statele Unite ale Americii din motive familiale. Înainte de plecarea spre Statele Unite ale Americii, Vasile Lucaciu, Vasile Stoica si Ion Mota au fost convocati de ministrul de interne din cadrul guvernului de la Iasi, Alexandru Constantinescu. Acesta le-a comunicat faptul ca ei trebuiau sa actioneze pentru constituirea unei legiuni de voluntari dintre romanii care se gaseau in Statele Unite ale Americii si care sa lupte apoi pe frontul din vestul Europei impotriva Puterilor Centrale[20], dar membrii misiunii trimise pe pamant american erau insarcinati si sa viziteze centrele locuite de transilvaneni, sa organizeze adunari, diferite intruniri publice la care ardelenii stabiliti in Lumea Noua sa participe si sa isi manifeste atat loialitatea fata de S.U.A., cat si dorinta arzatoare de unire a Transilvaniei cu Romania.
În toamna anului 1917, cel mai energic in realizarea unor actiuni de propaganda nationala romaneasca in Statele Unite ale Americii a fost Vasile Stoica. Acesta s-a angajat in realizarea unor puternice actiuni de propaganda in favoarea cauzei romanesti[21]. Avantajos era faptul ca acesta vorbea engleza foarte bine, lucru ce s-a putut observa si cu prilejul infaptuirii activitatilor din cadrul Misiunii patriotice romane (ceilalti membri ai misiunii, preotii Vasile Lucaciu si Ion Mota, nu vorbeau engleza), astfel ca importanta sarcina a realizarii unor contacte directe si eficiente cu autoritatile americane i-a revenit tot lui Vasile Stoica[22]. El a sustinut o serie de conferinte la Washington, Boston, Chicago, Manchester, Baltimore si Philadelphia, in care a explicat cauza romaneasca atat politicienilor, cat si presei americane. S-a intalnit si cu o serie de ziaristi americani, atat la cluburile de presa, cat si individual, si-a facut prieteni o serie de jurnalisti si de personalitati din S.U.A., si-a folosit toate relatiile pe care si le-a creat pentru a tipari diferite articole in publicatiile ”Washington Post“, ”New York Times“, ”Evening Sun“, ”National“, ”Periscope“ sau ”Literary digest“, in care a prezentat obiectivele nationale ale romanilor, astfel incat ele sa fie corect cunoscute si sa fie privite favorabil si sustinute de opinia publica si de personalitatile de peste Ocean.
Mai multi de ziaristi americani i-au devenit prieteni apropiati, iar dintre acestia ii amintim pe Ira A. Bennet, de la ”Washington Post“ si pe Frank N. Simonde, de la ”New York Tribune“. Vasile Stoica a informat o serie de personalitati americane despre momentele cele mai importante ale istoriei noastre, despre dorinta de unire a tuturor romanilor intr-un singur stat, reusind, in acest mod, sa contracareze actiunile incisive ale propagandei maghiare. Chiar in conditiile financiare deosebit de dificile in care se gasea, Vasile Stoica a reusit sa publice o serie de lucrari in limba engleza, care sa prezinte americanilor justetea cauzei romanesti. Mari istorici sau scriitori americani, precum Frank H. Simonds si Herbert Adams Gibbons, au scris despre Romania, iar acest lucru i se datora lui Vasile Stoica[23].
Ministrul plenipotentiar al Romaniei la Washington, dl. Constantin Angelescu, l-a cooptat pe Vasile Stoica in randurile personalului Legatiei Regale a Romaniei din S.U.A. inca de la data de 1 ianuarie 1918, iar presedintele Consiliului de Ministri, Ion I.C. Bratianu, l-a numit atasat diplomatic[24], printr-un ordin telegrafic, la data de 22 ianuarie 1918. Dupa indeplinirea formalitatilor legale, Vasile Stoica a facut parte, oficial, din personalul reprezentantei diplomatice a Romaniei la Washington, de la data de 24 ianuarie 1918. Prin numirea lui Vasile Stoica in functia de atasat diplomatic al Romaniei in S.U.A., actiunile patriotice ale acestuia printre americani capatau o si mai mare greutate.
La data de 5 iulie 1918, in cadrul unui mare congres national romanesc organizat la Youngstown, datorita eforturilor depuse de Vasile Stoica, reprezentantii a 182 de organizatii si parohii romanesti au fost convinsi de necesitatea formarii unei singure societati care sa-i reprezinte pe toti romanii din Statele Unite. Ea va purta denumirea de Liga Nationala a Romanilor din S.U.A.[25]. Presedinte al acesteia a fost ales Vasile Stoica. Alegerea lui in functia respectiva demonstreaza faptul ca romanii din Statele Unite recunosteau meritele deosebite ale lui Vasile Stoica in lupta desfasurata pentru popularizarea cauzei nationale in America, precum si dorinta lor ca actiunile de propaganda romaneasca sa se desfasoare in continuare sub conducerea marelui patriot transilvanean. Asa dupa cum a fost subliniat in cadrul congresului national de la Youngstown, la care s-a reusit constituirea Ligii Nationale a Romanilor din S.U.A., scopurile pentru care a fost creata aceasta erau: 1) de a realiza o puternica propaganda pentru cauza romaneasca; 2) de a infiinta o legiune de voluntari romani care sa lupte in armata americana pe frontul din vestul Europei. În aceeasi zi, Vasile Stoica a fost ales si in functia de vicepresedinte al Comitetului National al Romanilor Transilvaneni si Bucovineni de la Paris (infiintat la data de 30 aprilie 1918), care incepuse organizarea unei legiuni de voluntari romani in Franta si in care el ceruse sa fie primit[26]. În cadrul acestui comitet, Vasile Stoica a fost primit cu gradul de capitan, pentru a incerca buna organizare a unei legiuni de voluntari romani, cu autorizarea guvernului francez.
De la data de 3 iulie 1918, Vasile Stoica a demisionat din functia pe care o detinea in cadrul Legatiei Regale a Romaniei de la Washington si din armata romana, motivand acestea prin dorinta de a nu crea neplaceri guvernului de la Bucuresti, care semnase pacea separata de la Bucuresti. Patriotul roman era hotarat sa isi continue cu si mai multa tarie actiunile de propaganda nationala in strainatate, pentru care avea nevoie de totala libertate de actiune. Ocuparea, in continuare, a postului diplomatic din cadrul Legatiei Regale a Romaniei i-ar fi impus limite si i-ar fi ingreunat foarte mult actiunile si de aceea Vasile Stoica a preferat sa demisioneze. Constantin C. Arion, ministrul de externe al Romaniei, i-a acceptat demisia[27], intelegand inaltele motive pentru care Vasile Stoica a cerut-o. Dar Vasile Stoica a continuat sa aiba legaturi stranse cu Legatia Romaniei de la Washington.
În ziua de 18 ianuarie 1919, au inceput, la Paris, lucrarile Conferintei de Pace, care vor dura pana pe 21 ianuarie 1920. Urma lupta grea, pe taram diplomatic, pentru recunoasterea internationala a drepturilor romanesti[28]. Tara avea nevoie de oameni bine pregatiti, iar noul presedinte al Consiliului de Ministri instalat pe 29 noiembrie/12 decembrie 1918, Ion I.C. Bratianu, era hotarat sa aiba, in negocierile pe multiple planuri, sprijinul persoanelor competente sau care aveau influenta pe langa personalitatile din diferite domenii de activitate, sosite la Conferinta de Pace, din statele apartinand aliantei invingatoare. În aceste conditii, Ion I.C. Bratianu l-a avut in vedere si pe Vasile Stoica, pe care presedintele Consiliului de Ministri l-a solicitat sa-si puna in valoare, la Conferinta de Pace, calitatile pe care le-a dovedit in perioada 1916-1920 atat pe front, cat si in Statele Unite ale Americii.
Acest fapt i-a fost adus la cunostinta lui Vasile Stoica de insarcinatul cu afaceri al Romaniei la Washington, prin nota nr. 200, din data de 4 februarie 1919[29]. Vasile Stoica a plecat imediat la Paris, unde a fost inclus ca expert tehnic in delegatia Romaniei. S-a tinut cont, in aceasta numire, de faptul ca era transilvanean care cunostea foarte bine chestiunile legate de Transilvania in toate aspectele lor, precum si de faptul ca vorbea foarte bine limbile maghiara, germana, franceza si engleza. Nu in ultimul rand, s-a tinut cont si de faptul ca in cursul actiunilor de propaganda sustinute in S.U.A. pentru cauza nationala romaneasca, Vasile Stoica avusese relatii cu foarte multe personalitati americane.
Ajuns la Paris, Vasile Stoica si-a inceput activitatea ca expert tehnic in cadrul delegatiei Romaniei. Competenta, ordinea de care dadea dovada in actiunile intreprinse si spiritul combativ l-au impus in fata celorlalti membri ai delegatiei romane. Astfel a ajuns ca atunci cand erau organizate diferite sedinte ale comisiilor delegatiei tarii noastre, la care se discutau mai ales problemele legate de Transilvania, Vasile Stoica sa fie cel care le conducea. Presedintele delegatiei Romaniei, Ion I.C. Bratianu, a dat ordine in acest sens, mai ales ca el cunostea foarte bine modul in care Vasile Stoica stiuse sa actioneze, chiar in conditii deosebit de dificile, pentru sustinerea cauzei nationale romanesti. Marele patriot transilvanean cunostea foarte bine problemele economice, financiare si spirituale, mai ales in privinta Transilvaniei si tocmai de aceea, atat la Conferinta de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, cat si dupa aceea, in perioada in care a activat in cadrul centralei Ministerului Regal al Afacerilor Straine al Romaniei, a primit mai multe sarcini de serviciu de a se ocupa de astfel de chestiuni[30].
Vasile Stoica a dovedit calitati de bun diplomat si in timpul Conferintei de Pace de la Paris, de dupa Primul Razboi Mondial, cand a fost unul dintre expertii tehnici ai delegatiei Romaniei si ofiter de legatura al lui Ion I.C. Bratianu cu delegatia americana. Marele patriot era si un foarte bun cunoscator al problemelor specifice Transilvaniei, astfel ca era indicat pentru a fi cooptat in corpul diplomatic, pentru a contracara actiunile revizioniste, ostile Romaniei Mari. Nu in ultimul rand trebuie sa se tina cont de faptul ca el era foarte bun vorbitor al limbilor engleza, franceza, germana si maghiara.
În timpul Conferintei de Pace de la Paris, situatia referitoare la recunoasterea frontierelor Romaniei Mari de catre americani s-a schimbat numai datorita faptului ca delegatia tarii noastre a dus o lupta diplomatica deosebit de grea si de hotarata. În acest mod a fost posibila recunoasterea tuturor teritoriilor nationale in granitele statului roman de catre Marile Puteri. Delegatia tarii noastre a incheiat tratatele de pace cu statele invinse, chiar daca, de exemplu, cel cu Germania i-a fost prezentat doar cu cinci minute inainte de semnare. A obtinut, prin tratatul din 28 octombrie 1920, si recunoasterea frontierei de est, de la Nistru. Pentru unele dintre aceste succese si-a adus contributia si Vasile Stoica, in timpul in care, pana in luna iunie 1919, a activat ca expert tehnic al delegatiei Romaniei la Conferinta de Pace de la Paris.
Dupa razboi, tara noastra a acordat o atentie speciala relatiilor sale cu Marile Puteri, precum Statele Unite ale Americii. Era nevoie ca Legatia Romaniei de la Washington sa-si intensifice activitatea, astfel incat interesele tarii noastre sa fie cat mai bine promovate si reprezentate in Statele Unite ale Americii. Anii razboiului si ai desfasurarii Conferintei de Pace de la Paris demonstrasera cat de important era ca tara noastra sa aiba oameni competenti care sa reprezinte interesele nationale peste hotare.
De asemenea, in relatiile cu S.U.A. trebuia sa se tina cont si de faptul ca acolo se gaseau peste 150.000 de romani. Înca din luna martie 1919, Ion I.C. Bratianu a trimis in Statele Unite ale Americii o comisie, condusa de comandorul Vasile Pantazzi, care avea sarcina de a se ocupa de rezolvarea problemei romanilor care doreau sa revina in tara. Aceasta comisie trebuia sa se ocupe si de problema organizarii serviciului consular al Romaniei in Statele Unite ale Americii si Canada. Dar, tinand cont de faptul ca cel mai indicat sa se ocupe de aceste chestiuni era Vasile Stoica, in comisia respectiva a fost inclus si el[31], la ordinul lui Ion I.C. Bratianu, pe 28 iunie 1919. Misiunea condusa de comandorul Vasile Pantazzi a fost rechemata in tara in luna februarie 1920. Din cadrul ei facuse parte si Vasile Stoica pana la data de 1 noiembrie 1919[32]. Cea de-a doua misiune trimisa in Statele Unite ale Americii, in luna mai a anului 1920, ii avea in componenta pe Ion Lugosianu si Aurel Esca si era condusa de Vasile Stoica, dar trebuie precizat faptul ca marele patriot transilvanean a fost numit comisar general al acestei comisii, trimise peste Ocean, inca de la data de 4 martie 1920, potrivit Jurnalului Consiliului de Ministri nr. 277/1920[33].
Pana in luna decembrie a anului 1920, misiunea condusa de Vasile Stoica s-a ocupat foarte bine de organizarea serviciului consular, inceputa in timpul in care a activat in S.U.A. comandorul Pantazzi. În actiunea pe care a desfasurat-o pentru organizarea consulatelor romanesti din S.U.A. si Canada s-a remarcat, dintre toti membrii misiunii, Vasile Stoica, bun cunoscator al societatii americane si al comunitatilor romanesti din America.
Nemultumit de modul in care se gasea serviciul consular al Romaniei, Vasile Stoica a actionat, cu eficienta maxima si intr-o scurta perioada de timp, pentru buna organizare a acestuia. Astfel a fost posibil ca in urma activitatii din anii 1919 si 1920 sa se asigure atat buna functionare a consulatelor romanesti de la Washington si Chicago, cat si infiintarea altuia la Pittsburgh si a unui viceconsulat la Indianapolis. Datorita priceperii de care a dat dovada, in scurt timp activitatea serviciului consular romanesc al Romaniei in Statele Unite ale Americii si Canada a devenit eficienta.
Astfel s-au putut organiza si birouri speciale pentru eliberarea pasapoartelor romanesti, pentru cei care se aflau in S.U.A. si in Canada si care doreau sa se reintoarca in Romania. Dintr-o nota a Comisiei Guvernului in Statele Unite si Canada, expediata din New York, la data de 25 iulie 1920, de seful ei, Vasile Stoica, Ministerul Afacerilor Straine de la Bucuresti era informat despre faptul ca pana la 30 iunie 1920 fusesera eliberate 29.108 pasapoarte pentru romanii din S.U.A. si 4.303 pentru cei din Canada. Biroul din Detroit, bine organizat, a eliberat, de exemplu, in timpul misiunii lui Vasile Stoica, in mai putin de doua luni, 2.742 de pasapoarte pentru romanii din America doritori sa se repatrieze[34].
Atat in perioada iunie–noiembrie 1919, cat si in cea in care a condus Comisia Guvernului in Statele Unite insarcinata cu organizarea serviciului consular si cu rezolvarea problemei romanilor care doreau sa se repatrieze (mai-decembrie 1920), Vasile Stoica a desfasurat importante actiuni patriotice. Acordand o atentie deosebita activitatii jurnalistice, Vasile Stoica a redactat principiile de urmat in publicarea de materiale in ziarele de limba romana din America, astfel incat cititorii lor sa aiba o imagine clara si corecta asupra evolutiei Romaniei[35]. El dorea sa se insiste, in articolele publicate, doar pe aspectele cu adevarat importante ale tarii.
La sfarsitul anului 1920, comisia guvernamentala condusa de Vasile Stoica, trimisa in Statele Unite ale Americii, isi indeplinise misiunea de organizare a serviciilor consulare ale Romaniei in S.U.A. si Canada[36]. Dupa cum preciza acesta, activitatea diplomatica a Romaniei in Statele Unite trebuia sa intre intr-o noua faza atat in privinta legatiei de la Washington, cat si in cea a serviciului consular. Perioada de organizare trecuse si se intra in etapa activitatii normale, in care Romania Mare trebuia reprezentata cu cinste pe pamant american.
În perioada in care a luptat pe front in armata romana, cat si in cea in care a activat in strainatate, Vasile Stoica s-a remarcat ca un patriot desavarsit, gata sa nu precupeteasca niciun efort pentru realizarea Marii Uniri si pentru consolidarea acesteia. Pentru meritele sale in lupta de realizare a Romaniei Mari, Vasile Stoica a fost decorat cu mai multe ordine si medalii. A primit medalia de voluntar de razboi – 1916-1920 si Virtutea Militara de Razboi – clasa a II-a si a fost decorat cu ordinul ”Coroana Romaniei“ in rang de Mare Ofiter. Pentru meritele sale in razboi, Vasile Stoica a primit si decoratii din strainatate. A fost decorat cu ordinul ”Coroana Italiei“ in rang de Mare Ofiter si, tot pentru merite militare, cu ordinul cehoslovac ”Leul Alb“ – clasa a II-a[37].
În luna februarie a anului 1921, Vasile Stoica s-a reintors in tara. Tinand cont de activitatea pe care a desfasurat-o in strainatate, mai ales in Statele Unite ale Americii, el era una dintre persoanele cele mai indicate sa faca parte din corpul diplomatic roman. S-a ivit in acel an 1921 si o ocazie foarte buna pentru marele patriot, deoarece fusese adoptata o lege exceptionala[38], care permitea sa se faca angajari in Ministerul Afacerilor Straine al Regatului Romaniei. Vasile Stoica dorise, la inceput, sa fie incadrat in armata, in corpul ofiterilor, prezentand aceasta dorinta si presedintelui Consiliului de Ministri, Ion I.C. Bratianu[39].
Marele om politic Take Ionescu a fost cel care l-a sfatuit pe Vasile Stoica sa intre in diplomatie, deoarece cunostea foarte bine activitatea pe care tanarul patriot din Transilvania o depusese in strainatate pentru indeplinirea cauzei nationale romanesti. Vasile Stoica a fost incadrat in Ministerul Afacerilor Straine la data de 16 iulie 1921[40].
Deoarece Romania Mare avea nevoie de oameni competenti, ambitiosi, cu putere de munca, vorbitori de mai multe limbi straine, care aveau talent diplomatic si capacitate organizatorica, Take Ionescu a considerat ca una dintre persoanele care indeplineau astfel de calitati era si Vasile Stoica.
Ar fi fost o mare pierdere daca Vasile Stoica nu ar fi fost inclus in corpul diplomatic, mai ales ca in timpul activitatii desfasurate in Statele Unite ale Americii, el a dat dovada de putere de munca, spirit de sacrificiu, tact diplomatic, pricepere in atragerea de sprijin financiar pentru indeplinirea actiunilor patriotice pe care le-a intreprins pe pamant american, ambitie in atragerea de partea cauzei nationale romanesti a celor mai influente personalitati din diferite domenii din S.U.A., capacitate deosebita in actiunea de organizare a serviciilor consulare ale Romaniei in Statele Unite si in Canada.
În luna august 1921, dupa ce s-a informat despre activitatea lui Vasile Stoica atat din surse romanesti, cat si straine, Take Ionescu a considerat ca marele patriot transilvanean trebuia sa fie din nou trimis in Statele Unite ale Americii, pentru a ocupa un post diplomatic in cadrul Legatiei Romaniei de la Washington[41], fiind dispus a-i oferi si ajutor material, pentru ca acesta sa poata desfasura, in continuare, o activitate publicistica.
Vasile Stoica a expus motivele pentru care a acceptat sa intre in diplomatie intr-o scrisoare pe care a expediat-o, la data de 9 noiembrie 1921, ministrului afacerilor straine, Duiliu Zamfirescu, cuvintele sale fiind edificatoare: ”Am facut acest pas pentru urmatoarele motive: a) cred ca in acest secol al anglo-saxonilor e neaparat necesar sa avem relatii foarte stranse cu Statele Unite, iar eu cunosc aceasta tara si mentalitatea ei mai bine decat oricare alt roman; b) cred ca, vreme de cel putin 30 de ani, lupta diplomatica a Romaniei se va da pentru Transilvania si Banat, ceea ce reclama din partea corpului nostru diplomatic o amanuntita si profunda cunoastere a acestor provincii si a diverselor lor probleme, iar eu eram unul dintre cunoscatorii buni ai acestor provincii si al problemelor lor“[42].
Prin instiintarea nr. 28 515, din 15 septembrie 1921, trimisa lui Vasile Stoica de Directia Personalului si Protocolului din cadrul Ministerului Afacerilor Straine, acesta era informat ca era repartizat in Administratia Centrala a ministerului respectiv, ca secretar de legatie – clasa a II-a[43]. Dar in aceeasi perioada au mai intrat in corpul diplomatic si alte persoane, care, desi nu avusesera o activitate atat de bogata precum cea a lui Vasile Stoica pentru realizarea Marii Uniri, au fost incadrate tot in functia de secretar – clasa a II-a in Ministerul Afacerilor Straine[44].
Tinand cont de eforturile sale pentru realizarea Marii Uniri, depuse atat pe front, cat si in strainatate, Vasile Stoica s-a considerat jignit ca i s-a oferit numai postul de secretar de legatie – clasa a II-a. A tinut sa precizeze ca nu dorea functii inalte, dar cerea ca activitatea sa-i fie apreciata la adevarata valoare. Nu suporta sa vada faptul ca altii, fara sa aiba merite deosebite, erau tratati in acelasi mod, daca nu chiar mai bine, decat cei care fusesera gata
sa-si dea viata pentru cauza nationala romaneasca.
Tocmai de aceea, la data de 9 noiembrie 1921, in scrisoarea pe care i-a trimis-o ministrului afacerilor straine, Duiliu Zamfirescu, Vasile Stoica ii prezenta acestuia activitatea pe care a desfasurat-o de la trecerea in Vechiul Regat, in anul 1914, atat pe front, cat si in S.U.A. si la Paris, pentru cauza romaneasca. În cadrul scrisorii, Vasile Stoica a expus situatia financiara dificila in care a trebuit sa lucreze in Statele Unite, dar si modul in care a reusit sa atraga fondurile necesare pentru popularizarea obiectivelor nationale ale romanilor si in care si-a creat legaturi printre personalitatile cele mai influente din America, pe care le-a atras de partea Romaniei. Cuvintele lui Vasile Stoica, din scrisoarea respectiva, sunt edificatoare: ”Am fost numit secretar de legatie clasa a II-a, inferior atatora altii cari, neavand macar scuza de a fi mai inaintati in varsta, imi sunt inferiori atat ca pregatire stiintifica si sociala, cat si ca pricepere politica si cari in viata lor n-au scris un sir (rand – n. n.) si nu si-au miscat un deget pentru neamul si tara aceasta. M-am simtit umilit. ( )Cred ca pot desfasura o activitate mai utila tarii noastre daca imi reiau deplina libertate a actiunii si scrisului meu. Am onoarea deci a Va ruga, Domnule Ministru, ca incepand cu ziua de astazi sa binevoiti a ma trece in disponibilitate“[45].
În aceste conditii, Vasile Stoica nu a mai fost trimis la post, la Washington, asa cum dorise Take Ionescu. Totusi, Vasile Stoica a fost retinut in administratia centrala a Ministerului Afacerilor Straine, tinandu-se cont atat de pregatirea sa, cat si de faptul ca toate analizele care au fost efectuate au demonstrat ca el a dat dovada de cinste si devotament in indeplinirea misiunilor care i-au fost incredintate.
http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/CAPITANUL-VASILE-STOICA-DIN-TR66.php
No, ase, la bună vedere si Dumniezău să vă aibă-n paza Lui!
Spuneti: ”Dumneavoastra sustineti ca cu cat esti mai aproape de evenimente, esti mai documentat, vezi mai bine realitatea? Este intotdeauna asa? Deci Baritiu, care a fost martor ocular al evenimentelor, nu mai poate fi depasit de nici un alt istoric, care vine dupa el? Sau cateodata nu vezi padurea din cauza copacilor? Ion Rusu Abrudeanu este un mare patriot si nationalist, care a fost roman verde si asta este tocmai un argument care ma face sa cred ca a scris multe lucruri dupa urechea si sufletul lui de patriot. Nu vedeti ca el in tot ce scrie nu scrie o vorbulita documentata istoric? Nu se incurca nici de date geografice sau istorice, ci-si lasa patosul si obida sa rabufnesca.”
Păi, ia să vedem:
”Născut dintr-o familie în care sentimentul național a fost cultivat cu sfințenie, tatăl său miner din Roșia Montană, prieten cu Avram Iancu alături de care a luptat în revoluție, iar mama sa era verișoară primară cu soția lui B.P. Hașdeu – Iulia Faliciu, tânărul Ion Rusu se angajează ca și gazetar la ziarul Sibian ”Tribuna”, după ce își luase bacalaureatul la Brașov în 1888. După cinci ani petrecuți la Tribuna (1890 – 1895), tânărul moț se stabilește la București unde v-a lucra la ziarele ”Timpul”, ”Adevărul”, ”Dimineața”, ”Conservatorul”.
Înființează revista ”România ilustrată” care va apărea cu mici întreruperi între 1900 și 1914. Devine membru al Partidului Liberal. Unirea de la 1 Decembrie 1918 îi prilejuiește imensa bucurie de a-și valorifica talentul gazetăresc scriind pagini memorabile despre moții lui și contribuția lor la marile momente ale istoriei neamului.
Este unul din prietenii statornici a lui Aurel Vlaicu pe care-l sprijină, inclusiv financiar, în împlinirea idealurilor sale de a cuceri văzduhul.
Ion Rusu – Abrudeanu este ales deputat de Alba în Parlamentul României Mari (1922 – 1927) apoi senator de Alba (1931 – 1932).
Este autorul unor lucrări ce se înscriu în patrimoniul istoriografiei românești: ”Moții, calvarul unui popor eroic dar nedreptățit” (1928), ”Habsburgii, ungurii și românii” (1915), ”România și Războiul Mondial” (1921), ”Păcatul Ardealului față de sufletul vechiului Regat” (1931), ”Aurul românesc, istoria lui din vechime până azi” (1933), ”Tragedia aurului. Narațiunea istorică din antichitatea daco-romană” (1934).
S-a stins din viață pe 30 august 1934 la București, fiind înmormântat în cimitirul Bellu.”
”Înainte de anul 1916 a militat pentru intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta. Pentru aceasta a fost declarat „persona non-grata” de către mareşalul german Mackensen după semnarea Păcii de la Buftea în anul 1918. ”
Iata si un exemplu de cum scrie Ioan rusu Abrudeanu dupa ureche:
” LUPTELE ROMANILOR CU UNGURII DIN MUNTII ABRUDULUI IN LUMINA RAPORTULUI SCRIS DE INSUSI AVRAM IANCU
Figura cea mai mareata si mai clasica, care se desprinde din studiul evenimentelor intamplate in Ardeal in cursul anilor 1848/49, este fara indoiala Avram Iancu. Plin de avant, energic, nobil si sincer, dar scurt la vorba, el a fost seful revolutiei din tara Motilor, pe cari i-a condus cu atata bravura si tact, incat a stors admiratia tuturor contimporanilor sai, precum si a noastra cei de azi si o va stoarce desigur si pe cea a generatiilor viitoare.
Om de actiune si urand pertractarile, Iancu, indata dupa adunarea dela Blaj din 3 (15 Maiu) 1848, s-a dus in munti si a organizat militareste pe Moti in vederea luptelor cu Ungurii, care se anuntau a fi grele.
Dupa infrangerea Ungurilor, Avram Iancu pleaca in vara anului 1849 la Viena, unde sta luni de zile, staruind pentru implinirea promisiunilor facute Romanilor in numele imparatului. Asupra sederii sale la Viena, Iosif Sterca Sulut, intr-un studiu biografic asupra lui Iancu, ne spune ca eroul Muntilor Apuseni a fost chemat intr-o zi si la prefectura politiei din Viena, spre a i se inmana o decoratie din partea imparatului Francisc Iosif. Avram Iancu refuza insa decoratia, motivandu-si astfel refuzul: “Am luptat pentru tara si pentru natiune, nu pentru decoratii. Sa se dea mai intaiu natiunei drepturile promise si atunci voiu primi, altfel nu”.
Rezultatul acestui refuz a fost ca Avram Iancu a fost invitat ca in 24 de ore sa paraseasca Viena. Intors acasa si convingandu-se zi cu zi ca sangele romanesc varsat in siroaie se rasplateste cu cea mai neagra nerecunostinta, el este cuprins de o mare neliniste si melancolie, ceea ce se vede si din testamentul sau datat in 20 Decembrie 1850, prin care lasa toata averea sa natiunei.
Anul 1852 a fost cel mai dureros in viata lui Avram Iancu. In acest an imparatul Francisc Iosif venise in Transilvania ca sa cunoasca tara si popoarele ei.
Imparatul, la rugamintea lui Iancu, urca muntii, pranzeste in varful muntelui Gaina, trece prin Vidra si doarme la 21 Iunie in Campeni, dar Iancu nu se prezinta, desi el facuse toate pregatirile pentru primirea imparatului. Iancu abia in seara sosirei imparatului la Campeni s-a prezentat la cartierul imparatului. Adjutantul acestuia, contele Grunne, insa l-a aruncat cu ajutorul jandarmilor in strada, sub pretext ca a venit prea tarziu. La 2 August, Iancu merge la Cluj impreuna cu 50 de calareti in intampinarea imparatului. Iancu insa tot nu se prezinta la audienta. Din acest moment, Iancu a fost mereu banuit si denuntat ca ar fi vrand sa faca o noua si mare revolutie.
Dintr-o scrisoare din 1889 adresata de fostul tribun Mihai Andreica din Campeni catre profesorul Enea Hodos din Sibiu, prin care Andreica ii dadea informatiuni asupra calatoriei imparatului Francisc Iosif in Ardeal si tara Motilor, rezulta: 1. Ca cel care a staruit mai mult ca imparatul sa viziteze Tara Motilor a fost Avram Iancu, care impreuna cu Balint si Andreica au fost la Sibiu la principele Schwarzenberg, guvernatorul Ardealului, cerandu-i sa mijloceasca schimbarea itinerariului imparatului in scopul de a se abate si prin tara Motilor. 2. Ca Avram Iancu, desi el a condus toate preparativele pentru primirea cat mai solemna a imparatului sus pe muntele Gaina si apoi la Campeni, el totusi n-a voit sa se prezinte imparatului nici la Gaina, nici la Campeni si nici la Cluj, desi mereu promitea amicilor sai ca se va duce. Motivul pentru care Avram Iancu a pastrat aceasta atitudine invariabila nu l-a comunicat nimanui, asa ca a ramas un secret, pe care “regele muntilor” l-a dus cu el in mormant.
In Septembrie 1852, a fost arestat impreuna cu alti fruntasi din Campeni si aruncat in inchisoare. Aci fu tratat brutal si palmuit de functionarul Hohn. Temandu-se guvernul ca Motii il vor libera cu forta, l-au trimis la Sibiu, dandu-l in grija prietenului sau Ilie Macelariu. Guvernul a incercat sa castige pe Iancu oferindu-i bani, pensie etc. el insa a refuzat totul. In acest timp s-au aratat pentru intaiasi data semnele de melancolie si de turburarea mintii. Intors in munti, a trait multi ani in aceasta stare sufleteasca, ratacind prin codri si cantand din istoricul fluer doine de jale. Fruntasii romani din munti adesea il imbracau cu haine bune, el insa arunca vestmintele boieresti, imbracandu-se in straie taranesti si opinci. In timpul din urma petrecea mai bucuros la Baia de Cris. Noaptea se adapostea la covrigarul Ioan Stupina. Aci se culca pe o targa si canta cu o rara mandrie doinele sale. Multime de oameni se adunau in toate serile ca sa asculte. In dimineata zilei de 10 Septembrie 1872 stapanul casei il gasi mort, cu fluerul langa el. Inmormantarea s-a facut la 13 Sept. asistand peste 10 mii de Romani din cele mai departate unghiuri. Mormantul sau se afla in cimitirul din Tebea, langa gorunul lui Horia. ***
Pentru a cunoaste faptele acestui mare erou al poporului nostrum, cred interesant si instructiv totodata sa dau cuvantul inaltatorului raport al lui Avram Iancu catre comitetul national roman din Sibiu si catre comandamentul superior al armatei austriace, care fusese insarcinata cu pacificarea Ardealului.
In urma hotarirei luate in a doua jumatate a lunei Septembrie 1848, la Blaj, de a infiinta o garda nationala romaneasca pentru a mentine ordinea si siguranta in tinuturile romanesti si pentru apararea poporului roman in contra terorismului maghiar, Avram Iancu se intoarse in munti si stabilindu-se la Campeni, incepu organizarea garzii nationale. Generalul austriac baronul Puchner, comandantul trupelor imparatesti din Ardeal, recunoscand comitetul de pacificare ales de adunarea dela Blaj, lansa in ziua de 18 Octombrie 1848 o proclamatiune catre poporul Ardealului si concepu planul desarmarei Ungurilor.
Dupa ce descrie operatiunile desarmarei, Avram Iancu povesteste in modul urmator luptele avute de el cu Ungurii in muntii Abrudului:
“La inceputul lui Ianuarie 1849 primii dela comitetul national roman sub No. 830 din 29 Decembrie 1848 ordinul generalului comandant ca sa concentrez un mare numar de oameni in centrul muntilor. Necesitatea acestei masuri era evidenta. Noi, prefectii Buteanu, Balint si eu, o intelesesem de mult si luasem dupa putinta, in intelegere deplina, masurile necesare. Caci, dupa concentrarea trupelor imperiale intre orasele cele mai principale sasesti pe ”fundus regius” si tara sacuiasca si in urma operatiunilor obositoare contra Sacuilor si neexplicabila incetineala in desarmarea acestora, muntii fusesera blocati aproape din toate partile. Trebuia deci concentrata la centru o trupa numeroasa, totdeauna pregatita pentru a putea trimite zilnic ajutorul necesar trecatorilor celor mai din afara, unde se dadeau lupte in fiecare zi.
Trecatorile din comitatul Zarandului le apara cultul si neobositul prefect Buteanu, care era in acelas timp si administrator al acestui district. In lunile Ianuarie, Februarie si Martie el se lupta necontenit cu dusmanul si am fost nevoit a-i trimite intr-una ajutoare. Muntii dinspre Turda si Cluj erau ocupati si aparati vitejeste de catre curajosul si inteleptul prefect Balint, preot in Rosia de Munte. Si acestuia i-am trimis, dupa cererea sa, de mai multe ori ajutor. Celelalte puncte le aparam eu. Apararea trecatorilor spre Aiud si Teius o incredintai viceprefectului meu, preotul Prodan Probu, parintele unei familii sarmane, care a fost arestat catva timp mai tarziu pe niste presupuneri nedovedite. La Ponor-Rameti intrebuintai intaia oara pe tribunul Matei Nicola din prefectura lui Balint si mai tarziu pe tribunul meu Vasile Tudor. Importantele trecatori de langa Albac, Marisel si Somesu Rece spre Huedin si soseaua Oradea-Cluj au fost aparate, cu vitejie si statornicie admirabila, de catre bravii locuitori ai satelor de mai sus. Eu ii incurajam din cand in cand, trimitandu-le comandanti si trupe de ajutor. In toate punctele aceste au avut loc lupte, in care Romanii au dovedit vitejie, sacrificiu, energie si o credinta nestramutata catre imparat si catre monarhie. Unele din acele lupte intamplate spre Huedin, le voi mentiona pe scurt pentru importanta lor.
La 3 Ianuarie 1000 de Maghiari, cari aveau si un tun, comandati de un anume Geley, atacara satul Rau Calatei, situate in apropierea Mariselului. Optzeci de flacai din acelasi sat, cari aparau trecatoarea, au tinut armata vrasmasa 4 ceasuri pe loc, pana cand sarmanii locuitori au putut sa-si transporte putina lor avere in munti. Apoi s-au retras si dansii ne mai avand gloante. Satul a fost transfomat indata in cenusa de catre rebeli. Pierderile Romanilor au fost de doi raniti, inamicul insa a avut foarte multi morti si raniti. Cati, nu se stie.
La 26 Februarie, 600 de honvezi pornira din Gilau1) spre Marisel. Trupa noastra compusa din locuitori ai aceluiasi sat primi pe dusman la Varfu Batranei. Lupta tinu 6 ore cu rezultat schimbator, pana cand la urma rebelii au fost respinsi si urmariti pana la Gilau. Ei lasara pe campul de lupta 13 morti; numarul ranitilor nu este cunoscut, au fost insa incarcati pe 4 care. Vitejii Mariseni au avut de plans 6 morti; 4 case si 3 sure le-au fost arse si 30 de vite furate.
Pentru a rasbuna aceasta infrangere, 1600 de honvezi si alti rebeli au atacat Mariselul la 12 Martie. Sentinelele anuntara pe locuitori de primejdia ce se apropia si imediat se adunara oamenii valizi, se impartira in 3 coloane si ocupara cele trei puncte mai importante din apropierea satului. Pentru a putea insa rezista cu o oarecare sansa unui dusman atat de numeros, parea necesar a-l face sa creada ca avea sa lupte cu o trupa mult mai numeroasa. Deci pentru a-i speria si pentru a putea observa mai bine miscarile sale si a da la timpul oportun semnalul de atac, o demonstratie de pe inaltimea muntelui Grohotu era absolut necesara; dar dupa ocuparea celor trei puncte mentionate mai sus nu mai ramasese de loc trupe disponibile. Atunci se oferira pentru aceasta demonstratie femeile bravilor munteni. Ele fura oarecum organizate in graba. Pelaghia Rosu, mama centurionului Rosu, comandantul locuitorilor, fu insarcinata cu conducerea lor, hotarandu-se felul cum se va face aceasta demonstratie. Pe cap cu palarii barbatesti, incalecara toate si se suira in cea mai frumoasa ordine pe muntele Grohoiu in sus. Trebue sa mentionez ca Romancele dela munte calaresc tot atat de bine ca si barbatii. Ajunse pe inaltime, ele se impartira astfel, ca sa nu poata fi vazute de dusman; numai Pelaghia Rosu observa de pe o inaltime miscarile armatei unguresti. Cand aceasta sosi la un punct desemnat mai dinainte, Pelaghia sufla in corn, calaretele aparura din toate partile si facand un sgomot mare se pusera in miscare. Acesta era pentru Mariseni semnalul de atac. Ei se napustira din toate partile asupra dusmanului, aducand cea mai mare zapaceala in randurile lui. Lupta fu scurta, caci Ungurii nu mai cautara sa lupte, ci sa scape cu viata. Ei lasara pe campul de lupta treizeci de morti, intre care un capitan si un sergent-major Vitez Lajos. Ranitii lor fura incarcati in 6 care. Mai importanta a fost infrangerea Ungurilor langa raul Somesu Rece, caci aci s-au inecat peste 100 dintre ei; dintre Mariseni au fost numai 2-3 raniti.
Luptand in felul de mai sus in mai toate punctele, aflaram pe la mijlocul lui Martie importanta stire despre cucerirea Sibiului de catre Bem2) si peste putin acea si mai inexplicabila a parasirei intregei noastre patrii, atat de incercata, de catre trupele imperiale si retragerea lor in Valahia. Dela inceput putin ajutati si cu toate sacrificiile noastre tratati cu dispret, priviti cu neincredere, de multe ori calomniati, chiar insultati, ne vazuram deodata dati prada furiei unui vrajmas barbar. Impresia produsa de aceasta fapta asupra muntenilor nu se poate descrie si ne trebui timp pentru a sterge aceasta impresie urata, inlocuind-o cu pareri mai optimiste. Din campie veneau zilnic fugari in munti, preoti romani, invatatori, ofiteri ai gloatelor, tineri, cari se sustrageau recrutarei pentru armata rebela, sau din aceia cari, deja recrutati, paraseau la prima ocazie steagul unguresc si veneau in munti la fratii lor. Numarul luptatorilor se inmulti astfel din zi in zi, ca si al celor cu carte, cari puteau sa ne ajute cu vorba si cu fapta. A contribuit mult la ridicarea moralului aparitia in muntii nostri a prefectului Axente Sever cu 1000 de lanceri disciplinati si 200 vanatori bine instruiti, caci vestea despre vitejia sa ajunsese pana in muntii nostri. Si dela trecatorile din prefectura mea soseau stiri favorabile. Astfel tribunul Vasile Tudor, care pazea linia cordonului la Ponor-Rameti, respinsese pe dusman in mai multe lupte norocoase.
La 30 Martie batu la Giomal, intr-o lupta de 2 ore, cu 60 de vanatori o companie de honvezi, urmarind-o pana in sosea. Dusmanul parasi 3 morti, o toba si intreaga prada facuta in imprejurimi. La 10 Aprilie acelasi tribun avu o lupta de 5 ore cu Banfi Ferentz, care comanda 3 companii de honvezi. Dusmanul fu respins, avand 15 morti; noi nu am avut decat un singur mort si trei raniti. Tot astfel batu acest tribun pe rebelul Egloffstein la 15 Aprilie la Piatra-taiata si la 24 Aprilie la Piatra-lunga, omorandu-i in ambele lupte 13 oameni. Crudul vrajmas a comis atat in marsul inainte spre punctele de mai sus, cat si retragerea sa fortata, cele mai mari cruzimi si jafuri.
Si pe linia cordonului catre Huedin a avut centurionul Matei Gheorghe o lupta norocoasa langa satul Giurcuta contra sefului insurgentilor Buzgo, care atacase numitul sat cu puteri mari, fiind insa respins cu o pierdere de 45 de morti. Bravii Giurcuteni deplang moartea viteazului Stan Gheorghe, care a lasat o vaduva sarmana cu mai multi copii.
Dar toate aceste succese nu erau de ajuns pentru a inveseli pe munteni pentru apropiatele sarbatori ale Pastelor, atat de scumpe Romanilor. Prefectul Axente Sever, dupa mai multe lupte victorioase, fu nevoit, parte din lipsa de munitii, parte din cauza numarului prea superior al dusmanului, sa se retraga tot mai mult in interiorul muntilor, fiind silit sa lase intre 15-16 Aprilie chiar Zlatna in mana dusmanului. Prefectul Buteanu se retrase de asemenea din Zarand dupa lupte extraordinare, cazand astfel spre sfarsitul lunei Martie si inceputul lui Aprilie aproape intregul comitat Zarand in mainile dusmanului. Incurajat de vestea, care s-a dovedit curand ca falsa, ca generalul Puchner se intorsese cu armata sa in Transilvania si trimisese chiar un batalion in comitatul Zarandului, prefectul Buteanu hotari sa atace la 9 Aprilie oraselul Brad, legand noi de reusita acestui plan operatii catre Baia de Cris si Halmagiu. Daca reuseau planul, intregul Zarand ar fi fost liberat de dusmani. Soarta a vrut insa altfel. In ziua numita, la 3 dimineata, Buteanu se pune in miscare. Eu ii dadusem ajutor pe tribunul Aiudeanu cu un detasament de gloate. Intreaga trupa numara cam 2000 de oameni si era impartita in trei coloane. Cele doua coloane laterale se aflau sub comanda tribunilor Clemente Aiudeanu si Vinteanu; centrul era comandat de prefectul insusi. O patrula, trimisa spre Baia de Cris, aduse vestea ca Maghiarii soseau din alta parte, gata sa-l atace pe la spate. Inselat de aceasta stire, Buteanu se opri indata si instiinta si pe tribuni, poruncindu-le sa se retraga. Aiudeanu primi ordinul si se retrase. Vinteanu inaintase prea departe, pentru a fi ajuns de curier. El sosise la punctul anumit, ataca cu success avanposturile dusmane, patrunde in orasel si se lupta catva timp cu curaj. Vazand insa, ca nu era ajutat de nimeni, ca dusmanii il atacau cu puteri tot mai mari, se retrase cu pierderi foarte mici. Astfel atacul contra Bradului deveni zadarnic, se nimici intregul plan de operatii si dusmanii devenira mai indrasneti. Acest atac nereusit a produs o impresie descurajatoare asupra poporului armat, chiar din tinuturile cele mai departate; Buteanu, stimat de toti pentru activitatea ce o desfasurase pana acum si stimat de toti pentru vitejia sa, pierdu acum nu numai curajul, dar si speranta in isbanda finala..
Grijile muntenilor se marira si mai mult prin faptul ca preturile obiectelor de mancare se urcasera in mod enorm. Pe la Pasti sfertul de grau costa 4 fl., ceva mai tarziu 5 fl., si cupa de sare 1 fl., mai tarziu 1,20 fl. Comunicatia cu campia incetase de mult, cu totul. Lucratorii mineri nu mai puteau sa-si procure nimic, caci in mine nu se mai lucra nimic si acei cari aveau ceva bani, nu puteau sa-i schimbe. Maghiarii din Abrud se obrazniceau din ce in ce mai mult si faceau intrigi in secret, parte ei singuri, parte prin Romani maghiarizati si prin functionarii statului, pentru a demoraliza poporul, astfel ca in lunile Aprilie si Maiu eram prefect numai dupa nume.
Izolati de restul lumei, parasiti si uitati, traiam in necunostinta de tot ce se petrecea afara din munti. Dusmanii faceau sfortari tot mai mari, numai ca sa patrunda in munti; caci ei stiau bine si o marturiseau chiar pe fata, ca nu puteau sa cucereasca cetatea Alba Iulia, pana ce nu vor fi stapanii muntilor. Cu toate acestea toti luptatorii munteni nu aveau pe acele vremuri decat 1300-1400 de arme de foc si lipsa de munitii era asa de mare, ca a trebuit sa se ia masurile cele mai severe contra acelora, cari ar fi indraznit sa impuste in afara de lupte. Situatia era deci critica din toate punctele de vedere. Numai capitanul Ivanovich nu se interesa de nimic in Abrud, decat de mancare si bautura pe socoteala locuitorilor.
Pe cand luptam impreuna cu tovarasii mei pe la trecatori cu dusmanul armat si in interior cu greutatile aratate mai sus, sosi in Zarand deputatul in dieta ungureasca, Ion Dragos3) din Ungaria. Cand s-a convins guvernul unguresc, ca trupele sale nu sunt in stare sa rupa cordonul tras de Romani in jurul muntilor, hotari a-si ajunge scopul pe aceasta cale a tratativelor. Guvernul fauri, – dupa cum se constata mai tarziu – planul de a ocupa un punct prielnic oarecare situat in interiorul muntilor; sa atraga astfel spre centru pe luptatorii de la trecatorile cele mai de afara, sa slabeasca astfel liniile cordonului si sa deschida toate drumurile spre munti. Tratativele trebuiau numai sa mascheze punerea in aplicare a acestui plan. In acest scop guvernul a ales pe deputatul Dragos, un roman cu sentimente unguresti. La 23 Aprilie primi prefectul Buteanu dela susnumitul o scrisoare din Brad cu data de 19 Aprilie, adresata totodata si mie, din care avea sa iasa o intelegere salutara. In aceeasi noapte plecai la Abrud si acolo comunicai continutul scrisoarei lui Axente Sever, care tocmai se afla in localitate. El declara imediat, ca rezultatul conferintei va fi desigur nul, fiind cunoscute principiile maghiarismului lui Kossuth; Romanii avusesera de altfel ocazie sa se convinga de buna-credinta a Ungurilor si se putea prea bine ca in dosul acestei consfatuiri sa fie altceva ascuns; de aceea el era de parere sa nu raspundem acestei invitatii. El termina cu cuvintele: Timeo Danaos et dona ferentes! Cei mai multi insa erau de parere, ca o intalnire cu Dragos, daca nu putea fi de folos, nu ar fi putut insa nici sa strice. La 25 Aprilie plecaram la Mihaleni, adica eu, prefectii Buteanu si Dobra4), fostul prefect al Campiei, preotul Vladut, viceprefectul meu Boeru si altii cativa, intalnindu-ne acolo cu Dragos. Scopul meu principal era sa aflu ceva despre situatia lucrurilor in afara de munti; pe urma credeam ca fata de starea in care ne aflam noi si descrisa mai sus, un armistitiu ar fi fost bine venit din mai multe puncte de vedere. La posibilitatea unei paci cu Ungurii nu ma gandisem nici pe departe.
Delegatul Dragos lua cuvantul si ne descrie intr-un discurs abil situatia, in culori unguresti. El ne spunea: “Capitala Ungariei a fost din nou cucerita, intreaga Ungarie este libera de mercenarii nemti, armele unguresti victorioase pretutindeni, maresalul Windischgraetz rechemat si trimis in exil, Camarilla ingenunchiata; la Viena miscari mari, intreaga Galitie in arme si in curand va avea loc un congres European, dela care Kossuth astepta renasterea Ungariei, cu atat mai mult cu cat Austria trebuia sa fie disolvata, iar ca rege al Ungariei ar fi desemnat ducele de Leuchtenberg, ginerele imparatului Rusiei. Dela aceste consideratii Dragos trecu la starea natiunei romanesti, spunand intre altele: “Ca cabinetul din Viena, inca dela inceputul revolutiei, nedreptatise intr-una pe Romani, in urma intrigilor sasesti; ca de cand Sasilor s-au dat arme, Romanii au fost lasati inadins nearmati prada furiei maghiare, ca s-au chemat Rusii numai pentru a apara pe Sasi, ca in Constitutia dela 4 Martie nu se pomeneste cu nici o vorba despre natiunea romana, cu toate sacrificiile ei fara exemplu in istorie, pe cand se creia Sasilor, cari nu facusera nici mai inainte nimic si acum depusesera armele, recunoscand guvernul unguresc, o tara a Sasilor (Sachsenland) – din ceeace reese, ca in Transilvania se intentiona ridicarea elementului german pe socoteala celorlalte natiuni etc. Este deci absolut necesar sa linistim spiritele, caci Romanii trebue sa se convinga, ca au fost inselati si ca pana la sfarsit tot vor fi invinsi”.
Acesta era aproximativ continutul cuvantarei sale.
Buteanu, care, cum am spus mai sus, pierduse cu totul orice speranta in reusita cauzei noastre, si Dobra, un advocate invatat, care nici el nu era mai bine dispus, duceau aproape singuri convorbirea cu Dragos, care pentru a ajunge la o intelegere definitive cerea imediata depunere a armelor, ca conditie absolut necesara, explicand-o astfel ca garda nationala va fi desarmata din ambele parti, rasboiul avand sa fie dus mai departe numai cu trupele regulate. Observai atunci, ca poporul inselat de atatea ori de Unguri, nu va depune niciodata armele, nici nu se va ingadui vreodata ocuparea satelor si oraselor de munte cu soldati maghiari si observai ca aci nu poate fi vorba decat de un armistitiu. Delegatul raspunse, ca nu avea instructiuni in aceasta privinta, ca va comunica insa imediat aceasta propunere comandantului din comitatul Zarandului si lui Kossuth si ca va porni imediat la Debretin, pentru a afla parerile lui Kossuth si a aduce in scris concesiunile, care trebue sa multumeasca pe Romani. Dupa aceasta convorbire delegatul pleca, promitand ca se va in curand. Din aceasta convorbire am mai dedus, ca Maghiarii din Abrud, cu toate ca din Octombrie 1848 pana la sosirea lui Hatvany, deci mai mult de o jumatate de an, au fost aparati de Romani si tratati cu blandete, ei totusi corespondau pe ascuns incontinuu cu fratii lor din Ungaria, mai ales cu comandantii, cari operau in apropiere, adica cu maiorul Csutak, commandant al Bradului, informandu-l despre situatia noastra si cerandu-I neincetat ca trupele maghiare sa patrunda in munti. M-am mai convins mai departe, ca si o parte a poporului din satele invecinate fusese convins sa depue armele. Ceea-ce mi se parea insa mai primejdios, era ca chiar cativa din cei culti, cari luptasera pana acum cu noi contra rebelilor si cari nu erau lipsiti de influenta, inclinau pentru o pace definitive, nu din alte cause, ci numai pentruca perdusera orice speranta in reusita finala a oboselilor noastre si pentruca a doua parte a discursului lui Dragos le deschise ochii asupra multor imprejurari. Mai aflai imediat dupa convorbire, ca odata cu sosirea lui Dragos trupele unguresti fusesera intarite nu numai in comitatul Zarand, ci pretutindeni spre trecatorile cele mai principale, ceea ce invedera un plan combinat de operatie si-mi dadu posibilitatea sa inteleg intreg planul politicianilor unguri aratat mai sus. Recunoscui atunci intreaga noastra situatie si hotarai sa lucrez cu mare bagare de seama in contra intrigilor sis a dejoc planul lor. Intre timp ma convinsesem, ca averea statului din Abrud nu mai era in siguranta. Mai tarziu ma facu atent asupra aceluiasi lucru si vice-tribunul I. Corches. Expediai deci pe acesta, intovarasit de cativa calareti, la d-nul Franz Frenkel, casier, cu invitare in scris, sa predea vice-tribunului aurul si casa statului, pentru a fi pus in siguranta la Campeni. Aurul il preda Frenkel, altceva insa nimic. Mai tarziu, dupa ocuparea Abrudului de catre Hatvany, Frenkel preda acestuia 12.000 fl. din casa, dup ace depusese mai inainte in biserica Socinianilor juramantul pe conditia ungureasca.
In ziua dupa convorbirea din Mihaleni sosi dela Hatvany aprobarea unui armistitiu provizoriu pe timp nedeterminat. Cand au aflat prefectii Balint si Axente, cari nu au luat parte la convorbire, despre cele petrecute acolo, sa grabira sa-mi scrie sa ma pazesc de credinta ungureasca si de alte convorbiri. Aceasta prevenire era inutila pentru mine, doarece am fost totdeauna de aceeasi parere cu ei. Scrisorile lor mi-au fost insa folositoare in alta privinta, caci acesti 2 prefecti fiind in mare vaza la popor, am putut sa ajut cu ele incercarile mele de a dejuca intrigile unguresti.
Imediat dupa plecarea lui Dragos la Debretin, primii dela comandantul Alba Iuliei invitatia sa pornesc in graba cu 5000 de oameni in ajutorul cetatii. Ii raspunsei insa ca situatia in care ma gasiam nu-mi permitea sa micsorez numarul gloatelor sau sa le intrebuintez in alta parte decat in munti. Ii descrisei toate imprejurarile, ca voiu incheia o intelegere cu rebelii numai atunci, cand aceasta va fi spre binele tronului si al patriei, ca altfel eram decis la lupta apriga in munti ca si pe campie.
Dupa 8 zile aparu Dragos iar, trimitand copie dupa o scrisoare a lui Kossuth la Abrud si stabilind locul de intalnire. In aceeasi si – era 3 Maiu – veni in persoana la Abrud. La 4 Maiu avuram o noua convorbire in casele fostului meu vice-prefect Boeru. Buteanu citi adunarei scrisoarea lui Kossuth. Aceasta era datata dela 26 Aprilie din Debretin sub No. 6219/12 si adresata deputatului Dragos. Era deci scrisa chiar a doua zi dupa convorbirea dela Mihaleni; prin urmare Dragos trebue sa fi cerut inca inainte de acea convorbire oarecari concesii, sau ca Kossuth le-a facut din propria sa vointa.
Oricum ar fi, scrisoarea garanteaza Romanilor egalitate de drepturi, intrebuintarea limbei romanesti nu numai in scoli si biserici, ci si in administratia comunelor, lasandu-le libertatea de a se aduna, de a face si petitiile catre govern in romaneste, le garanteaza mai departe din partea statului ajutor pentru imbunatatirea scolilor si altor institutii nationale, ne-amestec in afacerile lor bisericesti, punerea preotilor romani pe picior de egalitate, in privinta lefei, cu preotii celorlalte religii etc. In sfarsit promite Romanilor, daca se intorc indata in datoria lor catre patrie si govern (cel unguresc), sa arunce un val asupra trecutului, exceptand insa din amnistia generala singur pe episcopul Saguna. Unii dintre cei prezenti se declarara nu tocmai nemultumiti cu aceste propuneri, inaintea tuturor fostul vice-prefect Ioan Boeru. Era aceasta cea dintai concesie facuta de Maghiari sentimentului national al popoarelor, care se desteptasera. Ea este cu 2 luni mai veche ca hotararea dietei unguresti, in care s-a pronuntat recunoasterea nationalitatilor. Batranul Micas, tatal prefectului5) observa insa: , in care parere ii dadui dreptate. Trebue sa observ aci ca patrunsese in ultimele zile in munti vestea declararei independentei Ungariei, nu stiam insa nimic pozitiv si cu atat mai putin despre detronarea si exilarea casei de Habsburg. Convorbirea aluneca iarasi asupra depunerei si predarei armelor si eu mentinui parerea mea, ca aceasta nu se va intampla, avand motive de a nu crede in promisiunile unguresti. Dragos raspunse insa, ca el cunoaste parerea poporului si stie prea bine, ca acesta doreste pacea, sa i se permita a vorbi odata catre popor si se va vedea, ca toti vor fi gata sa depue armele. Aceasta dorinta i se implini, cu atat mai mult cu cat eu cunosteam mai bine sentimentele poporului.
La 5 Maiu sosi Dragos, intovarasit de o multime de lingusitori din Abrud la Campeni, unde poporul din imprejurimi era adunat in numar mare. El se sui pe o masa, fu insa interrupt chiar la inceput si mai pe urma de mai multe ori de poporul indignat, pe cand altii erau de parere sa fie lasat sa vorbeasca pana la sfarsit. Succesul vorbirei sale fu acela pe care-l asteptasem; caci intre altele isi permisese si o expresie necuviincioasa la adresa imparatului si a familiei imperiale. Numele imparatului este sfant pentru Romani. In zadar se sui I. Boeru, fostul vice-prefect, pe aceeasi tribuna improvizata, incercand sa indrepteze expresiile delegatului si sa invete poporul in sensul acestuia; el nu avusese niciodata increderea maselor si discursul sau nu avu nici un effect. Si eu am sfatuit poporul sa nu se lase a fi inselat de nimeni. Centurionul Samoil Moraru raspunse si el celor doi oratori, punandu-le cateva intrebari si se declara nemultumit de raspunsurile primate. Inca odata mai vorbi Dragos poporului, promitandu-I bani, de-ale mancarei, daca va incheia pacea.
Marea majoritate a poporului declara ca doreste pacea, insa cu invoiala comitetului national si a imparatului si cu conditia ca soldatii unguresti sa nu vie niciodata in munti, ca nu se incredeau in promisiunile unguresti, atat timp cat se cerea predarea armelor. Adunarea se incheie fara a ajunge la alt rezultat, decat declararea catorva commune obosite mai mult de rasboiu ca depun armele, ceeace si facura; mai tarziu se intoarsera si aceste localitati la datorie si luptara alaturi de ceilalti contra insurgentilor. Ungurii profitara de aceasta imprejurare, pentru a-l face pe Dragos sa creada ca acest exemplu va fi in curand imitate de intregul popor, sa ridice deci fara frica steagul Unirei in Abrud, ceeace ce si facu Dragos a doua zi, 6 Maiu. Era Duminica. Catre amiaza sosii si eu in Abrud si vazui pretutindeni steagurile unguresti. Dragos ma primi cu invinuirea ca eu singur stateam in calea lui, invatand poporul sa nu predea armele.
Pe cand ne certam noi, veni dela avantposturile noastre stirea ca Hatvany6) inainteaza cu puteri considerabile spre Abrud. Eu intrebai pe Dragos cum se poate asa ceva, cand armistitiul nu este denuntat si ce stie el despre acest lucru? El afirma ca nu stie nimic si nu vroia sa dea curierului crezamant; s-a hotarat totusi sa scrie lui Hatvany. Peste un ceas sosi un al doilea curier cu stirea surprinzatoare ca Hatvany a si sosit la hotarul Abrudului. Romanii, cari se aflau de fata, intrebara pe Dragos, ca ce inseamna aceasta? El ii asigura din nou ca nu stie nimic, asigura insa pe cinstea sa si chiar in numele guvernului maghiar ca chiar si de ar intra Hatvany in oras, noi putem sa fim fara nici o grija, pentru ca nu ni se va clinti nici un par din cap. Unii se linistira, intre altii si Buteanu si Dobra; eu insa ma departai iute si ajungand acasa incalecai calul si alergai in gallop la Campeni. In drumul meu intalnind cativa gardisti romani, le amintii datoria si juramantul lor. In aceeasi seara, intre 9 si 10, rebelii lui Hatvany cu acesta in frunte intrara cu 1400 de soldati si trei tunuri in orasul Abrud, unde au fost primiti cu mare entuziasm de catre Maghiari. Gardistii romani credinciosi, le apropierea insurgentilor, se departara din oras si venira armati la Rosia, unde intrunindu-se cu gardistii romani din acel oras, a doua zi au ajuns la Campeni. Cu acestia veni si prefectul Balint, pe care-l chemasem eu. S-a desteptat si capitanul Ivanovich din letargia sa si a fugit la Campeni.
Dupace Maghiarii din Abrud, capabili de a purta arme, in numar de peste 600, s-au pus ei insisi la dispozitiunea lui Hatvany si prin urmare i-au intarit in mod considerabil puterile acestuia, toti Romanii din oras si satul Abrud au fost desarmati chiar in acea noapte. Pela miezul noptii am primit prin vice-tribunul M. Begnescu o scrisoare dela Dragos, in care acesta ma dojeneste ca am plecat din oras si ma provoaca sa ma intorc acolo. A doua zi, 7 Maiu dimineata, primii a doua scrisoare prin care eram invitat sa depun armele. Aceasta scrisoare mi-o adusese tribunul Mihail Andreica7). Astfel cele doua scrisori au fost salvatoarele celor cari le-au adus si cari la plecarea mea grabita din Abrud ramasesera acolo. La nici una din acele scrisori n-am dat raspuns. Eu insa scrisei in acea zi prefectului Axente Sever, ii adusei la cunsotinta cele intamplate si il invitai ca sa alerge cu o parte considerabila a trupei sale in ajutorul nostrum. In aceeasi zi ne sosira sterile cele mai triste din Abrud. Prefectii Buteanu si Dobra fusesera pusi sub paza in cuartirele lor, Romanii mai de frunte, preoti si mireni, arestati. Un Roman din Rosia, anume Crisanutiu, la vedera trupei Maghiarilor, zise catre unii din ei sa n u se bucure prea de timpuriu, ca mai intai sa astepte ce vor zice la aceasta Motii. Atunci Hatvany s-a infuriat intr-atata incat pe acel nefericit l-a ucis cu mana sa, injunghiandu-l cu sabia. Incurajati prin aceasta, salbaticii sai luptatori se aruncara in localurile publice ale Romanilor, strabatura si in casele lor, spurcand, pradand si omorand fara deosebire de varsta si sex. Mai multi au fost spanzurati si chiar in acea stare insultati. Apoi au fost ocupate toate esirile din oras. La cererea Maghiarilor din Rosia s-au trimis si acolo 2 companii de honvezi ca garnizoana, cu cari se impreunara peste 400 Maghiari din Rosia bine inarmati. Pentru ca sa nu ramana mai prejos de fratii lor din Abrud, incepura si acolo sa dea foc, sa jefuiasca si sa lase si in regiunea de prin prejur aceleasi urme de foc si scene de omoruri. Latindu-se aceste stiri, spiritele Romanilor munteni se revoltara si ei alergara din toate partile la Campeni.
La 8 Maiu am primit a treia scrisoare dela Dragos, in care el ma provoaca sa depui armele si sa apuc pe calea intelegerei pasnice. Eu i-am raspuns relevand perfidia maghiara in cuvinte scurte si i-am declarat ca intre noi are sa hotarasca numai sabia. Acum eu cuvantand catre poporul adunat, ii desvoltai planul proectat de Maghiari spre a subjuga muntii, ii impartasii cele din urma evenimente si invitai pe popor sa mai jure odata, ca nici unul nu se va retrage, ci ca toti vor combate pe vrajmas pana la cea din urma picatura de sange. Intre strigate depusera cu totii juramantul. Indata dupa aceasta poporul armat fu impartit in 6 coloane si la fiecare dintre ele i se fixa pozitiunea ce avea sa ocupe. Trei coloane au fost asezate in dreapta, iar celelalte pe stanga drumului care duce dela Campeni peste Abrud la Zlatna si anume pe partea dreapta.
Pe dealul Stiurt isi alese pozitiunea curagiosul preot si vice-prefect Simeon Groza7) din Rovine. Mai departe, inapoi la Cernita, a fost pornit tribunal Nicolae Corches si decurionul Jambor, un soldat care servise in armata. Si mai departe spre drum deasupra morilor au ocupat inaltimile tribunii Aiudeanu si Rusu8).
In partea din stanga coloanele erau astfel asezate: dealurile dinspre Rosia le ocupase tribunal Mihail Andreica, cu coloana sa.
Mai departe in fata Abrudului, la Surupost, s-au postat tribunul Faur cu Buciumanii.
Celelalte inaltimi, mai aproape de drumul spre Campeni si fata in fata cu tribunii Aiudeanu si Rusu, au fost ocupate de trupe din centru. Acesta se gasea sub imediata comanda a preotului Vladut, fostul prefect din Campie, care acum functiona la mine ca vice-prefect. Capitanul Ivanovich fu invitat sa stea la aceasta coloana cu care sa intervie la momentul oportun.
Despre toate aceste dispozitii a fost informat si Axente Sever si invitat sa ocupe drumul de munte la Dealu mare.
In modul acesta s-au luat toate masurile pentru a inchide pe vrajmas. Observand el lucrul acesta, s-a incercat sa-si deschida o cale, pentru a aduce trupe noui dela Brad si in acest scop ataca aripa dreapta a cetei lancierilor din directia Cernita. Insa tribunul Aiudeanu si decurionul Jambor l-au respins si pus pe fuga, urmarindu-l pana in oras. Vrajmasul a pierdut un mort si patru raniti.
Mult mai crunta a fost lupta dela aripa stanga, la Rosia. Cele 2 companii trimise acolo de catre Hatvany, intarite cu toti Maghiarii buni de arme din acel oras, adica o trupa camde 650 de oameni, au atacat in aceeasi zi de 8 Maiu dupa amiazi pe tribunal Andreica in pozitiunea in care se afla; insa acesta respinse atacul; se arunca cu toata puterea asupra vrajmasului respingandu-l in desordine. O companie a fost impresurata si macelarita aproape intreaga; multi insurgenti scapara prin fuga la Abrud, altii s-au ascuns in mine; au fost insa cautati si acolo si ucisi. Numai putini au reusit sa se ascunda si sa fuga la adapostul intunericului.
Un detasament mai mare din acea trupa risipita, adunandu-se la Rosia, incepu sad ea foc caselor Romanilor, pentru a se rasbuna astfel de bataia suferita.
Tocmai atunci un detasament de lanceri venind la Rosia, surprinse pe insurgenti in aceasta ocupatie a lor. S-a inceput un nou macel, care a tinut pana noaptea. Vrajmasul pierdu in aceasta lupta 300 de morti si mult mai putini raniti; ai nostri au avut numai un mort si cativa raniti. Spre seara Hatvany, vazand pe cei dintai fugari, se infuria intr-atata incat dadu iarasi ordin ca sa se impuste mai multi Romani in piata.
Afland aceste stiri intristatoare, mai ales ca prefectii Buteanu si Dobra fusesera arestati cu toate asigurarile date de Dragos, noi ne hotararam sa luam masuri decisive. In ziua de 9 Maiu dimineata am tinut impreuna cu prefectii Balint si Vladut si cu tribunal Corches un consiliu de rasboiu, in care s-a hotarat ca in aceeasi zi, la orele 3 dupa amiazi, sa dam un atac general. Primul atac l-am date u insumi cu aripa stanga si anume cu coloana lui Andreica; tot atunci trebuiau sa atace si celelalte coloane. Indata si pusei trupa principala sub comanda capitanului Ivanovich si prefectului Vladut in miscare, pentru ca sa-si ocupe pozitiunile aratate mai sus. Celelalte coloane se si aflau in locul lor.
Intre timp Hatvany mai ordona sa se impuste cativa Romani, printre cari si pe prefectul Dobra, iar pe Buteanu l-a aruncat in fiare.
La ora fixate aripa stanga incepu atacul. Viteazul tribun Andreica se arunca cu atata furie asupra dusmanului, incat acesta se retrase in mai putin de o ora pana in fata Abrudului. Tot astfel se apropiara si cele 3 coloane dela aripa dreapta, dusmanul fiind nevoit sa se retraga pretutindeni din fata noastra.
Tribunul Andreica imi ceru un tun, pentru a bombarda de pe deal imprejurimile cele mai apropiate ale orasului; in acelas timp ma instiinta, ca inaintand prea departe, ar putea fi atacat pe la spate, daca nu s-ar da imediat atacul cu corpul principal. Ii trimisei tunul, pe care-l indrepta el singur.
In acelas timp invitai pe cap. Ivanovich sa se pue in miscare cu corpul principal si sa atace; nu am fost insa in stare sa-l urnesc din loc. Acum raporta si Aiudeanu ca este in primejdie sa piarda toate avantajele castigate, daca corpul principal nu va ataca imediat. Ma indreptai in graba spre acest corp, unde aflai dela prefectul Vladut, ca el a voit sa atace de repetite ori, ca fusese insa impiedicat de Ivanovich. Lasai deci pe capitan in linistea sa si ordonai prefectului sa atace si singur, ceece el si facu. Mai intai inaintara vanatorii sai, respingand pe acei ai dusmanului cu gloantele bine indreptate. Dusmanul se imbarbata un moment – aci se aflau fortele sale cele mai principale – si dadu un atac repede contra centrului nostru. Vanatorii nostril rezistara cu curaj, namiscandu-se din loc. Deodata de puse prefectul Vladut cu sabia in mana in fruntea lancerilor si navali in doua coloane impotriva trupei dusmane. Acest atac hotari de soarta luptei. Inimicul nu mai rezista. Incercarile lui cu cele 3 tunuri au fost fara de nici un folos. El fu respins din toate partile spre oras si blocat acolo.
Toti comandantii coloanelor si-au facut datoria cu sfintenie; aproape pretutindeni ei au luptat in fruntea trupelor, insufletindu-le prin aceasta si mai mult, cu toate ca fiecare muntean simtea singur ca lupta cum pentru cele mai mari bunuri pamantesti.
Intre toti s-au distins Andreica si preotul Groza. Dar onoarea zilei se cuvine preotului Vladut, mai mult decat oricaruia, care a hotarat lupta.
Lupta nu incetase inca, caci focul in cea mai imediata apropiere a orasului continua toata noaptea. Era foarte intuneric, plouase dela miezul noptei pana dimineata, cand se lasa o ceata groasa, acoperind imprejurimile. Batut si blocat din toate partile, Hatvany se vazu silit sa se retraga pe o cale oarecare. In ziua de 10 Maiu, la 4 dimineata, favorizat de ploae si ceata, incepu retragerea spre Cernita, pentru a scapa spre Brad, sacrificand grupurile de vanatori, cari luptau in imprejurimile orasului sip e cari nici nu le instiinta.
Pentru a masca retragerea sa si poate si pentru a nu le espune rasbunarei Romanilor, Hatvany lua cu el cele mai multe familii unguresti; el forta insa si mai multe familii fruntase romanesti sa-l urmeze, probabil pentru a le pune la nevoie in fata focului si a lancilor Romanilor si a se salva pe sine insusi. El lua si pe prefectul Buteanu. Neobservat de aripa stanga a trupelor noastre, Hatvany trecu printre 2 coloane ale aripei noastre drepte, fu insa observat de acestea si atacat indata cu tarie, la stanga de tribunii Corches si Olteanu si de decurionul Iambor, la dreapta de tribunii Aiudeanu si Russu. Lupta fu foarte sangeroasa. Multi Unguri abrudeni isi gasira aci moartea fara deosebire de varsta si sex. Dupa o aparare desperate, Hatvany reusi sa scape cu putinele ramasite a trupelor sale spre Brad; cea mai mare parte a acestora insa fu aruncata in oras. Aci se aparara cu ultimele lor forte in biserici, case si beciuri, pana cand au fost biruiti complect de focul de tun si de pusca al Romanilor. Cand au vazut acestia cadavrele fruntasilor si ale altor frati intinse in piata orasului, furia lor ajunse la culme. Toti Maghiarii, cari n-au putut sa se salveze, au fost macelariti. Multi insa au fost ascunsi de Romanii din Abrud in casele lor si astfel scapati. Orasul luase foc din cauza impuscaturilor; acum insa glotasii infuriati dadura foc celor mai multe case unguresti. Din toate partile se cerea tradatorul Dragos – astfel ii zicea poporul. El fu gasit intr-un beciu, tarat afara si rupt in bucati.
Catre 11 dim. sosi si prefectul Axente Sever cu trupa sa. El veni prea tarziu pentru a mai lua parte la lupta; insa destul de timpuriu, pentru a pune capat cu oamenii sai omorurilor si incendiilor. Daca a fost pastrata o jumatate a orasului, meritul se cuvine in mare parte lui Axente.
Astfel se termina prima lupta cu Hatvany. Numarul insurgentilor morti, inclusiv Ungurii abrudeni, se poate evalua fara exagerare la 2000. Pierderile poporului romanesc au fost foarte mici.
Hatvany promisese Ungurilor din Abrud ca se va intoarce peste 3 zile. Pentru a-si tine cuvantul, isi aduna resturile corpului sau si forma, parte din acesta, parte din alte cete de insurgenti, aflatoare in Zarand, doua batalioane noui, mobilize inca doua companii de Sacui si doua companii de legionari germani. Se mai spune insa aci, ca si renumitul capitan de banditi Rozsa isi asociase banda sa de hoti cu Hatvany, aratandu-se chiar locul unde acesta ar fi cazut si ar fi fost inmormantat. Daca a fost intr-adevar Rozsa, capitanul de banditi sau altul, nu putem afirma cu siguranta. La acestia trebue sa mai adaugam pe toti Ungurii din Abrud si Rosia, cari au luptat cu totii, – cei valizi – alaturi de Hatvany. Noua sa armata se compunea deci, fara a exagera, din 2800 de oameni cu 4 tunuri.
Pe cand cea mai mare parte a gloatelor se raspandise in satele invecinate, pentru a se odihni si a se aproviziona cu cele de trebuinta, sosi Hatvany cu noua sa armata la 16 Maiu peste Blajeni iarasi la Abrud si deoarece nu am putut sa-i opunem pentru un moment o putere respectabila, ocupa indata orasul si imprejurimile sale cele mai apropiate, expedia o companie de honvezi la Rosia pentru a aduce la Abrud familiile unguresti ramase acolo si trimise in aceeasi zi patrule puternice de recunoastere in directia Cornei si Buciumului, probabil pentru a se informa asupra situatiunei satelor asezate in vecinatatea soselei dinspre Zlatna. Mai multe familii unguresti din Rosia fura seduse si urmara compania de honvezi spre Abrud. Ei au fost insa atacati la dealul Popa-Zacheu de o ceata de Romani si fugariti. Ei au lasat 3 morti pe campul de lupta, ducand cu ei mai multi raniti. Si patrulele de recunoastere, cari incendiasera la Corna si Bucium mai multe case, fura atacate de gloata adunata in graba, respinse si battue bine la Padurea Popei. Aceasta se intampla sa 16 Maiu. Primind vestea despre intoarcerea lui Hatvany la Abrud, chemai indata la arme, prin cunoscutul semnal de corn, poporul risipit in toate satele si-l postai la punctele cunoscute lui. Spre Rosia asezai pe Andreica, pe aceleasi dealuri ca in prima lupta. In directia spre Corna si Buciumani punctele cele mai potrivite au fost ocupate de fostul prefect Vladut si de tribunul Olteanu. Acestia formau aripa noastra stanga. La asa numitul Stiurt, Simion Groza reocupa pozitia sa obicinuita si mai departe catre Cernita se postara fostul prefect al Cetatei de Balta, V. Macarie Moldovan, tribunul Aiudeanu, fostul prefect al Clujului Bothianu, cu tribunii Boeru si Russu. Acestia formau aripa dreapta. In afara de acestia se mai aduna la Campeni un corp de rezerva, gata pentru orice imprejurare. La 17 Maiu lupta era in toiu in toate punctele, mai ales catre Rosia ea era mai apriga si la aripa dreapta catre Cernita. Luptele au tinut pana noaptea tarziu, cand dusmanul se retrase in oras, fiind batut la ambele aripi.
La 18 Maiu lupta incepu dis de dimineata si pe la 8 era generala. Dela aceasta ora inamicul repeat pana tarziu dupa amiazi cu puteri tot inoite atacurile date, mai ales spre Rosia si Corna, deci la flancul nostru stang, ca si cum ar fi vrut sa-si asigure drumul spre Zlatna.
El nu reusi insa, caci fu pretutindeni respins. Dupa amiazi Hatvany concentra toate sfortarile sale spre Cernita. Dar in apropierea Stiurtului parintele Groza avu o zi foarte grea, caci spre seara ajunsese cu honvezii la lupta corp la corp. Ii batu insa cumplit, respingandu-i. Hatvany facand spume de necaz, ordona din nou ca o multime de Romani arestati, dintre care mai multi copii si femei nevinovate, sa fie parte spanzurati, parte impuscati, ceeace se si facu si anume in cimitirul romanesc. In aceasta zi se hotari si capitanul Ivanovich sa paraseasca Campenii, nu ajunse insa decat pana la Carpenis, nu departe de locul de bataie, se opri catva timp aci si se intoarse in aceeasi noapte la Campeni, observand, ca el nu putea merge mai departe, caci Romanii nu valoreaza nimic si se retrag totdeauna din fata dusmanului etc. Dadui indata ordinele cele mai severe, ca nimeni san u se sustraga dela lupta, predai lagarul dela Campeni batranului meu parinte si pornii in graba in aceeasi noapte de 18 spre 19 Maiu pe campul de lupta, si anume l aaripa stanga. Raportul cap. Ivanovich era fals, caci Romanii erau pana acum pretutindeni victoriosi.
Lupta la aripa dreapta, in directia spre Cernita, continua inca. Toata noaptea s-a luptat aci cu cea mai mare inversunare si furie. Soarele era sus pe cer si luptele nu incetasera inca.
Gloatele sporeau din ce in ce, conform dispozitiilor luate; caci pentru ziua de azi, 19 Maiu, hotarasem o lovitura hotaratoare. Mai asteptam in aceeasi zip e pref. Balint, pe care il invitasem san e vie in ajutor. Intre 8 si 9 incepuram atacul general contra dusmanului. Nu trecu mult si impuscaturile spre Cernita, deci la aripa dreapta, deveneau din ce in ce mai rare. Dusmanul oboist se retrasese in aceasta parte. Dar cu o putere cu atat mai mare se arunca acum asupra flancului stang. La inceput un detasament al nostru se clatina in fata atacului disperat al vrajmasului; intarit insa cu trupe proaspete, respinse pe dusman. Spre amiazi Hatvany era batut in toate punctele si urmarit pana in oras.
Aceasta ultima lupta a tinut din ziua de 18 dimineata, indata dupa rasaritul soarelui, pana la 19 catre amiaza, deci 30 de ore fara intrerupere. Dusmanul avea pierderi colosale si era cu totul descurajat. Hatvany se vazu pentru a doua oara pierdut. El hotari sad ea trupelor o ora de repaus si apoi sa incerce sa scape spre Zlatna.
La 1 dupa amiazi, o companie de honvezi porni spre Cernita, alta spre Stiurt, aceasta pentru a tine in loc pe preotul Groza. O a treia companie o lua spre stanga pe asa numitul Dealul Baesilor, in directia spre Rosia. Dupa ce luase aceste dispozitii, Hatvany incepu marsul, intre orele 1 si 2 dupa amiazi, spre Zlatna, dup ace impuscase mai intai pe tribunul Moraru, cetateanul Popovici si alti cativa Romani. Cu el lua in care multe familii unguresti din Abrud si Rosia, cei mai multi batrani, femei si copii. Pe cand cateva cete de-ale noastre se bateau cu cele trei companii de honvezi aratate mai sus, celelalte observara ca Hatvany voia sa fuga. Doua coloane pornira indata pentru a-l urmari, altii se indreptara in alte directii, pentru a-l lovi in flanc; altii, pentru a-i esi inainte pe un drum mai scurt. Astfel impins puternic din spate, Hatvany ajunse pana la Gura Cornei. Aci fu atacat de gloate din doua parti. In special din stanga atacul era mai violent. Erau bravii Buciumani comandati de viteazul Vladut. Impuscaturile lor sigure de pe coastele repezi ale muntilor rareau randurile Ungurilor in mod inspaimantator. In acelas timp aparu pe dealurile dinspre Corna si prefectul Balint cu trupele sale proaspete.
Sacuii observand aceasta, aruncara copiii si femeile din carute, pentru a se aseza ei in ele si a fugi mai repede. Astfel nenorocitii copii si femei se amestecara in randurile soldatilor si fura ucisi impreuna cu acestia de Romanii, cari atacau in numar din ce in ce mai mare. Compania a 6-a “a legiunei germane cap de mort” se forma intr-un cerc in jurul celor 4 tunuri, cu care se faceau incercarile cele mai disperate, pentru a respinge pe Romani; dar in zadar, caci terenul nu se potrivea aci pentru lupta de artilerie. Cea mai teribila si sangeroasa scena avu loc la Bucium-Cerbu.
Vanatorii Motilor nu mai aveau munitii de loc, lancerii lor insa erau postati gata de lupta la Cerbu. Cand compania germana sosi cu cele 4 tunuri in fata Motilor, acestia aruncand palariile si sumanele se napustira din toate partile in randuri stranse contra companiei cap de mort si a tunurilor. Acestea fura cucerite si compania nemteasca macelarita dupa o rezistenta inversunata. Unii se omorau singuri, pentru a nu fi injunghiati de lanceri.
Unul din acesti oameni rataciti se adresa unui mot intr-o romaneasca stricata, rugandu-l .
Si cu aceste cuvinte il omori. Din aceasta companie a 6-a nu au ramas in viata decat 6 nemti, cari au fost dusi prizonieri la Zlatna si mai tarziu liberati de unguri. Toti, cari se aflau in spatele tunurilor, pe drum, fura inconjurati si parte impuscati, parte injunghiati. Hatvany, intovarasit de cativa calareti, trecu peste podul numit ”la Bolfu”, numai cu cateva momente inainte ca acest pod sa fie ocupat de femeile din Bucium, altfel ar fi fost fara nici o indoiala omorat. Acum aceste femei ucisera cu pietre mari, pe care le-au tarat de pe munte, mai multi dintre honvezi si fugari. Din macelul de pe sosea, Hatvany scapa pe un drum marginas cu aproape 400 de oameni. Ei trecura pe langa satul Dupa Piatra, unde-i asteptau pe varfurile dealurilor muntencele din imprejurimi cu bolovani si mai los la o stramtoare o ceata de glotasi de-a lui Simion Groza cu pusti si lanci. Multi din acesti nenorociti au fost omorati de bolovanii Romancelor, altii raniti si imprastiati. Asa desorganizati ii incercuira gloatele, omorandu-i aproape pe toti. Htavany insa scapa si de asta data prin trecatoarea laterala. Opt honvezi incercara sa se salveze intr-o casa din satul Dupa Piatra; ei au fost insa prinsi de 2 femei si de 2 fete si omorati toti. Cati au scapat impreuna cu Hatvany, nu se stie in mod sigur. Unii spun ca au scapat mai mult de o suta. Astfel intreaga armata a lui Hatvany a fost complect nimicita in adevaratul inteles al cuvantului. La acestia trebue sa mai adaugam pe nenorocitele familii unguresti, cari au urmat pe Hatvany. Acei dintre acesti fugari, cari se aflau amestecati printre soldati, au fost mai toti ucisi, ceilalti, separate de armata, au scapat cei mai multi, mai ales femei si copii, caci nu au fost urmariti inadins. Numarul mortilor in aceasta a doua lupta cu Hatvany nu poate sa fie mult sub 3000. Ungurii ii evalueaza la 5000, ceeace mi se pare insa exagerat; insa in ambele batalii cu Hatvany au cazut de sigur 5000, daca nu si mai mult.
Prefectul si administratorul Buteanu, atat de putin favorizat de soarta, a avut cel putin norocul sa asiste la ambele aceste batalii si sa vada putinele ramasite ale armatelor unguresti in situatia cea mai precara. El a fost tinut arestat in Baia de Cris pana dupa a doua batalie cu Hatvany, ceeace am aflat insa mai tarziu, caci altfel am fi incercat sa-l liberam. Acum Hatvany il lua cu el. Sosit la Iosasi, hotarul dintre Zarand si Ungaria, Ungurii din Abrud au cerut, dupa cum se zice, ca Buteanu sa fie spanzurat. Li se facu pe voe la 23 Maiu. El muri cu cea mai mare seninatate. Ultimele sale cuvinte au fost: .
Avram Iancu, in obiectivul, dar inaltatorul sau raport, dupa ce descrie pe scurt despresurarea cetatei Alba Iulia – pe care o vom reproduce insa dupa raportul detaliat al abilului Axente Sever – istoriseste apoi luptele sale cu alti sefi ai insurgentilor unguri in muntii Abrudului, anume Farkas (Lupu) Kemeny si Vasvary Pal, pe cari deasemenea i-a batut crunt si distrus. Insusi comandantul Vasvary a cazut mort la Fantanele, lovit de lancea lui Tudor Gavrila, dimpreuna cu 850 soldati ai sai.
Luptele cu Kemeny au tinut 9 zile. In ziua de 16 Iunie 1849, comandantul ungur fuge din Abrud cu trupele ce i-au mai ramas, dar ajuns de bravii Buciumani si Mogoseni in valea Cerbului, acestia, cu obisnuitul dispret de moarte, se napustesc asupra insurgentilor unguri, pe cari ii distrug cu lovituri de lanci, coase si furci, sub conducerea tribunului Ciurileanu. Un numar de 145 unguri cad morti, in afara de pierderile suferite in urma unui atac al parintelui Groza, care nu-I slabia de loc si ii lovea cu indarjire.
Raportul lui Avram Iancu a fost scris in luna Noembrie 1849. El se incheie cu urmatoarea concluzie:
“Aceste sunt fapte memorabile ale gloatelor de sub comanda mea. Separate de restul lumei, parasite, ele au facut cu mijloace putine, in statornicia credintei lor catre monerh, mai mult decat te puteai astepta. Multe vieti omenesti au pierit in timpul rasboiului din ambele parti. Indrasnesc insa sa affirm si ma angajez sa si dovedesc, cu toate calomniile numerosilor vrajmasi ai natiunea romanesti, ca represaliile comise de nevoe ici si colo de Romani nici nu merita sa fie mentionate, in comparative cu extraordinarele devastari prin foc si sabie, comise de rebeli contra vietei si averei Romanilor, si invite pe fiecare calumniator sa iasa din intunericul lingusirilor si al intrigilor si sa puna fapta pe fapta, sa nu atace insa si sa nu intunece pe ascuns cu rautate meritele altora”.
Note:
1) La Gilau se afla castelul ultimului duce roman, Gellu, care a fost omorat in anul 904 de Tuhutum, ducele Ungurilor, care a ocupat Ardealul.
2) Iosif Bem, general polon, nascut in 1791 la Cracovia, din familie nobila. A facut studiile militare la academia din Varsovia, intemeiata de Napoleon I. a luat parte la expeditia din 1812, dar dupa retragerea Francezilor s-a reintors in patrie si a intrat in armata ruseasca. Din cauza semntimentelor sale patriotice a fost concediat in 1825. A luat parte la revolutia polona din 1830; dupa inabusirea acesteia s-a refugiat in strainatate, esind din nou la iveala in miscarile revolutionare dela Viena. De aci a fugit in Ungaria, unde a castigat increderea lui Kossuth, care l-a pus in fruntea unei armate cu insarcinarea sa alunge pe Austrieci din Ardeal. Dupa infrangerea armatei sale in August 1849, Bem se refugia in Turcia, trecand la mahomedanism. Sub numele de Amurat Pasa a fost numit guvernator la Aleppo si a murit la 10 Dec. 1850. La 1880 i s-a ridicat un monument la Targu Murasului, care a fost acum de curand dat jos de Romani.
3) Ioan Dragos, deputat roman, nascut la 5 Martie 1810 in Oradea Mare; tatal sau, Teodor, a fost proprietar nobil de Toplita. A studiat in Oradea Mare dreptul, pe care insa nu l-a terminat. Ca om politic apartinea partidului conservator pana la 1848. In primavera acestui an Romanii din cercul Beiusului l-au ales deputat in dieta din Pesta, unde a devenit nu numai un aderent al principiilor lui Kossuth, ci unul din cei mai intimi ai acestuia.
4) Petru Dobra, n. 1817 in Zlatna. Gimnaziul l-a facut in Zlatna si Cluj. La Targu Murasului a facut studiile de drept si practica de advocate. La 1848 a fost numit prefect al unei legiuni romanesti, evenimentele insa l-au impedicat sa-si organizeze legiunea. Cand a sosit reprezentantul lui Kossuth, Dragos, in Abrud, in Maiu 1849, Dobra era si el acolo. Dintre toti Romanii el a staruit mai mult ca sa induplece pe Romani sa se inteleaga cu Kossuth. Cu toate acestea, el a fost cel dintai care a cazut jertfa increderei ce avea in intentiunile Ungurilor. La 8 Maiu un ofiter cu 10 honvezi l-au inchis, torturandu-l in mod bestial. Dobra, nebun de durere, sari dela etaj pe fereastra jos in strada, unde il impusca sentinela. El era nepotul lui Petre Dobra, directorul cauzelor fiscale din principatul Ardealului. Acest Dobra a fost numit de imparateasa Maria Tereza, in anul 1746, protector al Romanilor uniti, pe cari i-a ajutat sa obtina domeniul Blajului pe seama episcopiei de aici.
5) Florian Micas, nascut in Jugul de Jos, a studiat dreptul la Cluj, unde a practicat advocatura pana la 1848. Micas a fost pentru tinerimea romana, care studia la Cluj, ceea ce a fost Aron Pumnul pentru tinerimea din Bucovina. Adunarile ce le tinea tinerimea sub conducerea lui Micas au avut ca urmare arestarea lui. El a fost ridicat in noaptea de 9 Maiu din asternut si transportat in temnita din Targul Murasului, unde a stat pana la 20 Sept. cand a treia adunare de popor, tinuta la Blaj, a trimis o deputatiune la govern cerand eliberarea lui. Ajuns la Blaj, poporul adunat inca acolo il primi cu insufletire. La 15 Maiu 1848 poporul din Campul libertatei il alese in Comitetul National, desi era arestat. Ungurii au nimicit toata averea parintilor lui, cari se refugiasera in munti. Dupa ce armata imperiala fu alungata peste hotar, se refugia si Micas in Bucovina. Intors acasa, dupa suprimarea revolutiei, a trait in mare saracie. Prin anii 1860 fu ales fiscal in distr. Nasaudului si a rascumparat apoi mosia parintilor sai, din care a facut o fundatie, dand-o in administratia mitropoliei de la Blaj, ca sa infiinteze o scoala de agricultura pentru Romani. A murit la 16 Martie la Bistrita.
6) Emeric Hatvany, comandantul unei trupe de honvezi. Dupa revolutie, Hatvany a emigrat in America. In 1850 Kossuth l-a trimis in Ungaria, ca sa pregateasca o noua rascoala. A cutreerat tara sub diferite nume; a fost insa prins la Nograd si supus la mari torturi. Austriacii insa n-au putut scoate nimic dela dansul, caci a preferat sa se sinucida.
7) Curajosul preot Groza facea parte din prefecture Zaranduli si fusese numit tribun de Buteanu peste 7 sate, intre cari si satul sau Rovine. Comitatul Zarandului fusese, cum se stie, cucerit de dusman, pradat si prefacut in cenuse aproape in intregime. Numai aceste 7 sate, constituind tribunatul preotului Groza, au fost crutate de dusman. Groza le-a aparat cu atata energie, inteligenta si noroc, ca Ungurii n-au putut sa se apropie niciodata de aceste sate, cu toate incercarile lor disperate.
8) Un var al tatalui meu Petre Rusu, luptator si el in legiunea tribunului Rusu. (Nota autorului Ioan Rusu-Abrudeanu)”
( „MOTII- calvarul unui popor eroic dar nedreptatit” autor: ION RUSU ABRUDEANU – preluare http://www.taramotilor.ro)
Ion Maiorescu n-a fost ragatean, era nascut la Bucerdea Granaoasa, un sat de langa Blaj. Avea o cultura vasta si era deosebit de inteligent. Vorbea o germana ce i-a bagat in toate boalele pe nemti si pe austrieci! Nu exista sa apara in fata vreunei autoritati austriece sau germane, ca sa nu impresioneze.
Iancu si-a prezentat luptele in Raportul sau catre imparat, un document istoric de mare valoare pentru noi. Acest raport (ca si celelalte doua, a lui Balint si Axente) a aparut insa prin eforturile disperate ale lui Maiorescu, care a petrecut doua luni in munti, ca sa puna cap la cap povestirile si aducerile-aminte ale celor trei tribuni. Meritul acestei actiuni o atribui lui Maiorescu si curtii de la Viena, in egala masura. Maiorescu s-a dus in munti intr-o actiune girata de curtea vieneza. De asta, cand a venit de la Viena, s-a oprit la Sibiu, unde a avut mai multe intalniri cu gubernatorele Wohlgemuth. Acesta a sprijinit actiunea lui Maiorescu. Sunt documente istorice care arata nerabdarea lui Wohlgemuth, care nu intelegea de ce redactarea Rapoartelor a durat atat de mult. O cauza a fost ca Maiorescu si-a luat timp ca sa purece rapoartele ca sa nu existe contradictii si ca sa le dea o forma stilistica pe masura importantei lor, apoi a durat mult traducerea, pentru ca Maiorescu s-a imbolnavit. Iar chiar la urma de tot, Ioan Axente Sever n-a vrut sa semneze raportul lui, ca protest pentru ca a fost cercetat abuziv, zicea el, pentru arderea Aiudului, din 9 ianuarie 1849. I s-au confiscat cu acel prilej si unele documente.
Eu zic ca acea cercetare „tribunalicesca” a fost extrem de importanta, pentru ca l-a gasit pe Axente nevinovat. Pentru asta a si fost eliberat, dupa incheierea cercetarii. Pentru mine este deosebit de important ca o instanta judecatoreasca austriaca l-a gasit pe Axente nevinovat. Putea el sa se dezvinovateasca cat ar fi vrut, nu l-ar fi crezut istoria, pentru ca era parte implicata.
E adevarat ca Ion Maiorescu e pe jumatate ragatean, pentru ca a predat mai mult de zece ani la Craiova, ca profesor de liceu, cursuri de stil si scriere corecta si frumoasa. Era considerat de craioveni drept cel mai istet si mai luminat dintre ei. Trebuie sa fi avut cu adevarat o minte geniala, daca oltenii au putut sa treaca peste patriotismul lor local recunoscut, ca sa atribuie aceasta cinste unui venetic.
Ca orice ardelean adevarat, Ion Maiorescu a incercat la Craiova sa infiinteze o „Fratie de Cruce” dupa model ardelenesc. Pana insa sa-i deprinda pe oltenasii lui atat „teoreticeste, cat si practiceste”, cu „Legea Tacerii”, secretul s-a deocheat si a ajuns pana la Bucuresti, la urechile lui Voda Bibescu.
Iar lui Adrian le Legionnaire ii recomand sa renunte la stilul bataios pe teme pe care nu le stapaneste si sa se puna sa scrie ce stie el mai bine: si anume, ce s-a intamplat la Sebrenita si Sarajevo. Dupa cate stiu, e mare nevoie de luminare in acel razboi. Ar putea deveni un autor de succes. Ar fi mult mai productiv pentru el ca sa scrie despre lucruri pe care pretinde ca le cunoaste, decat despre cele care in mod evident ii sunt straine.
Martori au fost si vor fii tot timpul. Mai ales ale unor lupte, mult mai multi decat Iancu, Balint si Axente si inca educati (stiau sa scrie si sa citeasca). Ca nea surena aduce/reduce totul la minim, la ridicol (Iancu, bolnav, limita idiot, cu o amarata de fituica in mana), iar imperialii nu stiau ce se intampla in curtea lor, noroc cu Maiorescu. Mai surena ori faci pe prostul, ori ai ochelari de cal (de boia) cand vorbesti de istoria romanilor. Adica tu zici ca imperiul roman avea spioni peste tot, dar austriecii erau niste idioti cu casul la gura si asteptau sa vina Maiorescu sa’i desptepte. Iancu a inteles f bine jocul casei imperiale (care s’a servit de el sa scoata castanele din foc) si atat, de aceea nu a acceptat nici tinicheaua de decoratie. Daca io simplu soldat , iti pot spune cu lux de amanunte ce s’a inamplat in Sarajevo, Srebrenita etc., Rwanda cu detalii geopolitice si militare, tu crezi ca Iancu, avocat de profesie si geniu militar innascut, nu’si putea prezenta luptele lui Maiorescu. La fel Axente si Balint, si cateva sute, poate mii de participanti, supravietuitori, oameni isteti si cu spirit de observatie. Dar pt tine tot cei romanesc pute (politicul tau corect iti impune sa dai cu laturi neaparat), ca’i mai importanta „glorioasa” infrangere a lui hatvani si alti honvezi (ucigasi de copii si civili neinarmati), de catre muierile romance (nu te du la Campeni ca nepoatele Pelaghiei Rosu, s’ar putea sa te alerge cum i’au alergat pe honvezi). Mai istoricule, oamenii acestia au fost martiri, eroi, au luptat pt neamul lor, tot timpul depasiti si numeric si in dotare (adica pt stiinta ta cu lancii in fata tunurilor), ca cei pt care se luptau (austriecii tai mult iubiti si alti rusi) le cam tzatzaia inimoara ca daca le dau armament, nu se mai oprea Iancu pana la Viena.
Iancu își putea prezenta luptele, dar nu a făcut-o! Căci așa este firea românului! Face istorie, așa cum face și fapte bune, dar nu-l interesează prea mult să consemneze faptele sale și să facă caz de ele! Eu aș lăsa lucrurile așa cum sunt, căci îmi îngăduie să fac comentariul următor: norocul ardelenilor cu intervenția lucidă a unui „regățean”, tatăl marelui Titus Maiorescu! Dar mă întreb acum dacă nu cumva este mai mare Ion Maiorescu!… Oricum, este un bun exemplu, o pildă de solidaritate românească, pe care site-ul nostru se bucură să o poată semnala!
Nu-i așa că suntem un popor grozav?
A fost si amaraciunea sa vezi ca ai luptat degeaba, ca ti’au murit tovarasii de lupta pentru ca mai apoi, situatia sociala a copiilor lor sa fie inzecit mai grea, cu ce rezultate sa te lauzi. Maiorestii, Ioan si mai ales Titu Maiorescu, pentru rolul jucat in moartea lui Eminescu, desfiintarea Societatii Carpatii etc, ma fac sa am o retinere fata de ei. Apai io stiu domn profesor, am vazut taria romanului si pe campul de lupta si in jungla si in desert si prin alte tari si locuri. Numai ca unii invartitori de hartii prin niscaiva birouri, care confunda frustarile si slabiciunile proprii cu cele ale Neamului si le trasfera cu nesimtire, nu contenesc sa faca o treaba perpetua de „picatura chinezeasca” in a turna mica doza de otrava care in final terfeleste toata aceasta frumusete a noastra, de Sisifi ai lui Hristos pe meleagurile acestea, care chiar si atunci cand sunt zdrobiti, injurati, vanduti, mai gasesc puterea sa se ridice si sa o ia de la capat. Stiu ei ca romanii nu sunt perfecti si trebuie totul redus la cel mai ticalos dintre noi, in schimb cand privesc la altii sunt subit loviti de cecita, totul e nemaipomenit si minunat. Treaba asta e planificata, nu este ceva intamplator, sa nu creada ca nu stim, ba mai mult le aratam si capitolele din manualele lor. Si tot ca pe vremea lui Iancu, ei cu tunuri si noi cu mainile goale, dar cu spritul nostru si credinta in Dumnezeu!
Dle. Coja aveti dreptate,noua romanilor nu ne place sa consemnam istoria asa cum se petrec faptele,ba mai mult se merge pe falsificarea evenimentelor istorice.Dau acum doar doua exemple:1.Asasinarea lui Nicolae si Elena Ceausescu printr-un simulacru de proces ilegal de fapt si jucat de autorii loviturii de stat.2.Operatiunea Mineriada din 13-14 iunie 1990.
Habsburgii știau la 1848 că românii sînt urmașii dacilor. Acum știm…puțin altfel.
Ziarele vieneze de la acea vreme băgau lumea-n spărieți că Iancu reface Dacia. (Silviu Dragomir, Avram Iancu) (după Cezar, Dacia, la vremea lui, mergea în apus pînă la Pădurea Hercinică)
Tot în aceeași carte Dragomir spune că Iancu a fost primit triumfal în drumul lui spre Viena chiar de maghiarii din Oradea.
Legionarule ce ai pățit? În ultima vreme îmi tot pui în spate lucruri neadevărate… nu am criticat cu nimic armata româna, chiar am specificat că cei care au făcut necinste uniformei au fost pedepsiți, am spus că au fost cazuri individuale, apoi nu am spus niciodată ce afirmi tu cu privire la Avram Iancu. Înțeleg că e greu la deal cu boii mici, dar nici să îmi pui în gură neadevăruri nu se cade, nu e onorabil pentru tine. Dacă te-aș ruga să îmi reproduci unde am spus despre Avram Iancu că umbla cu hârtiuța în mâna poți să o faci? Arată-mi unde am denigrat armata româna? Nu găsești aici pe site textul în care am spus că armata româna ne poate apară de inamicii externi, dar nu de politicienii noștri?
Am rugămintea să nu bați câmpii la persoana mea, rezumate la ce am spus, nu am făcut nicio referire măi Adriane la Maiorescu.Am vorbit doar că am fost națiunea cea mai loiala împăratului și ei s-au purtat cel mai urât cu noi. Te rog să – mi prezinți unde am glorificat honvezii?
P. S D-le prof. Coja am vreo 4 răspunsuri ca drept la replică la Adrian, care tot bate câmpii, și nu îmi apar. Cred că ar fi corect
să-l întrebați unde a citit el la mine afirmațiile de care mă acuză. Dacă nu poate dovedi atunci spuneți-i să nu mă mai acuze pe nedrept.
o să-i spun.