www.marginaliaetc.ro/%20anularea-lui-beethoven-cea-%20mai-recenta-lovitura-a-%20miscariiwoke-pentru-lumea-%20muzicii-clasice/

Anularea lui Beethoven, cea mai recentă
lovitură a mișcării woke pentru lumea muzicii clasice

Un articol de Jonathan S Tobin pentru New York Post

Dacă vă gândeați că există anumite lucruri atât de apreciate și de importante pentru omenire,
încât nu ar putea fi vreodată „anulate”, atunci ar trebui să vă mai gândiți o dată.
Dacă există vreo lecție de învățat de la protestele „în mare parte pașnice” ale mișcării Black
Lives Matter, de la distrugerea monumentelor și de la atacurile mulțimilor din mediul virtual, în
încercarea lor de a reduce la tăcere pe oricine nu susține ideile stângii despre „rasism”, atunci aceea
este că nimeni, viu sau mort, nu este ferit de atacurile fasciștilor woke. Nici chiar Ludwig van
Beethoven.
Opera lui Beethoven nu face parte doar din nucleul repertoriului standard al muzicii clasice;
unele dintre cele mai populare opere ale sale au devenit, de asemenea, parte a culturii pop (n. trad.
pop culture), linia lor melodică fiind recunoscută chiar și de cei care nu au ascultat niciodată un
concert de muzică clasică.
În ultimii 200 de ani, compozițiile lui Beethoven au fost, de asemenea, simboluri ale luptei
pentru libertate. „Oda bucuriei”, din finalul Simfoniei nr. 9, rămâne imnul consacrat al fraternității
universale. Nu este o coincidență faptul că notele de debut ale celei de-a cincea simfonii – al cărei
model ritmic reproduce notația codului Morse pentru litera „V”, ca în „v de la victorie”- a fost folosită
de BBC pentru transmisiile către Europa ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dar pentru adepții woke, muzica lui Beethoven a căpătat o nouă semnificație, ceva mai
obscură. Pentru muzicologul Nate Sloan și pentru compozitorul Charlie Harding, vedetele
podcastului „Switched on Pop”, produs în colaborare cu Filarmonica din New York, Simfonia nr. 5
este un simbol pentru tot ceea ce nu le place la muzica clasică și la cultura occidentală. După
ei, este timpul să-l anulăm pe Ludwig van Beethoven.
Pe vox.com, cei doi dau vina pe muzica lui Beethoven pentru ceea ce consideră a fi o cultură
clasică elitistă învechită, care întărește regula supremației bărbaților albi și trece sub tăcere vocile
femeilor, ale negrilor și ale comunității LGBTQ.
Muzica lui Beethoven a fost atât de profundă și de originală, încât a adus cu ea tendința de a
adopta reguli de comportament la concerte, cum ar fi păstrarea liniștii în timpul audițiilor sau
aplaudarea numai la final. Dar ideea că o astfel de muzică reprezintă, de fapt, „coloana sonoră” pentru
„privilegiul albilor” și pentru opresiunea exercitată de aceștia îi imprimă operei lui Beethoven o
latură woke, care nu are, de fapt, nicio legătură cu muzica lui sau cu modul în care aceasta este
interpretată.
Acesta nu este primul atac de felul acesta asupra lui Beethoven. În anii ‘80, o muzicologă pe
nume Susan McClary a stârnit controverse atunci când a făcut o afirmație bizară, în
care asocia Simfonia nr. 9 cu „frustrarea” unui violator impotent. Dar în timp ce gânditorii
respectabili ai acelor vremuri au respins declarația lui Susan McClary, acest tip de gândire delirantă
de stânga a devenit popular în 2020.
Protestele BLM au inspirat și alte atacuri asupra lumii muzicale, precum cererea făcută de
criticul de muzică New York Times, Anthony Tommasini, pentru acordarea unor „cote” rasiale (n.
trad. cotele rasiale reprezintă anumite cerințe numerice pentru angajarea sau promovarea
membrilor unui anumit grup rasial în cadrul anumitor instituții) în procesul de angajare în
orchestră, inițiativă care ar trebui să crească numărul interpreților negri și să limiteze oportunitățile
pentru asiatici, care sunt suprareprezentați în rândul muzicienilor moderni.
În același spirit, David, fiul lui Richard Tucker, faimosul star de operă, a fost dat afară dintro asociație caritabilă care sprijinea tinerii cântăreți, din simplul motiv că a criticat revoltele BLM și
l-a lăudat pe președintele Trump.
Există câteva argumente ce susțin relaxarea unor reguli de participare la un concert de muzică
clasică. Dar Sloan și Harding scriu de parcă nu ar fi participat la un concert de 40 de ani: spectatorii
moderni vin la concerte purtând îmbrăcăminte felurită și, la drept vorbind, mulți dintre ei trebuie să
fie atenționați să își închidă telefoanele și să păstreze liniștea în timpul spectacolului, arătând astfel
respect față de ceilalți spectatori și față de artiști.
De asemenea, adepții mișcării woke nu au observat că orchestrele și operele naționale și-au
petrecut ultimii ani străduindu-se să promoveze muzica scrisă de compozitori negri, hispanici și de
sex feminin.
O parte din această „nouă” muzică este bună; o mare parte însă nu este. Dar dacă publicul
preferă în continuare Beethoven, acest lucru nu se întâmplă pentru că oamenii îmbrățișează
un simbol al supremației albe. Ei își doresc să asculte mai mult din opera lui Beethoven și a
celorlalți mari compozitori europeni albi, precum Brahms și Mahler, pentru că le apreciază
capodoperele.
Totuși, fără acești giganți nemuritori ai muzicii, albi și de sex masculin, orchestrele precum
Filarmonica din New York, care se luptau să umple sălile de concerte chiar și înainte de pandemie,
ar întâmpina și mai multe probleme la ocuparea locurilor.
Încercarea de a îl anula pe Beethoven ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru lumea
muzicii clasice și chiar și pentru cei care nu sunt fani ai acesteia: războiul împotriva civilizației
occidentale nu va lăsa nimic sacru neatins.
Dacă până și Beethoven poate fi anulat, atunci nimic nu se mai
află la adăpost.
Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Elena Enoiu, studentă la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași