www.marginaliaetc.ro/%20anularea-lui-beethoven-cea-%20mai-recenta-lovitura-a-%20miscariiwoke-pentru-lumea-%20muzicii-clasice/
Anularea lui Beethoven, cea mai recentă
lovitură a mișcării woke pentru lumea muzicii clasice
Un articol de Jonathan S Tobin pentru New York Post
Dacă vă gândeați că există anumite lucruri atât de apreciate și de importante pentru omenire,
încât nu ar putea fi vreodată „anulate”, atunci ar trebui să vă mai gândiți o dată.
Dacă există vreo lecție de învățat de la protestele „în mare parte pașnice” ale mișcării Black
Lives Matter, de la distrugerea monumentelor și de la atacurile mulțimilor din mediul virtual, în
încercarea lor de a reduce la tăcere pe oricine nu susține ideile stângii despre „rasism”, atunci aceea
este că nimeni, viu sau mort, nu este ferit de atacurile fasciștilor woke. Nici chiar Ludwig van
Beethoven.
Opera lui Beethoven nu face parte doar din nucleul repertoriului standard al muzicii clasice;
unele dintre cele mai populare opere ale sale au devenit, de asemenea, parte a culturii pop (n. trad.
pop culture), linia lor melodică fiind recunoscută chiar și de cei care nu au ascultat niciodată un
concert de muzică clasică.
În ultimii 200 de ani, compozițiile lui Beethoven au fost, de asemenea, simboluri ale luptei
pentru libertate. „Oda bucuriei”, din finalul Simfoniei nr. 9, rămâne imnul consacrat al fraternității
universale. Nu este o coincidență faptul că notele de debut ale celei de-a cincea simfonii – al cărei
model ritmic reproduce notația codului Morse pentru litera „V”, ca în „v de la victorie”- a fost folosită
de BBC pentru transmisiile către Europa ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dar pentru adepții woke, muzica lui Beethoven a căpătat o nouă semnificație, ceva mai
obscură. Pentru muzicologul Nate Sloan și pentru compozitorul Charlie Harding, vedetele
podcastului „Switched on Pop”, produs în colaborare cu Filarmonica din New York, Simfonia nr. 5
este un simbol pentru tot ceea ce nu le place la muzica clasică și la cultura occidentală. După
ei, este timpul să-l anulăm pe Ludwig van Beethoven.
Pe vox.com, cei doi dau vina pe muzica lui Beethoven pentru ceea ce consideră a fi o cultură
clasică elitistă învechită, care întărește regula supremației bărbaților albi și trece sub tăcere vocile
femeilor, ale negrilor și ale comunității LGBTQ.
Muzica lui Beethoven a fost atât de profundă și de originală, încât a adus cu ea tendința de a
adopta reguli de comportament la concerte, cum ar fi păstrarea liniștii în timpul audițiilor sau
aplaudarea numai la final. Dar ideea că o astfel de muzică reprezintă, de fapt, „coloana sonoră” pentru
„privilegiul albilor” și pentru opresiunea exercitată de aceștia îi imprimă operei lui Beethoven o
latură woke, care nu are, de fapt, nicio legătură cu muzica lui sau cu modul în care aceasta este
interpretată.
Acesta nu este primul atac de felul acesta asupra lui Beethoven. În anii ‘80, o muzicologă pe
nume Susan McClary a stârnit controverse atunci când a făcut o afirmație bizară, în
care asocia Simfonia nr. 9 cu „frustrarea” unui violator impotent. Dar în timp ce gânditorii
respectabili ai acelor vremuri au respins declarația lui Susan McClary, acest tip de gândire delirantă
de stânga a devenit popular în 2020.
Protestele BLM au inspirat și alte atacuri asupra lumii muzicale, precum cererea făcută de
criticul de muzică New York Times, Anthony Tommasini, pentru acordarea unor „cote” rasiale (n.
trad. cotele rasiale reprezintă anumite cerințe numerice pentru angajarea sau promovarea
membrilor unui anumit grup rasial în cadrul anumitor instituții) în procesul de angajare în
orchestră, inițiativă care ar trebui să crească numărul interpreților negri și să limiteze oportunitățile
pentru asiatici, care sunt suprareprezentați în rândul muzicienilor moderni.
În același spirit, David, fiul lui Richard Tucker, faimosul star de operă, a fost dat afară dintro asociație caritabilă care sprijinea tinerii cântăreți, din simplul motiv că a criticat revoltele BLM și
l-a lăudat pe președintele Trump.
Există câteva argumente ce susțin relaxarea unor reguli de participare la un concert de muzică
clasică. Dar Sloan și Harding scriu de parcă nu ar fi participat la un concert de 40 de ani: spectatorii
moderni vin la concerte purtând îmbrăcăminte felurită și, la drept vorbind, mulți dintre ei trebuie să
fie atenționați să își închidă telefoanele și să păstreze liniștea în timpul spectacolului, arătând astfel
respect față de ceilalți spectatori și față de artiști.
De asemenea, adepții mișcării woke nu au observat că orchestrele și operele naționale și-au
petrecut ultimii ani străduindu-se să promoveze muzica scrisă de compozitori negri, hispanici și de
sex feminin.
O parte din această „nouă” muzică este bună; o mare parte însă nu este. Dar dacă publicul
preferă în continuare Beethoven, acest lucru nu se întâmplă pentru că oamenii îmbrățișează
un simbol al supremației albe. Ei își doresc să asculte mai mult din opera lui Beethoven și a
celorlalți mari compozitori europeni albi, precum Brahms și Mahler, pentru că le apreciază
capodoperele.
Totuși, fără acești giganți nemuritori ai muzicii, albi și de sex masculin, orchestrele precum
Filarmonica din New York, care se luptau să umple sălile de concerte chiar și înainte de pandemie,
ar întâmpina și mai multe probleme la ocuparea locurilor.
Încercarea de a îl anula pe Beethoven ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru lumea
muzicii clasice și chiar și pentru cei care nu sunt fani ai acesteia: războiul împotriva civilizației
occidentale nu va lăsa nimic sacru neatins.
Dacă până și Beethoven poate fi anulat, atunci nimic nu se mai
află la adăpost.
Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Elena Enoiu, studentă la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Revolutia Culturala a precedat Marea Resetare ce ni se pregateste acum.
Cohen s-a explicat într-un interviu în culise: „Cred că înseamnă exact ceea ce spune. E un cântec terorist. E ceva legat de terorism pe care l-am admirat mereu. Faptul că nu există alibiuri sau compromisuri. Această poziție este întotdeauna foarte atractivă. Nu-mi place atunci când se manifestă pe planul fizic – Nu-mi place cu adevărat activitățile teroriste – doar terorismului psihic. Îmi amintesc că a fost un poem grozav de Irving Layton pe care l-am citit odată, vă voi da o parafrazare a acestuia. A fost „ei bine, voi arunca în aer o companie aeriană ocazional și ucide câțiva copii aici și acolo”, spune el.” Dar ganditiva la teroriștii noștri, Iisus, Freud, Marx, Einstein. Întreaga lume încă mai tremură.””
ÎNTÂI VOM LUA MANHATTAN-UL
– Propagarea Revolutiei Culturale
Agregat de pe Internet de CD
„First We Take Manhattan” este un cântec scris de cântărețul și compozitorul canadian Leonard Cohen. A fost înregistrată inițial de cântăreața americană Jennifer Warnes pe albumul ei tribut lui Cohen din 1986 – “Famous Blue Raincoat”, care a constat în întregime din cântece scrise sau co-scrise de Cohen.
Versurile oblice ale cântecului sugerează teme religioase și ale timpului de sfârșit, cu referințe la rugăciune, semne semnificative din naștere și semne pe cer.
Mikal Gilmore de la revista Rolling Stone a descris în mod similar cântecul ca fiind o viziune amenințătoare a „colapsului social și a răzbunării unui terorist”.
Întâi Vom Lua Manhattan-ul – versuri
M-au condamnat la 20 de ani de plictiseală.
Pentru încercarea de a schimba sistemul din interior
Vin acum, vin să-i răsplătesc.
Mai întâi luăm Manhattan-ul, apoi luăm Berlinul.
Sunt ghidat de un semnal din ceruri.
Sunt ghidat de acest semn din nastere pe pielea mea
Sunt ghidat de frumusețea armelor noastre.
Mai întâi luăm Manhattan-ul, apoi luăm Berlinul.
Mi-ar plăcea să locuiesc alături de tine, iubito.
Îmi place corpul tău, spiritul tău și hainele tale.
Dar vezi linia aia care trece prin stație?
Ți-am spus, ți-am spus, ți-am spus, am fost unul dintre cei
Ah, m-ai iubit ca pe un ratat, dar acum îți faci griji că.
as putea câștiga
Știi să mă oprești, dar nu ai disciplina.
Câte nopți m-am rugat pentru asta, să-mi las munca să înceapă.
Mai întâi luăm Manhattan-ul, apoi luăm Berlinul.
Nu-mi place afacerea ta cu moda, domnule.
Și nu-mi plac medicamentele astea care te țin subțire.
Nu-mi place ce s-a întâmplat cu sora mea.
Mai întâi luăm Manhattan-ul, apoi luăm Berlinul.
Mi-ar plăcea să locuiesc alături de tine, iubito…
Și îți mulțumesc pentru acele lucruri pe care mi le-ai trimis.
Maimuța și vioara de placaj
Am exersat în fiecare seară, acum sunt gata.
Mai întâi luăm Manhattan-ul, apoi luăm Berlinul.
Sunt ghidat
Ah amintiți-vă de mine,am trăit pentru muzică
Amintește-ți de mine, ți-am adus cumpărăturile.
Ei bine, e Ziua Tatălui și toată lumea e rănită.
Mai întâi luăm Manhattan-ul, apoi luăm Berlinul.
Cohen s-a explicat într-un interviu în culise: „Cred că înseamnă exact ceea ce spune. E un cântec terorist. Cred că e un răspuns la terorism. E ceva legat de terorism pe care l-am admirat mereu. Faptul că nu există alibiuri sau compromisuri. Această poziție este întotdeauna foarte atractivă. Nu-mi place atunci când se manifestă pe planul fizic – Nu-mi place cu adevărat activitățile teroriste – dar terorismului psihic. Îmi amintesc că a fost un poem grozav de Irving Layton pe care l-am citit odată, vă voi da o parafrazare a acestuia. A fost „ei bine, voi arunca în aer o companie aeriană ocazionale și ucide câțiva copii aici și acolo”, spune el. Dar ganditiva la teroriștii noștri, Iisus, Freud, Marx, Einstein. Întreaga lume încă mai tremură.””
Poetul și cântărețul Leonard Cohen a fost studentul lui Irving Layton și i-a devenit un prieten apropiat. Layton este considerat mentorul literar al lui Leonard Cohen. Leonard Cohen a spus odată despre Layton: „L-am învățat să se îmbrace, iar el m-a învățat să trăiesc veșnic”.
Poetul canadiano-român Irving Peter Layton (n. 12 martie 1912, Târgu Neamț, România, ca Israel Pincu Lazarovitch – d. 4 ianuarie 2006, Montreal) a fost un activist marxist-socialist. A scris poezii în tonuri lirice și romantice și clasice, dezvoltate de la primele poezii descriptive adunate în “Here and Now” (1945) și “Now Is the Place “(1948) în expresiile dure și denunciatorii ale urii sale față de burghezie și ale tuturor celorlalți dușmani ai spontaneității conținute în “In the Mid of My Fever” (1954) și “The Cold Green Element” (1955).
Adesea controversat, el credea că poeții ar trebui să „disturbe și să deranjeze” cititorii. Mai târziu, el a trecut de la satira socială la preocuparea pentru condiția umană universală – din unghi Marxist-socialist., “Un covor roșu pentru soare” (1959), “Carnea balansată” (1961), “Bilele pentru un jongler cu o singură mana“(1963), “Pentru fratele meu Isus”(1976),” Pentru vecinii mei din iad” (1980) și “Europa și alte știri proaste” (1981).
Onorurile sale au inclus două nominalizări la Premiul Nobel, Premiul Petrarca din Italia pentru poezie, granturi din partea Consiliului Canadei, Premiul Guvernatorului General, Bursa de Arte Senior, și mai multe diplome onorifice
https://www.youtube.com/watch?v=W0rZ2CPCYBQ
Înregistrarea originală a lui Jeniffer Warnes este notabilă pentru chitara distinctivă de interpretarea lui Stevie Ray Vaughan.
Producătorul Roscoe Beck era din Austin, Texas și era prieten cu Vaughan. La sfârșitul lunii februarie 1986, la premiile Grammy din Los Angeles, Beck i-a cerut lui Vaughan să înregistreze partea de chitara pentru cântec. Într-un interviu din 2007, Beck își amintește că Vaughan nu avea chitara si amplificatorul cu el și a folosit unul dintre vechile chitari Strats ale lui Beck. După ce a lucrat la câteva probe tehnice, înregistrarea a fost realizată după două sau trei duble. Potrivit site-ului oficial al lui Jennifer Warnes, Vaughan a terminat de înregistrat ia la ora 4 AM.
Videoclipul pentru versiunea lui Warnes din „First We Take Manhattan” a fost regizat de Paula Walker. Filmat în New York City, videoclipul îl prezintă pe Stevie Ray Vaughan cântând la chitara „Number One” (cu logo-ul său distinctiv „SRV”) pe Podul Brooklyn. Cohen apare, de asemenea, cu Warnes în videoclip.
Cea de-a 20-a ediție aniversară a videoclipului conține o introducere germană despre bombardarea discotecii din Berlinul de Vest din 1986
Versiunea albumului cântecului are 3:47, în timp ce single-ul are 3:32 lungime.
O versiune promoțională de 12 inci, intitulată „Jennifer Warnes – First We Take Manhattan, Radio Remix – featuring Stevie Ray Vaughan”, conținea versiuni extinse și editate.
• Voce – Jennifer Warnes
• Chitară principală – Stevie Ray Vaughan
• Chitara – Robben Ford
• Chitară bas – Roscoe Beck
• Tobe – Vinnie Colaiuta
• Percuție – Lenny Castro
• Sintetizator – Russell Ferrante
• Sintetizator programat de – Gary Chang
Versiunea cvasi-synthpop a lui Leonard Cohen pentru „First We Take Manhattan” (cu versuri suplimentare) a fost lansată în 1988 ca prima piesă de pe albumul său “I’m Your Man”. Prietena de atunci a lui Cohen, Dominique Issermann, a filmat un videoclip promoțional alb-negru pentru versiunea lui Cohen.
În turneul său din 1988, în locul aranjamentului original, cu influențe euro-disco, al versiunii sale de studio, Cohen a introdus noul aranjament influențat de funk, sugerat de cântărețele sale de sprijin Perla Batalla și Julie Christensen.
El a continuat să interpreteze piesa în acest fel în turneele din 1993, 2008 și 2009.
Înregistrarea de studio a lui Cohen apare in încheierea filmului “Watchmen” din 2009.
Cântecul a fost interpretat de zeci de artisti. Mai ales, R.E.M. a contribuit cu o copertă pentru albumul tribut “Cohen I’m Your Fan”. Prezența lor pe compilație a dus la o re-aranjare a “I’m Your Fan” track list.
Joe Cocker a interpretat „First We Take Manhattan” pe albumul său din 1999, “No Ordinary World”.
https://www.youtube.com/watch?v=CdCHpJ0ZMCk
Alți artiști care vor interpreta peste ani piesa includ pe: Show of Hands, Cookies ‘N’ Beans, Boris Grebenshchikov, Yasmine, Sirenia, Maxx Klaxon, Tyskarna från Lund, Enrique Morente și Largeas Panic.
Multi au crezut ca este doar entertainment/distractie….