Ați mințit! Ați mințit! Ați mințit!

Ați mințit! Ați mințit! Ați mințit!

Scrisoare deschisă către evreii români, oriunde s-ar afla.

În amintirea lui Peter Weisz

Evreii români sunt evreii care s-au născut în România ori au trăit în România o vreme, și mai ales îi consider evrei români pe evreii care trăiesc azi în România. Mă adresez lor în calitatea mea de antisemit, cum mă consideră mulți evrei români, dar și români români. Mă simt obligat să pun lucurile la punct și să îndepărtez din mintea compatrioților mei evrei și români o acuză atât de gravă și de nedreaptă.

Stimați compatrioți!

De ce ar fi gravă acuzația de antisemitism? De ce nu-mi convine să fiu etichetat astfel? Pentru că, după mine, a fi anti-semit este un defect de înțelegere și asumare a propriei tale condiții de om. A nutri sentimente de ură, de dispreț sau respingere a unei persoane deoarece acea persoană aparține unui anumit grup etnic, oricare ar fi acesta, dovedește neputința de a accepta și de a înțelege lumea în care ne este sortit să trăim. Dovedește prostie și superficialitate, dovedește existența unor traume grave care au mutilat conștiința persoanei în cauză, anulând-o propriu zis. A fi anti-semit sau anti-rus, anti-maghiar sau anti-român etc. este dovada unei neîmpliniri personale, a unui eșec, a unui complex de inferioritate, iar cel mai des este efectul prostiei, al judecății greșite care a interpretat eronat, abuziv, simplist anumite evenimente, publice sau personale.

Cu alte cuvinte, consider că ușurința cu care unii evrei sau români mi-au pus eticheta de anti-semit dovedește prostie și superficialitate, incapacitate de a judeca corect anumite fapte sau evenimente etc., etc.

Cred că este interesant de lămurit totuși pentru care fapte am ajuns eu anti-semit, să fiu anti-semit sau, mai exact spus, cum am ajuns să fiu considerat anti-semit…

Am ajuns să duc povara acestei etichete dintr-un motiv care, în ochii multor compatrioți, inclusiv evrei, mă onorează: n-am putut suporta minciuna, minciuna propagandei anti-românești practicată de o seamă de autori evrei și români pe tema deportării evreilor în Transnistria, pe tema așa zisului „holocaust” din România. Sunt cu sutele de mii românii care nu acceptă această acuzație din principiu: nu-și pot imagina că părinții lor au putut comite un genocid, o crimă atât de inumană cum este cea de care este acuzat guvernul Antonescu, autoritățile românești din acea vreme, anii 1940 – 1944. Printre acești români se află câteva mii de români care au și argumente pe baza cărora resping această acuzație nedreaptă și prostească! De ce prostească? Pentru că sunt nenumărate aceste argumente, sunt ușor de găsit și, de cele mai multe ori, rezistă la orice critică, la orice contra-argumentație.

Iată bunăoară un argument simplu și elementar: dacă românii au asasinat în Transnistria peste 200.000 de evrei, unde sunt cadavrele acestor victime?

Temutul NKVD a ucis cinci mii de polonezi și au încercat să le ascundă cadavrele în pădurea Katyn, dar stratagema nu le-a reușit și cadavrele au fost descoperite… Oare jandarmii români au fost mai pricepuți decât NKVD-iștii lui Stalin și au reușit să ascundă în Transnistria un număr de 40 de ori mai mare de cadavre?!… Nu există acuzație de crimă în absența cadavrului, iar în Transnistria este vorba de 200.000 de cadavre care lipsesc la apelul de după război!… Lipsesc cadavrele, dar nu și victimele, rămase în viață și risipite în lumea largă înainte de a fi înregistrate ca supraviețuitori ai deportării în Transnistria. De exemplu, din București au fost deportați în Transnistria 300 de evrei suspecți de spionaj ori de simpatii pro-sovietice, iar 290 dintre aceștia s-au întors bine merci din Transnistria. Trei dintre ei au murit de bătrânețe, iar șapte au evadat din lagăr și au trecut linia frontului la ruși! (apud Sonia Palty)

Cât privește condițiile în care s-a trăit ca deportat în Transnistria vă citez mărturia indirectă a evreilor care povestec cum au primit în vizită prieteni și rude din România, pe care i-au putut găzdui săptămâni de zile în locuințele în care au fost cazați.(apud Norman Manea)

Mai citez cazul lui Wilhelm Filderman(1882-1963), „cel mai important evreu din Europa”, cum era considerat de liderii evreimii mondiale. A fost liderul necontestat al evreilor din România. În această calitate a intervenit pe lângă mareșalul Ion Antonescu reclamând condițiile precare de trai pentru evreii strămutați în Transnistria, unde mulți evrei mureau zilnic din această pricină. Excedat de aceste intervenții ale lui Filderman, Antonescu l-a deportat și pe Filderman în Transnistria, să vadă cu ochii lui cum mor evreii de foame sau asasinați de jandarmii români. A stat patru luni Filderman în Transnistria, i s-a pus la dispoziție o mașină și un șofer cu care să meargă pretutindeni unde se aflau cazați evreii strămutați / deportați, să-i vadă cum trăiesc, ce plângeri au de făcut etc. După patru luni Filderman s-a întors deplin edificat, n-a mai spus o vorbă despre suferințele evreilor deportați, iar cât a mai trăit a scris și a conferențiat împotriva celor care acuzau România de genocid anti-evreiesc. Evident, acest texte pro-românești, pro Antonescu, ale lui Filderman sunt ascunse de cei care omagiază azi personalitatea excepțională a lui Wilhelm Filderman. Repet, de la Filderman avem cele mai importante mărturii împotriva ideii de genocid anti-evreiesc petrecut în anii guvernării mareșalului Ion Antonescu…

Același Wilhelm Filderman în 1955 a semnat la notariat o declarație explicită pe acest subiect, text care circulă pe Internet sub titlul Testamentul lui Filderman. Îl reproducem integral în completarea acestui text. Cităm totuși din acest document, pentru buna desfășurare a argumentației noastre:

„În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:

– Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică.”

Spre deosebire de miile de români care nu cred în acuzația de genocid anti-evreiesc în Transnistria, eu, subsemnatul, m-am angajat într-o luptă deschisă, pe față, împotriva acestor acuzații aberante și împotriva persoanelor care au promovat aceste acuzații. De ce am făcut-o?

Las deoparte motivele pentru care nu era cazul „să mă amestec”! Las deoparte ce am avut de pierdut de pe urma acestei preocupări publice. Am avut în schimb parte de un câștig mult mai mare: respectul de sine, de mine însumi, pe care mi l-aș fi putut pierde dacă stăteam deoparte, ca și când acuzația de genocid adusă neamului meu nu m-ar fi privit și pe mine, în modul cel mai direct, mai personal!

Eu, ca persoană, am fost beneficiarul mai multor împrejurări care mi-au edificat educația, personalitatea. Printre persoanele care au avut o influență decisivă asupra acestui proces de edificare interioară se numără și Alexandru Graur și Petre Țuțea. Deși politic vorbind erau din două tabere opuse categoric – un evreu comunist și un legionar, cei doi semănau prin onestitatea intelectuală deplină, fără cusur. Lui Alexandru Graur îi datorez cariera universitară și modelul de comportament academic autentic, de la care m-am străduit să nu mă abat. Esența acestei educații de care am avut parte poate fi redusă la un singur cuvînt: ADEVĂRUL! Respectul pentru adevăr!

Alexandru Graur, ca evreu, în anii 1940-44 a făcut parte din Centrala Evreiască organizată de Ion Antonescu, care a răspuns de viața evreilor din România. Această Centrală s-a ocupat și de rețeaua de învățămînt pentru evrei, care a funcționat în acei ani, iar Alexandru Graur a răspuns de acea rețea ca inspector școlar. Mint cu nerușinare evreii care se plâng că pe vremea lui Antonescu au fost dați afară din școli! Evreii au fost obligați să-și continue studiile, inclusiv cele universitare, în strucurile învățămîntului evreiesc. Cum bine spune evreul Marius Mircu, acei ani au fost pentru evreii din România un exercițiu de auto-administrație care le-a fost de mare folos când au ajuns, câțiva ani mai târziu, să se auto-guverneze într-un stat propriu, Israelul!

În mai multe ocazii am discutat cu Alexandru Graur subiecte dintre cele mai delicate, printre care și faptul că evreii nu au suferit în România nici un genocid! Spre deosebire de soarta pe care au avut-o evreii în alte țări din Europa, unde au avut de suportat un regim de exterminare!!…

De aceea am simțit că sunt dator față de Alexandru Graur să port mai departe mărturia sa: nu a existat o politică de genocid în România anilor respectivi! M-am simțit obligat să aduc la cunoștința publică mărturia marelui profesor! Chiar dacă în felul acesta aveam de pierdut în cariera mea profesională, și nu numai!

O altă împrejurare care „m-a ales”, m-a determinat să mă opun tezei holocaustului din România: după 1990 a apărut lucrarea Cartea Neagră, în trei volume, a lui Matatias Carp. Primul volum este dedicat suferințelor evreiești din vremea guvernării legionare, septembrie 1940-ianuarie 1941. La un moment dat este relatată soarta evreului Alexandru Spiegler, ucis în bătaie la Hârșova de legionari, după ce și-au bătut joc de el expunându-l la „stâlpul infamiei” o zi întreagă. Am avut ghinionul să știu bine că adevărul era altul: nu-l bătuse nimeni pe evreul Spiegler și nici nu-l omorîse. Fusese expus la stâlpul infamiei, alături de trei țărani români, fiind toți patru vinovați de aceeași „găinărie” – stocare de alimente care lipseau pe piață… Mi-am dat seama că eram singurul cititor al vestitei cărți care cunoșteam adevărul. De unde îl cunoșteam pe adevăr? Din familie. Alexandru Spiegler fusese bun prieten cu tata. Atât de prieten că taică meu, când a aflat pe povestea cu stâlpul infamiei, a luat un taxi din Constanța, l-a încărcat cu merindele cuvenite, și a mers la Hârșova, unde a desfăcut portbagajul mașinii și a pus de un pic-nic, deși era în ianuarie, pe marginea drumului. Mi-am dat sema, citind Cartea Neagră, că sunt singurul cititor care știam adevărul despre evreul Spiegler, persoană pe care eu am cunoscut-o, și care fusese eroul unei frumoase povești despre omenie. Puteam să tac și să las minciuna lui Matatias Carp să se eternizeze?! Se cheamă anti-semitism ce am făcut, restabilind adevărul și salvând de la uitare o frumoasă poveste despre solidaritatea umană?!

Povestea de mai sus este una dintre acele nenumărate „mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa” de care vorbea W. Filderman. De-a lungul anilor am auzit o mulțime de povești, de întâmplări asemănătoare, care ilustrau solidaritatea românilor cu evreii aflați în suferință, în primejdie. Din păcate, amintirea acestor scene s-a pierdut din pricina propagandei făcute inexistentului holocaust. N-a existat nicio preocupare oficială pentru recuperarea și salvarea de la uitare a acestor momente sublime, de comportament omenesc exemplar. Este, după părerea mea, crima cea mai mare săvârșită de activiștii holocaustului: au provocat uitarea momentelor și faptelor care fac cinste ființei umane, demnității noastre. În locul acestor fapte pilduitoare au promovat crime și fărădelegi imaginate, puse în seama guvernanților, a autorităților românești! Numai oameni bolnavi au putut imagina crimele oribile puse pe seama românilor, crime care au urîțit chipul Omului. Însăși ideea de genocid, împinsă până la fabricarea de săpun din trupul uman, este un mare păcat, este o calomnie abjectă adusă umanității, ideii de om. Este o insultă adusă omenirii! Cine se face vinovat de atâta abjecție?!

Pentru a afla cât a fost de anti-semit Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu, fratele academicianului Solomon Marcus. La o jumătate de secol după consumarea holocaustului din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile anti-semite ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evreiesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei“. În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944:

„– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;

– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;

– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechiziţionate de armată;

– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;

– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;

– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcăminte şi medicamente;

– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospodăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;

– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani;

– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…)

Nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul Bareşeum n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli;

Nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceainăriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evreieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti;

Urmăriţi colecţia „Gazeta evreiască“ din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.

La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legionare! n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţionale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru Studenţii Evrei“, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. (…) Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de studenţi. (…) Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Ministerului Sănătăţii a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a servit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. (…)

Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor.“

Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu.“ Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu:

„Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest „mic Israel“ din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?“

(apud Teşu Solomovici, România iudaică, p. 389-392)

Așadar, ce rău le-a făcut Ion Antonescu evreilor?

1. Ion Antonescu a interzis evreilor participarea la războiul anti-sovietic. Nu interesează nici cauzele, nici scopul acestei decizii care pe mulți români i-a scandalizat! Au murit sute de mii de tineri români pe front, iar tinerii evrei în timpul acesta se luptau în București cu nămeții de zăpadă!… În loc să-și dea viața la Cotul Donului, evreii au fost obligați de Antonescu să facă donații pentru armata care dădea zilnic tribut de sânge războiului!… Așa se face că multe familii de români au avut motive să-l perceapă pe Ion Antonescu ca pe un ocrotitor al evreilor din România, nu ca pe un opresor! Greșeau? Deloc!

2. Din ordinul lui Ion Antonescu au fost arestați și judecați mai mulți ucraineni din Odessa vinovați de uciderea unor evrei ucraineni din Transnistria. Evreii români strămutați în Transnistria au fost păziți de jandarmii români nu ca să nu fugă din lagăr, ci ca să nu fie atacați de bandele de ucigași de evrei din Ucraina, ucigași care le reproșau evreilor genocidul din anii 1930, ani de înfometare a ucrainenilor, genocid care a făcut milioane de victime printre țăranii ucraineni… Vinovăția unor evrei pentru acest genocid este deasupra oricărei îndoieli, din păcate.

3. În anul 1944, când soarta războiului era evidentă, guvernanții români au apelat la evreul Mișu Benvenisti, șeful sioniștilor din România, cerându-i ca în schimbul comportamentului față de evreii din România, evreii din Occident să intervină pe lângă guvernele din America și Anglia pentru a nu permite instaurarea unui regim comunist în România. Niciun lider evreu în 1944 nu a refuzat să recunoască comportamentul corect al autorităților românești și datoria de recunoștință a evreilor. Singurii evrei care au avut de suferit în timpul guvernării Antonescu au fost evreii comuniști, care au avut un regim de izolare, alături de comuniștii români. Dar nici vorbă de exterminare!

4. Antonescu s-a pregătit și pentru un final nedorit: victoria Aliaților, a Uniunii Sovietice. Și-a dat seama că va avea de dat socoteală pentru politica sa față de evrei. Așa că s-a pregătit din timp pentru acest moment: a adunat câteva lăzi de documente care urmau să-l exonerexe de orice acuzație gravă formulată la adesa sa de evrei și de ocrotitorii acestora. Din păcate, aceste documente au fost luate de ruși ca pradă de război în 1944 și duse la Moscova. După 1990 emisari evrei au tratat cu rușii cumpărarea acestor depozite de documente și, în final, au reușit să le obțină. De 30 de ani aceste documente ale nevinovăției românești se află în posesia evreilor de la Yad Vashem care nu-și manifestă nici cea mai neînsemnată intenție de a le face publice!

Aș cere evreilor români de bună credință, celor din Israel în primul rând, să facă presiuni pe autoritățile israeliene pentru publicarea documentelor din acest „fond Ion Antonescu”, pentru punerea la dispoziția publicului a acestor documente, a Adevărului.

5. Din păcate nu ne sunt accesibile nici documentele cele mai obișnuite. Nu poți face cercetarea unei epoci recente fără să apelezi la presa vremii. Comunitatea evreiască a scos o mulțime de publicații, mai mult sau mai puțin oficiale. Colecția acestor publicații se află în posesia Federației Comunităților Evreiești din România. Această federație este bugetată de guvernul României și în această calitate are o serie de drepturi și de obligații. Are în mod specific obligația de a pune la dispoziție oricui propria arhivă. Am încercat să studiem presa evreiască din perioada „holocaustului”, convinși că vom găsi în presa evreiască oglinda cea mai fidelă a celor ce se întâmplau în Transnistria. Am primit un răspuns cu totul neașteptat, de necrezut: arhiva Federației, inclusiv colecțiile de ziare, nu se mai află în România, sunt depozitate în Israel!…

6. După cum se știe, în România de după 1990 a funcționat o comisie „internațională” de cercetare a holocaustului. Acea comisie a refuzat să includă vreun publicist sau istoric care și-a publicat rezervele față de un genocid anti-evreiesc petrecut în România. Comisia a refuzat să ia în considerație documentele rămase de la Wilhelm Filderman și de la Alexandru Șafran, cei mai importanți evrei din acea perioadă! Comisia a ocolit cu totul principiul audiatur et altera pars!

 

7. Transnistria, la vremea când era spațiul de deportare pentru câteva zeci de mii de evrei, a fost inspectată de câteva instituții neutre, cu vocație umanitară, care erau interesate să verifice dacă erau adevărate anumite zvonuri despre soarta evreilor deportați de români. E vorba de Crucea Roșie Internațională, Corpul diplomatic de la București, Ambasada Elveției și Vatican. Aceste patru instituții au consemnat cele constatate în rapoarte riguros întocmite. Aceste rapoarte nu aduc nicio critică serioasă autorităților românești pe subiectul cercetat. Mai mult de atât, raportul Vaticanului se finalizează prin decizia Papei PIUS XII de a-i acorda o înaltă distincție lui George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, pentru modul exemplar în care a guvernat Transnistria și s-a îngrijit de soarta evreilor.

Despre Transnistria și guvernatorul ei George Alexianu mai amintim următoarele:

– Părerea rabinului șef din România acelor ani, Alexandru Șafran, exprimată în anul 1995 când acesta a revenit în România prima oară după aproape 50 de ani:„Lui Șerban Alexianu, amic din tinerețea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viață și activitate profesională și mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit și total nedrept. Întreaga-i suferință să-i fie izbăvită.”

– Adresându-se ambasadorului român de la Vichy şi doamnei Cantacuzino, mareşalul Petain a declarat : „Cea mai mare glorie a Dumneavoastră, a românilor, se poate considera modul civilizat şi uman în care aţi administrat Transnistria şi realizările obţinute.” (Vezi Olivian Verenca, Administraţia civilă română în Transnistria 1941–1944, Bucureşti, 2000, p. 254).

– La încheierea războiului toți cei care au fost guvernatori pe teritoriul sovietic ocupat de Germania și partenerii săi au fost judecați de Tribunalul Poporului din localitatea în care au fost guvernatori. Din 11 guvernatori 10 au fost condamnați la moarte și executați pentru abuzuri și ilegalități. Unul singur a fost declarat nevinovat de tribunalul sovietic, de la Odessa: românul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei…

8. Guvernul Ion Antonescu a tolerat funcționarea unor rețele ilegale de scoatere a evreilor din Ungaria, unde persecuțiile împotriva evreilor au fost extrem de aspre și de reale. La cererea Berlinului, Antonescu a emis o lege prin care asemenea fapte erau aspru pedepsite, dar legea nu a fost niciodată aplicată deși s-au numărat cu miile evreii care au trecut fraudulos granița din Ungaria în România, salvându-și astfel viața!

La astfel de situații se referea probabil rabinul Moshe Carmilly Weinberger când consemna, la mijlocul anilor 1980: „Atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiații evrei și a fost gata să deschidă pentru evrei porturile sale.(…) Evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi, lumea și-a pierdut umanitatea, la fel și iubirea creștinească a aproapelui. Poporul român s-a străduit în schimb să-și salveze credința în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem și îi rămânem recunoscători poporului român pentru aceasta.”

Recunoștința! Acesta este cuvîntul! Recunoștința evreilor față de regimul antonescian, față de români, în general! Despre această recunoștință ar trebui să vorbim, așa cum nu sunt puțini evreii care au cuvinte de recunoștință față de românii printre care au trăit o viața de om sau numai câțiva ani! „Nimeni din cei care au trăit în România, înainte și în timpul războiului, nu mai vrea să accepte teza comunistă a masacrării evreilor din România în timpul războiului și cu atât mai mult cifrele aberante care se lansează.” (declarația lui Barbul Bronștein)

Ne sunteți datori cu recunoștința, domnilor evrei! O recunoștință sinceră, prietenească, între oameni care se respectă și se prețuiesc. Pentru oamenii de caracter este o binefacere să aibă motive să fie recunoscători altor semeni! Este un sentiment atât de nobil, de omenesc.

Pentru alți oameni însă recunoștința este o povară greu de suportat. Și este trist și deprimant să vezi că milioane de evrei au ales să se dezică de evrei ca Filderman sau Moshe Carmilly, și l-au acceptat pe un Radu Ioanid sau Liviu Beriș să-i reprezinte prin cele mai oribile calomnii la adresa românilor, deveniți peste noapte prigonitori ai evreimii.

Hai, înțeleg să nu vă grăbiți să vă arătați recunoștința! Să recunoașteți binele de care ați avut parte de la români! Dar cum să înțeleg noianul de minciuni pe care le-ați scornit despre guvernarea Ion Antonescu, despre poporul român?! Cum e posibil să-i acuzați pe români că cumpărau evrei din coloanele de evrei aflați în marș spre Transnistria, evrei pe care îi duceau acasă și îi tăiau la beregată, le strângeau sângele de care se foloseau apoi ca lubrifianți, să ungă osia și roțile de la căruță!… Demență curată, cu care vă faceți complici toți cei care ne acuzați de genocid! (Vezi Cartea Neagră, vol I, p. 23: «Fascismul românesc a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor.(…) Evreii erau bătuţi până la istovire şi expiere, sufocaţi în vagoane cu răsuflătorile astupate, vânduţi din mijlocul convoaielor pentru a fi omorîţi şi a li se comercializa îmbrăcămintea, pentru a fi tăiaţi bucăţi pentru ca cu sângele lor să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d.»

Formulă memorabilă: „…cu sângele evreilor să se ungă osiile căruţelor…”

Sau calomnia inventată de Liviu Beriș cum că în Transnistria jandarmii români luau copiii abia născuți de la sînul mamei lor și jucau fotbal cu trupul acelor bebeluși, până la dezmembrarea acestor fragede făpturi!…

…Este atât de ne-bărbătească și de irațională postura pe care ați adoptat-o, stimați compatrioți evrei! Atât de lașă!… Îi dați uitării pe marii evrei care s-au pronunțat asupra subiectului, și mizați pe niște inși fără căpătâi, care după ce au trăit o viață în minciună, ca „specialiști și propagandiști” ai marxism-leninismului, s-au reciclat după 1990 în mari istorici ai holocastului din România. Mi se face lehamite să tot scriu pe această temă, să încerc să vă înțeleg și să-mi explic comportamentul vostru. Nu am cum să vă înțeleg, mi-e imposibil să vă găsesc o scuză, o explicație, o motivare…

De ani de zile caut un interlocutor printre susținătorii tezei holocaustului din România! Un holocaustolog care să accepte o discuție liberă, un schimb de idei și de argumente din care să înțeleg care sunt resorturile intime ale minciunii, ale calomniei și defăimării nerușinate pe care evreimea o practică în locul cuvenitei recunoștințe, a cuvintelor de mulțumire față de români! Față de părinții noștri!…

De ani de zile acești așa ziși holocaustologi, care până în 1990 erau mari istorici ai marxism-leninismului, evită sistematic orice confruntare de argumente pe tema genocidului anti-evreiesc. Ba au scos și legi prin care este interzisă orice dezbatere pe această temă! Poți nega existența lui Dumnezeu, dar nu te poți îndoi de realitatea holocaustului din Transnistria!…

Admiteți această aberație, voi, evreii, poporul care a născut atâtea doctrine politice noi, revoluționare?! Care vă sunt argumentele pentru acest comportament inuman, rușinos, aberant și mai ales dezonorant?! Există onoare pentru dumneavoastră? Cum vă raportați la idealul onoarei prin aceste calomnii deșucheate aruncate în capul românilor?! Aveți cuvînul onoare în limba dumneavoastră?! Mă îndoiesc!…

Pun capăt aici stupefacției mele! Și vă ofer în încheiere un document de a cărui existență cei mai mulți nu aveți habar! Sper să vă fie de folos în regăsirea drumului drept, al cinstei și al onoarei. Vă stau la dispoziție pentru orice discuție, pentru orice întrebare, pentru orice obiecție.

*

Un document care ar trebui să pună capăt discuțiilor și acuzațiilor privitoare la suferințele evreilor în vremea guvernării Mareșalului ION ANTONESCU

 Reproducem în întregime așa zisul TESTAMENT AL LUI FILDERMAN. În realitate este vorba de o declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai PNȚ, aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna. De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu. Drept care această porțiune din declarație am cules-o cu litere mai îngroșate, cu aldine.

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.

Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”

*

Lipsește din textul de mai sus informația că persecuțiile la care au fost supuși evreii sub regimul comunist au fost pricinuite de comuniștii evrei!… Răul făcut de aceștia întregii societăți românești a fost imens! Nici până azi nu am auzit din partea evreilor asumarea vreunei vinovății pentru „holocaustul roșu” care a costat poporul român atât de mult! Ăla da holocaust, veritabil genocid anti-românesc orchestrat de evreii kominterniști, școliți la Moscova! Confruntarea dintre evreii sioniști și evreii cominterniști s-a desfășurat în România cu pagube imense pentru români. În schimb, adversitatea dintre aceste două categorii de evrei s-a dovedit a fi falsă, a fost simulată, a fost un teatru penibil, o minciună de o falsitate dezgustătoare…

Mereu ați umblat cu minciuna, cu scheme de păcălit lumea! Iar câți dintre voi, nu puțini, au fost corecți și cinstiți, n-au avut niciodată curajul să se delimiteze de evreii infractori la ordinea morală a lumii!

Până când, dragi compatrioți, o s-o mai duceți așa?! Până când o să-i mai acceptați printre voi pe evreii care trăiesc numai din minciună?! Din falsuri și sperjur?!…

Încerc să vă ajut. Dar nu știu cum!

Cu sinceră compătimire,

Ion Coja

București, 20 martie 2019