[Arhiva Românilor] Magda URSACHE. Din gradina lui Dumnezeu-Popescu
Blogger
To
Me
Today at 7:20 PM
Magda URSACHE
Din gradina lui Dumnezeu-Popescu
Mă simt obligată să reintru – nu-i chip altfel, cîtă vreme dezorientarea continuă – în cursa cu obstacole, ceea ce înseamnă, după mine, luare de poziţie contra publiciştilor (intelectuali şi mai puţin intelectuali sau mai mult sau mai puţin publici), eseiştilor, istoricilor, filosofilor cu atitudine simpatetică faţă de comunism. Iată-i gata să-i resusciteze, prin respiraţie gură la gură, ideologia. Şi sunt de toate vîrstele şi calibrele: vechi agitpropi kominternişti, tovarăşi de steag socialist, fiii celor dintîi, tineri pe care căderea dictaturii i-a prins cînd aveau paişpe-cinşpe ani, unii chiar mai cruzi, abia deveniţi „şoimi ai patriei” sau nenăscuţi în fostul regim. Roboţii mari ai Puterii, dar şi roboţeii păstrînd sechelele programului comunist: antimemorie, antireligie, antitradiţie, privesc cu înţelegere multă utopia comunistă, ca să nu-i spun cea mai mare minciună istorică. Detritusurilor marxiene, vechii ciocli ai capitalismului (putred), li se aliază (sau alienează e cuvîntul?) juni marxologi, declarînd că „Marx e cool”, iar Lenin şi mai cool. N-a scris J.-P. Sartre, orb sau orbit de avantaje materiale, într-un reportaj moscovit, că „în URSS libertatea de a critica e totală”?
Unii aparatcici se arată ostili total comunismului (s-au şi reciclat, trecînd să predea istoria religiilor; îşi construiesc biografia, mai greu fiind cu bibliografia; scripta manent) şi-i caută prin familie pe popa Ilie, pe călugărul Vasile etc.; alţii ies la rampă să-şi justifice erorile şi ororile, doar e democraţie şi încă „originală”; zîmbitoare, ca şi tautologica democraţie populară, şi ea cu faţă zîmbitoare. Dar în trend nu mai este dereticarea CV-ului (cum a procedat Ileana Vrancea, devenită lovinescoloagă), ci, cum spuneam, resuscitarea sistemului, dorinţa de revenire la vechiul regim.
Gata să inverseze polii binelui şi ai răului se arată, deopotrivă, staliniştii duri, dar şi ceauşiştii forte, adepţii „dictaturii de dezvoltare”, ca Ştefan Andrei, recent ocultat. Peste toată dezbaterea, apare, flying flag, însuşi Tovarăşul Dumnezeu, specialistul nr. 1 în propagandă, altfel spus, în marketingul PCR. Mai era un Dumnezeu peste Tov Dumnezeu-Popescu, Tov Ceauşescu, atîta tot. Şi cum de necuprins fiind grădina lui Dumnezeu-Popescu, iar Tovarăşul Dumnezeu un bun avocat al diavolului, tineri eseişti pun în chestiune comunismul ca fiind raiul pe pîmînt: bunăstahrea tutulor (în pronunţia şi-n opera lui Ceauşescu), egalitatea şanselor, coeziunea socială, progresul… şi alte idei deprinse pe vremea cînd minciuna ideologică stătea cu şcoala la masă.
Să fie tentaţia practicilor totalitare, a dictaturii înscrisă în legile omeneşti sau destructurarea nouăzecistă n-a cunoscut restructurarea într-o nouă ordine/ lege? Stînga iliescă a vrut de la începutul începutului să dea faţă luminoasă socializmului, argumentînd că nu ideologia poartă vina, ci cel care a aplicat-o: împuşcatul.
Să facem o mică recapitulare a cursei cu obstacole. Iniţial, au fost declaraţii răzleţe că discursul anticomunist e exagerat şi simplificator; epitetele s-au înmulţit repede: vetust, rigid, umoral; anticomuniştii suferă de lapsus-uri; uită ce-a fost bun (dar ce-a fost bun?; aduceţi-mi aminte!). Pe urmă, s-a vorbit de raportare viscerală la comunism. De la anticomunism de oldboys s-a trecut la anticomunism de şacali, reactivîndu-se apelative ca animalule, şobolanule, hieno, ba chiar… stalinistule, pentru un stalinofob notoriu.
Anticomuniştii sunt revanşarzi, s-a afirmat cu un termen luat din vocabularul Komintern. S-a cerut cumpătare şi empatie pentru călăi, blîndeţe şi iertare creştină pentru atei. Că ai în familie un deţinut politic, un „puşcăriaş”, un „bandit”, cum li se spunea opozanţilor regimului roşu, nu intră în calculele acestor opiniomani de extremă stîngă. Atrocităţile dejisto-paukeriste? Ia să ne mai lase ăştia cu bunicii lor morţi în puşcării. Doar n-o să rămînem în faza anatemizării, ca Goma, cu „ororile” lui narate în romane. Ce dacă lui Dario Fertilio, ziarist la Corriere della Sera, experimentul Piteşti i se pare „tristul record al terorii”? Da’ ce, Goma-i scriitor? N-are talent, a hotărît-o Securitatea şi a prins. Iar Radu Ioanid dă ritos replică lui Gabriel Andreescu: „Persist şi semnez. Paul Goma este un antisemit sălbatic”. După îndemnul la calm, iertăciune, toleranţă (ca şi cum toleranţa n-ar avea limitele ei), a venit alt îndemn: la discreditarea anticomuniştilor. Goma e personalitate controversată, dar Pleşiţă a avut liber la OTV, necenzurat pînă-n moarte (2009).
Sigur că Goma, de la Paris i-a dat replică lui Victor Druţă, de la Roma: „crezi că memoria, sufletul omului mai poate fi „tolerant” cu Intoleranţa, cu Brutalitatea, cu Sălbăticia?” Atitudinea lui tranşantă a fost cauza pierderii premiului Republicii Moldova. Sora România nici nu s-a gîndit să i-l propună măcar.
Vrem să ne descotorosim de trecutul care ne oripilează; terminaţi cu întreţinerea memoriei Gulagului, cer indivizi care au schimbat limba de lemn pe limba vechilor cazanii, de la reportaje socialistichii la pisanii. Cît despre postmodernişti, ei nu-l agreează pe Goma pentru că prozatorul nu se joacă postmodern cu trecutul.
După condamnarea de faţadă a comunismului în Parlament, corul goşist a prins alte acute: Cum să dai într-un duşman (cal) mort? Gata, Tismăneanu a produs Raportul. N-aţi citit ce scrie pe copertă? F-I-N-A-L. Ceasul despărţirii de comunism a trecut, chit că pentru unii a fost un „travaliu de doliu”. Am lupta, chipurile, cu un comunism mort şi-ngropat. Ba n-a muritu, doar un pic s-o hodinitu.
Iniţial, aşadar, se ducea o bătălie între dejişti şi ceauşişti, acuzîndu-se reciproc. History! Par a se fi regrupat pe aceeaşi linie de front, ca să refacă solidaritatea socială de oţel, în numele cauzei. Şi asta cu ajutorul tinerei generaţii care, prin cîţiva reprezentanţi ai ei, plîng şi suspină după inexistenţa unei stîngi puternice. Numai bătrînii conservatori (a fi conservator înseamnă a fi anticomunist şi naţionalist, că tot au vrut sovieticii deznaţionalizarea) văd răul absolut în comunism. Cei tineri îl re-gîndesc. Ştiu aceşti re-gînditori ai regimului politic criminal ce înseamnă MSV (muncă silnică pe viaţă), DO (domiciliu obligatoriu), deţinut CR (contrarevoluţionar)? Că unul din nouă locuitori ai ţării, de la 12 la 85 de ani, au trecut prin violenţe inimaginabile fizice şi psihice, în timpul anchetelor? Că lectura ori citarea unei cărţi interzise te băga în gherlă? Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip de Mihai Buracu ar trebui să intre în lista lecturilor şcolare obligatorii. Buracu (împreună cu cîţiva colegi) îşi ajutase cu ceva bani profesoara de română, soţul fiindu-i arestat. A fost închis în camera 4 Spital din Piteşti. În două luni a albit, era alb complet la 21 de ani. Elevii şi studenţii creştini şi patrioţi erau ţinta „reeducatorilor”. Şi ce-a vrut experimentul Piteşti decît distrugerea solidarităţii între deţinuţii politici, împinşi cu bîtele să se chinuie între ei? O să moară şi ultimele victime ale experimentului Piteşti (Mihai Buracu a şi murit) şi atunci, gata, torţionarii vor intra în istorie ca eroi ai luptei de clasă şi se va studia din nou Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu, că tot s-a scos din manual Moartea căprioarei.
Canalul? Cutare eseist vrea să se scuture (ca un cîine ud) de „picăturile lui de sînge”. Despre Drum fără pulbere ni se spune că-i proză scrisă cu talent de răsfăţatul proletcultului, Petru Dumitriu. Despre Istoria Canalului, frămîntat din noroi, apă, sînge, oase (v. docu-romanul lui Valentin Hossu-Longin, Canalul Morţii. Martor (Fundaţia Academia Civică, 2013), preferăm să tăcem.
Cum s-a procedat: s-a făcut întîi o etnoimagine fără eroi şi fără martiri (mijloacele nu scuză scopul). Şi pentru că n-am avea eroi, atunci o preaslăvim pe „Ana noastră” (sintagma lui Brucan din „Scînteia”) ca măiastră oratoare şi „Passionaria Balcanilor” şi-i găsim loc şi lui Ceauşescu. Printr-un istoric (Andrei Cioroianu, Ce Ceausescu qui hante les Roumains (Curtea Veche Publishing, Bucureşti., 2004) şi printr-un cineast (Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, film lansat pe ecrane în 2010, dacă nu mă înşel) s-a trecut la reconsiderarea „înaltei personalităţi” scornicene. Nu-mi vine mie să cred ce scriu: Ceauşescu va intra (spun stelele?) în istorie ca martir, ca erou al neamului etc. Mai mult decît atît, e plasat de Alexandru Matei (cu recomandarea lui Cioroianu: tînăr „citit, cu umor şi bun-simţ”) în Grădina Ghetsimani. Cel răstignit pe zidul Tîrgoviştei e Iisus al timpurilor noastre, nu altcine. Ce dacă a ucis, a înfricoşat, a promis, a înşelat? Ceauşescu, ni se spune din inerţie sau din inepţie, este Mîntuitorul. Ce-i drept, ne-a cam mîntuit! De la voievodul Ceau, pictat ciocnind cupa de şampanie cu Ştefan cel Mare, s-a ajuns la Ceauşescu-Mîntuitorul, reconsiderat în numele binelui comun, ca şi cum asta ar fi făcut, bine, ba chiar bine evanghelic, demolînd Sfînta Vineri. „Nicolae Ceauşescu, ne spune Alexandru Matei, perpetuează tradiţia martirului român. Cînd îl sanctificăm, dragi tovarăşi? În postumitate, va primi „medalia Istoriei”, ne asigură tînărul eseist, pe cuvîntul lui de pionier. De aici pînă la a-l declara supraom n-au rămas decît cîţiva cuadraţi sau pixeli, ceea ce i se pare lui A. Cioroianu copleşitor, în numele culturii dialogului, argumentului, polemicii.
Dacă într-un manual de istorie eroismul revoluţionar a fost ilustrat cu chipurile lui Tatulici şi Esca, de ce n-ar fi şi Ceaucesco un romantic revoluţionar? De aici şi disputa: la fel de… avenit, altcineva îl consideră pe Ceauşescu avangardist, aparţinînd avangardei, dacă şi Salvador Dali (v. scrisoarea publicată de „Scînteia”, în 4 aprilie 1974) l-a felicitat pe imperialul nostru preşedinte al republicii cu sceptru la purtător. Că Dali o făcea în bătaie de joc îi scapă.
Tinerii procomunişti se întrec în a aduce argumente în favoarea unui Ceauşescu-artist, homo aestheticus, de cuprins în sfera sublimului. Şi ce subtil e Andrei Ujică, văzînd sub coaja dictatorului miezul: dictatorul artist.
„La urma urmei, dictatorul nu e decît un artist, ce are posibilitatea să-şi pună integral în practică egoismul. E doar o chestiune de nivel estetic dacă el se numeşte Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu”. Chiar. Ce mi-i Baudelaire, ce mi-i Ceauşescu. Albatroşi ucişi, amîndoi.
În această logică a absurdului, se poate afirma orice, hîrtia suportă: Ceau a vrut Nobelul pentru pace; pe cale de consecinţă, n-a fost violent. E şi autorul unui vers mare: „Să facem din tun tractoare”, ceea ce l-a inspirat pe Adrian Păunescu, probabil, să îndemne: „Iubiţi-vă pe tunuri!” Ce dacă a participat (de tînăr), cu arma-n mînă, la lupta de clasă socială, pro colectivizare?
Alt simpatizant (sau acelaşi?) merge mai departe, găsindu-l pe scorniceştean bretonian (v. Manifestul suprarealist al lui André Breton, din 1924). Aşa da: Ceauşescu era… suprarealist, cerîndu-ne imposibilul: să trăim fără apă, lumină, căldură, hrană.
Ce ne mai spun tinerii, pe cuvînt de utecist? Că regretă entuziasmul colectiv. Asta dacă osanalele unanime şi aplauzele la unison sunt semn de solidaritate, dacă spectacolul ordinii de pe stadioane nu era supravegheat de forţa Secu.
Hotărît, nu bătrînii nostalgici care aprind lumînări la Ghencea, în decembrie, sunt pericolul, ci tinerii care consideră comunismul „una dintre cele mai frumoase utopii din istoria umanităţii”. Şi cum, zic ei, să condamni o utopie măreaţă? Cum să fie acuzate şi, cu atît mai puţin, pedepsite, răzbunate crimele celor care au investit (gloanţe) în frumoasa ideologie? Spus net: utopie rea, cea mai rea utopie posibilă, asta e comunismul. Pentru oameni normali, înseamnă anormalitate. Ce beneficii, ce laturi bune să preluăm din socialism? Ni se propune să vorbim relaxat despre utopia bună a egalităţii sociale? A fost aşa ceva? Ei, părinţii, la Canal; noi, copiii, duşi cu şcoala la filmul sovietic Haz, cîntec şi dans. Să regretăm acest coşmar, acest dezastru, disperarea, ura, frica? Să aşteptăm alţi „cavaleri ai dreptăţii”, cum le spune Richard Rorty, intelectuali morali ca neo-marxişti? Ca să ne aducă iarăşi binele comun(ist)?
Comunismul, după cîte ştiu, nu este materie de studiu la şcoală. La Facultăţile de Istorie s-o preda vreun Curs de Martirologie? Că avem destui sfinţi ai închisorilor, contestaţi ştim de cine. Şi dacă nici acum nu suntem în stare să recitim trecutul, istoria scrisă de comunişti, şi să-i contestăm neadevărurile, atunci sechelele nu se vor şterge. N-o învăţa istoria pe nimeni nimic, aşa cum susţine Zoe Petre, dar rolul ei, menirea ei, obligaţia ei, datoria ei este să înveţe, să deschidă ochii. Un proces al comunismului cu rol salutar, asta a lipsit şi lipseşte.
Cît despre cei care rătăcesc, mă tem că singura soluţie de a-i dezmetici ar fi să trăiască la fel ca noi ceauşismul. Băieţii ăştia de extremă stîngă n-au decît să aparţină pe veci nu lui Dumnezeu, ci Tovarăşului Dumnezeu.
Magda Ursache
Nota redacției. Titlul de mai sus, Anticomunism,care este definiția matale?, l-am pus eu, semnalând principalul neajuns al textului scris cu atâta vervă și aplomb de colega noastră din Iași: nu are o definție clară a ceea ce neagă și contestă. Mai mult: contestă, sub eticheta de comunism, perioada „epocii de aur”, nu perioada kominternistă, a obsedantului deceniu. Nici măcar nu le separă, de ai zice că merge pe urmele lui Tismăneanu… Ceea ce pot jura că nu e adevărat, ba este chiar imposibil. Doamna Magda Ursache face parte din gașca celor care, înainte de 1990, din proprie inițiativă, adică dintr-un imbold irepresibil al inimii, al conștiinței, fără susținere la Europa Liberă, o mai spunea și pe a dreaptă, criticând sau chiar demascând „derapajele” sistemului. Acum critică sistemul! Critică și ușurința cu care unii uită sau nu vor să știe ce a fost înainte de 1990! Dar nu cumva exact asta i se poate reproșa și domniei sale?! Nu cumva uită și dînsa ceea ce alții nu pot uita?!
Pe acest site textul dnei Magda Ursache, importantă scriitoare „în viață”, va stârni critici și aprecieri pozitive deopotrivă. Sper să fie judicios cântărite fiecare. Oricum, mă bucur să mă „revăd” cu distinsa colegă. Salutări soțului!
i.c.
CĂRTICICA ŞEFULUI DE CUIB
CORNELIU ZELEA CODREANU
– Rezumat –
„Legiunea este o organizaţie întemeiată pe ordine şi disciplină.
Legiunea e călăuzită de un naţionalism curat, izvorât din nemărginita dragoste de Neam şi Ţară.
Legiunea vrea să trezească la luptă toate energiile creatoare ale Neamului.
Legiunea apără altarele Bisericii pe care duşmanii vor să ni le dărâme.
Legiunea îngenunche înaintea crucilor vitejilor şi mucenicilor Neamului.
Legiunea stă scut neclintit în jurul Tronului, din care voievozi şi regi s-au jertfit pentru apărarea şi înălţarea Patriei.
Legiunea vrea să clădească din suflete tari şi braţe vânjoase o Ţară puternică, o Românie nouă.”
Cele şase legi fundamentale ale cuibului
1) Legea disciplinei: fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează-ti şeful şi la bine şi la greu.
2) Legea muncii: munceşte. Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii să-ţi fie nu câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi la înflorirea României.
3) Legea tăcerii: vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte cât trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu făptuieşte; lasă pe alţii să vorbească.
4) Legea educaţiei: trebuie să devii altul. Un erou. În cuib fă-ţi toată şcoala. Cunoaşte bine Legiunea.
5) Legea ajutorului reciproc: ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa.
6) Legea onoarei: mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă, nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.”
Viaţa Cuibului
„Acolo, în cuib, se vor înălţa rugăciuni lui Dumnezeu pentru biruinţa Legiunii, se vor cânta cântecele trimise de Legiune, se va vorbi despre cei morţi: martiri, eroi căzuţi pentru Legiune şi camarazii morţi în credinţă legionară, prieteni, părinţi, bunici şi strămoşi, rechemându-se duhurile lor. În linii generale, în cuib nu se va da loc la discuţii înfocate, violente, contradictorii. Cât mai putină vorbă, cât mai multă meditaţie, nimic să nu tulbure majestatea tăcerii şi a bunei înţelegeri. Se vor face exerciţii de tăcere completă.”
„Legionarul trebuie să fie om de cuvânt. Când a spus o vorbă să se ţină întocmai de dânsa. Ţara e plină de aceia care spun multe vorbe, dar nu se ţin niciodată de ele. Când promiţi ceva, gândeşte-te bine. Dacă tu crezi că nu poţi, spune verde, căci e mai frumos.”
„Când legionarul va avea poftă de sfadă, să se bage între duşmani. Lucrurile mari şi bune se fac cu inimă bună, pentru că unde e inimă bună acolo e Dumnezeu, iar unde inima e rea, acolo s-a băgat diavolul.”
Fiecare cuib are un număr de oameni cunoscuţi în faţa sa. Ei pot fi prieteni, indiferenţi sau vrăjmaşi. Cuibul îşi face o listă cu numele şi adresa lor, apoi îşi propune ca încetul cu încetul să-i convingă şi să-i crească în credinţă legionară. Atunci trimite fiecăruia hrană sufletească: cărţi, reviste, articole, fotografii, coruri. Bine studiate, după sufletul şi mintea omului care le va citi. Pe un om poate să-l influenţeze o anumită carte, un anumit articol, o anumită foaie, revistă. Pe altul, altele. De aceea cuibul trebuie să studieze ca să nu arunce nimic în vânt. Vrăjmaşului trebuie să-i dea cărţi? Da. Pentru că după ce va citi azi, mâine, poimâine, va începe să se clatine. Şi vrăjmaşul care se clatină va fi învins. Această hrană sufletească nu se trimite numai o dată. Cuibul are grijă de pui până fac aripi. Când sufletul lor a crescut în credinţă, atunci plini de recunoştinţă vor veni, te vor căuta şi te vor întreba: Ce să fac acum? Îi vei răspunde: Fă şi tu ce am făcut eu. Hrăneşte şi tu pe alţii, după cum te-am hrănit şi eu pe tine.”
„Iniţiativa este cea mai frumoasă floare pe care un comandant o poate purta. Şeful care îşi ia răspunderea iniţiativei trebuie să ştie că ea poate aduce mărirea organizaţiei, dar poate aduce şi foarte mare rău, după cum un şef o întrebuinţează în bine sau în rău. (…) În general, un şef, ca şi un legionar, trebuie să fie atent de a nu face nici un fapt, de a nu se introduce în vreo acţiune care ar putea periclita, strica sau dezonora Legiunea.”
„Noi nu ne cunoaştem ţara. Unii nu-şi cunosc nici satul vecin. În zilele de sărbătoare, pe ploaie sau pe vreme bună, iarna sau vara, să ieşim afară, în mijlocul naturii. Pământul românesc să devină un furnicar în care să se întâlnească pe toate drumurile mii de cuiburi alergând în toate direcţiile. În timpul slujbei să se oprească la biserica din cale. Să se oprească la camarazii din satele vecine. Marşul este sănătos. Marşul repauzează şi reface nervul şi sufletul omenesc. Dar mai presus de toate, marşul este simbolul acţiunii, al explorării, al cuceririi legionare.”
Despre organizare
„Fiecare membru al cuibului, după ce a stat într-un cuib mai multă vreme făcându-şi educaţia legionară poate să se desprindă din acel cuib şi să-şi formeze un alt cuib în care el va fi şef. (…) Cuiburile dintr-un sat, comună, oraş, fabrică, facultate, etc. trebuie să aibă legături între ele. De ce? Pentru ca să nu se ciocnească între ele în anumite chestiuni (unii să aibă o părere, alţii altă părere). Toţi legionarii vor avea o singură părere, un singur gând şi un singur suflet. De aceea trebuie să aibă toţi un singur şef. (…)
Dacă într-un sat este o singură familie de cuiburi, şeful legionarilor din sat este şeful primului cuib. Dacă sunt două familii de cuiburi, şeful satului sau şeful garnizoanei legionare va face cu schimbul câte o lună.” Mai târziu, când cuiburile se înmulţesc, se fac şi şefi de sectoare, care să facă legătura şi să aibă grijă de toate cuiburile din regiune. Şeful de sector este numit de conducerea centrală a Legiunii în urma propunerii şefului judeţean. El se va recruta dintre cei mai destoinici şefi de garnizoană.
Cuiburile FDC (Frăţia de Cruce)
Rolul cuiburilor FDC este de a face educaţia tinerimii române, şi anume:
a) Educaţia creştină: ei trebuie să recunoască, să iubească pe Dumnezeu şi să se poarte după învăţăturile Creştine. Este foarte multă literatură imorală care ucide sufletul copilului. El trebuie să fie ferit de a sorbi această otravă.
b) Educaţia naţională: tânărul român trebuie să-şi iubească patria, pământul şi regele. Fără patrie este ca un pui fără cuib. El trebuie ferit de literatura comunistă care se ridică în contra lui Dumnezeu, în contra familiei, în contra proprietăţii, în contra armatei.
c) Educaţia socială: în sufletul tineretului nostru trebuiesc cultivate şi întreţinute sentimentele creştine de dreptate şi echitate socială şi setea de muncă creatoare.
d) Educaţia fizică: copilul trebuie să fie voinic şi sănătos la trup, pentru că el va fi ostaşul de mâine care va apăra acest pământ. (Legiunea Sportivă).
e) Educaţia sanitară: el trebuie păzit de nenumăratele boli, în special de cele venerice care secătuiesc toată vlaga tineretului. Cu un cuvânt, trebuie să ne îngrijim de Românul zilei de mâine, care va purta pe umerii săi marea răspundere a existenţei Patriei.
SFATURI PENTRU ŞEFII DE CUIB
ca unitatea de sub comanda lor să poată merge bine
1) Cum trebuie să fie şi să se poarte un şef:
– Un şef trebuie să fie înţelept, trebuie să se gândească bine când ia o hotărâre, pentru ca ea să fie bună. Hotărârea trebuie luată repede şi dusă până la capăt.
– Trebuie să fie blând şi să-şi iubească oamenii de sub comanda lui.
– Trebuie să fie voios; aşa trebuie să apară înaintea celor pe care îi comandă, nu amărât, întunecat, nervos.
– Trebuie să fie drept cu legionarii şi cu toată lumea. Nici adversarului nu-i poate face nedreptate. Va lupta cu el, îl va învinge, dar pe căile dreptăţii, ale moralei; nu prin laşitate sau minciună.
– Trebuie să fie curajos şi hotărât în ceasuri de primejdie. Aşa bunăoară, dacă va vedea un om în primejdie, datoria de onoare a unui legionar este de a sări pentru a-l salva, înfruntând primejdia – exemplu: foc, înec etc.
– Trebuie să împartă bucuriile şi durerile cu toţi camarazii lui. În orice ocazie în lume, nu numai în lumea legionară, el trebuie să-şi aleagă locul cel mai greu. Un legionar nu se înghesuie ca să apuce cel dintâi loc la masă sau cel mai bun pat la culcare.
– Trebuie să fie dibaci, adică orice ordin să-l ducă la bun sfârşit, întrebuinţând căile cele mai inteligente.
– Trebuie să comande clar şi să-şi ducă oamenii la biruinţă.
– Să nu vorbească de rău pe camarazii lui. Să nu permită să i se vorbească de rău despre alţii.
– Să ştie să păstreze armonia în unitatea pe care o conduce. Este de o importanţă capitală. Un şef de ar avea toate calităţile din lume şi dacă în unitatea pe care o comandă e ceartă, dezbinare, neînţelegere, trebuie imediat înlocuit. Sunt unii şefi care îndată ce iau comanda unei unităţi, unitatea începe a se destrăma.
(NOTĂ: Cazul HORIA SIMA! Dezbinarea Mişcării Legionare datează din vremea şefiei lui Sima, şi chiar şi numai din acest punct de vedere, lăsând la o parte gravele şi repetatele abateri de la linia legionară, ca şi trădările sale, excluderea lui din Mişcare în 1953, de către adunarea gradelor legionare din vremea Căpitanului, este perfect justificată şi valabilă!)
– Să fie foarte cuviincios cu toată lumea. Să nu bruscheze lumea, pentru că în loc de a o atrage o s-o îndepărteze.
– Trebuie să fie cumpătat la toate. De exemplu: nu se poate concepe nici un şef şi nici un legionar beat. Legionarul poate petrece, dar nu se îmbată.
– Să fie om de cuvânt.
– Să fie de o cinste care să-i atragă stima tuturor oamenilor din jur.
Într-un cuvânt, să se poarte în aşa fel încât toată lumea să poată spune: „Într-un legionar te poţi încrede, căci un lucru luat de un legionar pe seama lui îl duce la bun sfârşit.”
Şeful legionarilor este un om năzdrăvan, care din orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea, iese deasupra. El trebuie să fie învingător. De va cădea, el se va ridica din nou şi va învinge. Numai înzestrat cu astfel de calităţi, un şef legionar va putea, prin şcoala cuibului şi prin puterea exemplului, transforma pe fiecare român, creând un suflet nou, un adevărat caracter, care va şti să învingă în toate împrejurările şi cu care ţara se va putea mândri.
2) De ce trebuie să se păzească un şef legionar
Să nu se lase ademenit. Adversarii au două căi de luptă. Prima cale, atacul făţiş pentru a ne strivi. Dacă văd că noi am rezistat şi n-am fost striviţi, atunci încearcă a doua cale: ademenirea câtorva oameni pentru dezbinarea noastră. Un exemplu: procesul de la Văcăreşti din 28 martie 1924. Procesul acesta a urmărit strivirea noastră. Noi însă am rezistat, am ieşit învingători. Diferite persoane sus-puse se arătau prietene cu noi (după proces), ne chemau la masă, ne lăudau: că suntem buni, suntem talentaţi, vom ajunge departe etc. În acelaşi timp încercau dezbinarea noastră: vorbind rău pe ceilalţi camarazi. Noi am prins această notă de atac şi ce auzeam, veneam şi ne spuneam unul altuia. Şi atacul a căzut. Iar noi, după 10 ani, ne găsim tot aşa de uniţi ca şi în ceasul întâi.
Acum, împotriva Mişcării Legionare se întrebuinţează primul mijloc: încercarea adversarilor de a ne strivi.
Când vor vedea însă că nu ne pot strivi, vor încerca al doilea mijloc: dezbinarea noastră prin ademenire. Nu vedeţi cum s-au dezbinat toate partidele din România, tot prin ademenire? (…) Dar noi vom fi pregătiţi şi vom învinge.
Ce trebuie să facă un şef legionar, când simte atacul ademenirii: Imediat trebuie să raporteze şefului său şi şefului Legiunii şi să spună deschis cuibului din care face parte. Adică să dea pe faţă uneltirile vrăjmaşe.
Nu există în Legiune „M-am supărat şi plec.” Dacă se ceartă cu cineva cu un camarad, legionarul trebuie să se împace. În orice caz, nu poate pleca din Legiune pe acest motiv, căci nu se poate supăra pe Legiune, adică pe lupta de mântuire a tării sale. Iar dacă pleacă, greşeala lui este foarte mare faţă de toţi legionarii, faţă de drapelul Legiunii şi faţă de Neamul său. Cineva poate pleca din Legiune când nu mai crede, dar nu când se supără.
Este o mare greşeală ca un şef legionar, din invidie, să înceapă a vorbi de rău în fata oamenilor din cuib sau din sat pe un camarad al său. Aceasta duce la dezbinarea în două a legionarilor, la lupta dintre dânşii, la victoria inamicului. Este aşa de grav acest lucru, încât Legiunea consideră asemenea fapte aproape ca o trădare. Cum? Pentru ambiţiile tale să distrugi Legiunea? Chiar dacă sunt duşmani personali, când au devenit legionari nu se mai ceartă, nu se mai vorbesc de rău, luptă fiecare în funcţia pe care o are şi slujeşte cu credinţă cauza legionară şi victoria de mâine.
O altă boală de care trebuie să se ferească un şef legionar şi să-şi păzească toţi oamenii din organizaţie, boală care este foarte periculoasă, pentru că aduce neînţelegeri în sânul organizaţiei şi mai ales pentru că taie aripile marilor îndemnuri, este critica. Critica sub formă de veşnică nemulţumire. Sunt anumiţi oameni care, orice ai spune sau orice ai face, ei sunt întotdeauna nemulţumiţi şi au întotdeauna ceva de zis. Aceştia ţin pe loc orice încercare de creaţie, taie avântul oamenilor de faptă. Organizaţia noastră nu este o organizaţie de critică, de negaţie, ci este o organizaţie cu spirit de afirmaţie, de combativitate, de ofensivă. Lăsăm critica să ne-o facă istoricii, noi acum să cucerim şi să înfăptuim cât mai mult şi cât mai bine.
Recrutarea membrilor
Şeful de cuib când îşi recrutează membrii trebuie să aibă grijă de a căuta elementele cele mai destoinice şi cu sentimentul demnităţii dezvoltat.
Necinstiţii, hărţăgoşii, oamenii de scandal, trufaşii, lăudăroşii, cei plini de ei, fricoşii, laşii, trebuie lăsaţi în afara organizaţiei. Şi pentru ca să fie sigur că nici unul din elementele de mai sus nu vor mai putea intra în organizaţie, numărul legionarilor în nici un sat nu va putea fi mai mare decât jumătate din numărul oamenilor din sat. Odată numărul legionarilor împlinit, nu se mai poate primi în organizaţie nimeni, rămânând a se primi numai în măsura în care se fac locuri libere.
În orice caz, trebuie păzită organizaţia de oamenii care nu pot să trăiască fără să se certe. Imediat ce un membru din cuib nu se poate înţelege cu ceilalţi membri, el va trebui să părăsească organizaţia, înaintându-şi demisia. Mai bine mai puţini, trăind în frăţie deplină, într-o unitate perfectă, decât mai mulţi certându-se între dânşii.
Şeful de cuib va căuta să păzească organizaţia de agenţi provocatori sau spioni trimişi de politicieni sau escroci de meserie.
Uniforma legionară
În locul vorbăriei şi a discursurilor lungi, lumea vrea frază scurtă, clară şi precisă, ca aceea a ostaşului.
În locul lipsei de curaj şi a îndoielii de astăzi, lumea vrea hotărârea repede.
În locul comitetelor democratice, care discută, se ceartă şi nu iau hotărâri, lumea vrea şef şi disciplina tuturora. (Se înţelege, ajutat de comitete prevăzute)
În locul descurajării, lumea vrea încredere, voie bună, mândrie ostăşească.
În locul lenei, lumea vrea muncă de dimineaţă până seara, a tuturora, nu trei părţi numai la muncă şi o parte numai la petrecere.
În locul poftei de câştig, a dorinţei de a trage un beneficiu din politică, lumea vrea jertfa pentru ţară, ca jertfa soldatului pe câmpurile de bătaie. El nu caută să câştige nimic, el dă totul, muncă, suflet, viaţă pentru ţara lui. Aceasta ne trebuieşte. Dacă ar da toţi oamenii care fac politică: muncă, suflet, viaţă pentru ţară, ce bine ar fi de ţara românească! Iată ce va face şcoala legionară.
În locul dezbinării şi a certurilor, noi punem camaraderia frumoasă a ostaşului şi unitatea perfectă ca a unei trupe, a naţiunii întregi. Toţi au un singur gând: Patria, un singur Drapel, un singur şef, un singur Rege, un singur Dumnezeu, o singură voinţă: aceea de a le slujii cu credinţă până la moarte.
Legionarul şi-a făcut uniformă pentru că în dosul ei el vede toate aceste mari calităţi ostăşeşti, care ridică neamurile şi le fac învingătoare, împotriva tuturor greutăţilor. Uniforma este: cămaşă verde, centură cu diagonală.
Interzicerea uniformelor: Guvernul a interzis prin lege portul uniformelor. Odată legea votată, trebuie să ne supunem. Legionarii nu vor mai ieşi în public îmbrăcaţi în uniformă.
Dar noi nu renunţăm la dânsa. Ne vom face uniforme şi le vom îmbrăca numai în zilele de sărbătoare şi numai în casele noastre, unde suntem stăpâni şi liberi să ne îmbrăcăm cum dorim. Le vom îmbrăca cu drag, aşteptând ceasul când legiuitorii se vor convinge că aceste uniforme frumoase nu sunt un pericol pentru ţară, ci din contră, sunt un bine. Ar trebui să nu existe legionar care în casa lui să nu-şi aibă uniforma, să n-o îmbrace în zilele de sărbătoare, când va trebui să facă cinste unui musafir, oaspete, îmbrăcându-se în cămaşa verde. Va fi o sărbătoare în casa unui legionar când el şi familia lui se vor îmbrăca în frumoasa cămaşă verde, simbolul primăverii Neamului românesc.
Grade
Noul venit în Legiune se cheamă membru. După trei ani el poate fi avansat la gradul de legionar.
Urmează: instructor legionar, comandant-ajutor, comandant legionar, comandant Buna Vestire, Senator legionar – cu caracter onorific.
Funcţiuni: şef de cuib, şef de garnizoană, şef de plasă, şef de corp legionar, şef de judeţ, şef de regiune
Nu este obligatoriu ca funcţiunea să fie ocupată de un grad.
Funcţiunea dă onorul gradului.
Camaraderia, disciplina şi încrederea în şefi
O organizaţie nu poate niciodată obţine victoria fără unitate. Organizaţiile cu unitate şubredă, de cele mai multe ori cu un ceas înainte de victorie se rup în două (adică le rupe inamicul prin intrigile lui) şi se iau la luptă între ele. În acel moment totul este pierdut. Un singur lucru rămâne: victoria inamicului. De aceea orice Organizaţie trebuie să-şi asigure unitatea. Ea se asigură prin două mijloace:
1. prin camaraderie, acea forţă a sufletului, care uneşte într-o sfântă frăţie pe toţi luptătorii;
2. prin disciplină, acea forţă exterioară care armonizează toate voinţele în vederea realizării aceluiaşi scop.
Un şef legionar deci trebuie să fie disciplinat, să aibă încredere în şefii săi. Camaraderia, încrederea în şefi şi disciplina se completează prin aceea că cele două dintâi vin de jos în sus, cea de a treia, disciplina, vine de sus în jos, aşa că unitatea este asigurată, chiar atunci când elementele de jos ar putea să aibă şi alte păreri sau chiar păreri contrare. De aceea, educaţia disciplinei rămâne ca o mare supapă de siguranţă pentru asigurarea unităţii şi deci a victoriei, atunci când celelalte mijloace s-au epuizat.
Şeful de cuib va trebui să caute în toate împrejurările să dezvolte acest simţ de disciplină în orice legionar şi mai ales o va face prin exemplul pe care îl va da el. Să nu se uite că disciplina voluntară este de esenţă superioară, deoarece ea presupune o renunţare a personalităţii şi orice renunţare în vederea unui scop măreţ este de esenţă spirituală superioară.
Despre pedepse
Nu insistăm aici asupra pedepselor în lumea legionară, pentru că socotim că nu va fi nevoie de ele. În orice caz, pedepsele încep de la întâia dojenire, a doua dojenire, a treia dojenire. Eliminarea din luptă pe o lună, eliminarea pe două luni, eliminarea pe trei luni, eliminarea pe 6 luni şi ajungând până la eliminarea pentru totdeauna din Organizaţie. De asemenea, ridicări de comandă pentru timp limitat sau nelimitat. (…)
Mai important însă este modul frumos, demn, înţelegător în care un legionar îşi primeşte şi execută pedeapsa. Recunoaşte greşeala, nici nu se supără, nici nu se răzvrăteşte, o execută şi se hotărăşte ca prin atitudinea demnă să-si recucerească poziţia.
În orice caz, neexecutarea unui ordin constituie una dintre cele mai mari greşeli posibile, când ea este făcută intenţionat. Şi dacă se repetă, legionarul va trebui să părăsească organizaţia.
În timpul campaniei electorale
Promisiuni electorale legionarul nu face.
Un şef legionar nu va promite decât aceea ce putem face noi. Noi nu promitem bani, nu promitem rachiu, nu facem funcţiuni. Noi nu cumpărăm cu bani sufletele omeneşti. Cei ce vin în numele lui Dumnezeu nu fac aceasta. Numai cine vine în numele satanei cumpără sufletele cu arginţi.
Un şef legionar va spune: Nu promitem bani, ci promitem dreptate. Nu promitem să-ţi facem ţie ceva, ci promitem să muncim, să luptăm pentru ţara noastră.
Cine vrea să lupte pentru dreptate şi pentru cinste în ţară, cine vrea să muncească pentru Patria lui, cine vrea să facă jertfă alături de noi, să vină cu noi. Va fi bine aşa? Da. Pentru că lucrurile merg într-o ţară ca la o gospodărie. Dacă la o gospodărie este pământ bun, bogat înzestrat cu tot ce-i trebuieşte unei gospodării, iar gospodarul nu-i vrednic, e risipitor, bea tot ce are, se ceartă toată ziua, gospodăria se va ruina, iar copiii o vor duce foarte prost. Vor fi şi ei amărâţi şi flămânzi. Dar dacă se schimbă gospodarul cu un om cinstit, muncitor, vrednic? Gospodăria va înflori în scurt timp şi toţi copiii vor înflori şi ei ca nişte bujori.
Ţara noastră nu-i şi ea o gospodărie, cu pământ bun şi bogat? Cu tot ce-i trebuieşte? Noi, românii, nu suntem copiii din gospodărie? Şi nu suntem amărâţi şi flămânzi?
Când vom schimba însă gospodăria, atunci nu vom mai fi aşa. Aceasta o va face Legiunea. Va schimba gospodăria, adică guvernele partidelor şi va face un guvern legionar. Aceasta este singura promisiune pe care o face legionarul în ajun de alegeri şi întotdeauna.
Şeful de cuib trebuie să facă scoală tuturor legionarilor şi să le spună că scopul nostru nu este de a alege un număr de 5, 10, 20 de deputaţi. El este cu mult mai mare, cu mult mai sfânt şi cu mult mai greu. Noi trebuie să facem ca toată România să devină legionară. Duhul nou legionar trebuie să guverneze. Ţara trebuie să fie condusă după voinţa legionarilor.
Unii zic: apoi a venit odată pe la noi, dar de acum s-a terminat, l-am ales şi nu mai vine. Răspuns: Cum să vină, dacă sunt 71 de judeţe cu 71 de oraşe şi cu 10.000 de comune pe unde are ordin de la şeful Legiunii să alerge pentru a face noi cuiburi, a organiza şi a pregăti victoria cea mare? Şi dacă ne-am duce în fiecare comună, înseamnă 10.000 de zile şi 10.000 de zile înseamnă câte 365 zile într-un an, aproape 30 de ani. Vedeţi cât de greu este ca în fiecare comună să venim o dată, dar ca să veni de 2, 3, ori? Nu ne-ar ajunge o viaţă întreagă. Legionarii trebuie să înţeleagă şi să explice tuturor oamenilor lucrul acesta. (…)
Alţii zic: „Iacă i-am ales şi pe ăştia din Legiune. Nici ei n-au făcut nimic”. Legionarii vor răspunde: deputaţii legionari, chiar dacă ar fi 30 – 40, n-au să poată face mult. Aşteptaţi să învingă legionarii în ţară, să se întindă de la un capăt la celălalt si atunci să vedeţi reformele cele mari pe care le vor aduce. Legile pe care le-au pregătit legionarii sunt legi de mari dreptăţi, pe care poporul le aşteaptă de multă vreme. Cine crede în victoria finală, cine ştie să lupte până la capăt, numai acela este legionar. Numai acela care nu s-a îndoit în inima lui se va bucura cu adevărat în ceasul biruinţei, atunci când naţiunea română îşi va fi tras prin voinţa ei proprie, drum nou, drum mare, drum de biruinţă.
Deputaţii legionari, imediat după alegeri, au primit mii de cereri. Unii oameni cer bani, alţii cer să li se dea serviciu, alţii cer lemne gratis, alţii cer pământ.
Un legionar nu cere. El spune: nu ne trebuie bani sau servicii. Daţi-ne legi drepte în ţară, căci cu legi drepte ne vom câştiga bani şi traiul prin munca noastră.
Deputaţii legionari nu pot să alerge cu 2000 de cereri pe la ministere pentru 2000 de oameni, pe care să-i servească, iar 14 milioane de ţărani, muncitori, funcţionari, să aştepte şi iar să aştepte ziua dreptăţii lor. Deputaţii legionari nu-şi vor căpătui 5-6 partizani dintr-un sat, cum fac partidele politice, iar biata mulţime săracă şi amărâtă să tragă toată viaţa la jug. Şi apoi, dacă un deputat legionar se roagă de un ministru să-i facă un serviciu pentru 1, 2, 3, oameni, a doua zi îl roagă şi ministrul ca să închidă ochii la legile pe care le face el, să nu le mai combată.
De aceea şefii legionari vor trebui să explice aceste lucruri tuturor oamenilor şi să le facă şcoala legionară adevărată. Ei trebuie să le spună la toţi: Noi dacă am intrat în Legiune, nu cerem nimic pentru noi, ci dăm. Dăm suflet, dăm muncă, dăm suferinţă, dăm tot ce avem pentru ziua cea sfântă a biruinţei neamului românesc.
Direcţia spirituală a educaţiei
Legionarul şi în scris şi în vorbă trebuie să fie scurt, clar şi precis. Vorbăria lungă şi încurcată este vorbăria democraţiei.
Legionarul nu va pune preţ pe hainele luxoase şi strălucitoare ale nimănui. El va dispreţui luxul pe care îl va considera ca având la bază o înclinaţie sufletească spre frivolitate, spre lichelism, spre secăturism. Astăzi, omul luxos, dacă nu este un hoţ aparţinând uneia din multiplele forme ale hoţiei, în orice caz este un nesimţitor care pălmuieşte mizeria nesfârşită a ţării. Legionarul nu va cântări un om după haină şi nu va mai face deosebire între omul sărac, cu haine rele şi cel cu haine bune. Legionarul va cântări pe om după ceea ce va avea sub haină, adică după sufletul lui.
Legionarul şi mânuirea banilor publici: Legionarul care-şi va însuşi bani care nu-i aparţin, care va mânui în mod necinstit banii Legiunii sau ai oricărui om, acela care nu va putea da socoteală, conform promisiunii, de banii încasaţi din vânzarea broşurilor, gazetelor, insignelor etc. va fi eliminat pentru totdeauna din Legiune de la primul caz, orice situaţie ar ocupa în ea. În organizaţia aceasta nu pot să crească decât numai oameni cinstiţi. O mică hoţie nu poate să te lase indiferent pentru că în definitiv aceasta nu este decât sămânţa marilor hoţii, sămânţă care, dezvoltându-se din cauza toleranţei noastre, ar putea răstigni din nou prin jefuire poporul român şi această ţară.
Sentimentul demnităţii: Ne-am săturat de lipsa de demnitate omenească. Dacă nu dai bacşiş, dacă nu-l plăteşti, nu ţi se înscrie în partid. Dacă nu plăteşti, nu dă drumul hârtiilor de la primărie. Dacă nu dai bacşiş, nu poţi să-ţi capeţi dreptul. Bacşişul, mita şi hoţia au desfiinţat sănătatea morală a naţiunii române. Legionarul va căuta să desfiinţeze aceste apucături şi să reînvie sentimentul demnităţii omeneşti. El nu va da nimănui nimic, nu va promite nimănui nimic, iar când va face cuiva un serviciu, nu se va înjosi ca să primească bacşiş sau mită, ci va pune mâna în gât mituitorului.
Şcoala faptei creatoare: Legionarul trebuie să fie un om de faptă. Prin fapta lui, prin munca lui, el va clădi din temelii România cea nouă.
Rugăciunea ca element decisiv al victoriei. Apelul la strămoşi: Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii. Să nu se uite că noi, poporul român, stăm aici, pe acest pământ prin voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea Bisericii Creştine. În jurul altarelor bisericilor s-a aflat adunată de mii de ori în vremuri de bejenie şi restrişte, întreaga suflare românească de pe acest pământ, cu femei, copii şi bătrâni, cu conştiinţa perfectă a ultimului refugiu posibil. Şi astăzi stăm gata să ne adunăm, poporul român, în jurul altarelor, ca-n vremuri de mari primejdii, pentru ca, îngenuncheaţi, să căpătăm binecuvântarea lui Dumnezeu. Războaiele se câştigă de aceia care au ştiut să atragă din văzduh, din ceruri, forţele misterioase ale lumii nevăzute şi să-şi asigure concursul acestor forte. Forţele acestea misterioase sunt sufletele morţilor, sufletele strămoşilor noştri, care au fost şi ei odată legaţi de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apărarea acestui pământ şi care sunt şi azi legate de el prin amintirea traiului lor de aici şi prin noi, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor. Dar mai presus de sufletele morţilor stă Dumnezeu. Odată aceste forţe atrase, ele vin în balanţa ta, te apără, îţi dau curaj, voinţă şi toate elementele necesare victoriei şi te fac să învingi. Introduc panică şi groază în duşmani, le paralizează activitatea. În ultima analiză, biruinţele nu depind de pregătirea materială, de forţele materiale ale beligeranţilor, ci de puterea lor de a-şi asigura concursul puterilor spirituale. Astfel, se explică, din istoria noastră, biruinţele miraculoase ale unor puteri materialiceşte cu desăvârşire inferioare. Cum se poate asigura concursul acestor forţe?
1) Prin dreptatea şi moralitatea acţiunii tale;
2) Prin apelul frecvent, insistent la ele. Cheamă-le, atrage-le cu puterea sufletului tău şi ele vor veni.
Puterea de atracţie este cu atât mai mare, cu cât apelul, rugăciunea, se face în comun de cât mai mulţi. De aceea, în şedinţele cuibului, care se ţin în toată ţara sâmbătă seara, se vor face rugăciuni şi se vor îndemna toţi legionarii ca a doua zi, Duminica, să meargă la biserică.
Patronul nostru este Sfântul Arhanghel Mihail. Icoana lui trebuie să o avem în casele noastre, şi în vremuri grele să cerem ajutorul Lui şi El nu ne va lăsa niciodată.
Şcoala suferinţei: Cel ce intră în această luptă, trebuie să ştie de mai înainte că va avea de suferit. După suferinţă vine întotdeauna victoria. Cel ce va şti să sufere, acela va învinge. De aceea, noi, legionarii vom primi suferinţele cu drag. Fiecare suferinţă este un pas înainte către mântuire, către victorie. O suferinţă nu-l va descuraja pe legionar, ci-l va oţeli, îi va căli sufletul. Cei ce-au suferit şi vor mai suferi încă, vor fi adevăraţi eroi ai luptei legionare.
Ce drum are de străbătut un legionar în viaţa sa legionară
Viaţa legionară este frumoasă. Dar nu este frumoasă prin bogăţie, prin viaţă de petreceri şi lux, ci este frumoasă prin mulţimea primejdiilor pe care le oferă legionarului, frumoasă prin nobila camaraderie care leagă pe toţi legionarii din întreaga ţară într-o sfântă frăţie de luptă; înălţător de frumoasă prin bărbăteasca atitudine în faţa suferinţei.
Atunci când cineva intră în organizaţia legionară, trebuie să cunoască mai dinainte viaţa care-l aşteaptă, drumul pe care-l va străbate. Drumul acesta va trece prin muntele suferinţei, apoi prin pădurea cu fiare sălbatice şi prin mlaştina deznădejdii.
Muntele suferinţei
După ce un om s-a înrolat legionar, cu dorul de patrie în inima sa, nu-l aşteaptă masa întinsă, ci el trebuie să primească pe umerii săi jugul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Luaţi jugul Meu asupra voastră”. Şi cărarea legionară începe să urce un munte pe care lumea l-a numit „muntele suferinţei”.
La început pare uşor de urcat. Ceva mai târziu, urcuşul devine mai greu, suferinţa mai mare. Cele dintâi broboane de sudoare încep să picure de pe fruntea legionarilor. Atunci, un duh necurat, strecurat printre legionarii care urcă, aruncă pentru prima dată întrebarea: „Oare n-ar fi mai bine să ne întoarcem înapoi? Cărarea legionară pe care am apucat începe să fie grea şi muntele e lung şi înalt de nu-i mai vedem sfârşitul.” Dar legionarul nu ascultă, merge înainte şi urcă cu greu.
De la un timp, urcând mereu pe muntele nesfârşit, începe să obosească, pare că puterile încep să-l părăsească. Norocul lui că întâlneşte un izvor, limpede ca inima unui prieten. Se răcoreşte, se spală pe ochi şi apoi o ia în sus din nou pe muntele suferinţei. Trece de jumătate şi de acolo începe muntele fără apă, fără iarbă, fără umbră, numai din piatră şi din stâncă. Şi legionarul când vede, zice: „Mult m-am mai chinuit până aici, ajută-mi Doamne să ajung până sus”. Dar duhul cel rău în zvârle întrebarea: „Oare n-ar fi mai bine să te întorci? Lasă-ţi încolo dorul tău de patrie. Nu vezi ce trebuie să tragi dacă-ţi iubeşti patria şi Regele, Neamul şi Pământul? Şi apoi, ce câştigi de aici? Nu-i mai bine să stai liniştit acasă?”
Pe stânca goală, el se urcă mereu cu nesfârşită credinţă. Acum e obosit. Cade. Îşi juleşte mâinile şi din genunchii lui pentru prima dată vede sângele curgând. Se înalţă ca un viteaz şi porneşte din nou. Mai are puţin. Dar stânca a devenit dreaptă şi colţuroasă, îi curge sânge din piept şi se prelinge pe stânca neîndurătoare.
„Oare n-ar fi mai bine să te întorci?” se aude din nou glasul necurat. Pare că rămâne pe gânduri. Dar deodată aude un glas strigând din adâncul miilor de veacuri: „Înainte, copii! Nu vă lăsaţi!” Un ultim efort. şi fruntea de viteaz ajunge sus la creasta învingătoare, pe vârful muntelui suferinţei, cu sufletul creştin şi românesc, plin de fericire şi bucurie.
Multe pătimesc legionarii urcând acest munte al suferinţei. Ar trebui o carte întreagă ca să se scrie suferinţa lor.
Pădurea cu fiare sălbatice
Să nu-şi închipuie însă cel ce doreşte să devină legionar, că încercările s-au sfârşit aici, în vârful muntelui suferinţei, şi este bine ca fiecare să ştie de la început ce-l aşteaptă, să cunoască drumul pe care-l apucă. A doua încercare: nu trece mult şi cărarea legionară intră într-o pădure căreia lumea i-a zis „pădurea cu fiare sălbatice”. De la marginea pădurii se aud urletele acestor fiare sălbatice care de-abia aşteaptă să intre cineva acolo pentru a-l sfâşia. După muntele suferinţei, aceasta este a doua încercare prin care trebuie să treacă legionarii.
Cine este fricos rămâne acolo, la marginea pădurii.
Cine are inimă de viteaz, intră înăuntru, se luptă cu vitejie şi înfruntă mii de primejdii despre care s-ar putea scrie şi se va scrie mai târziu o carte întreagă. În această luptă, legionarul nu fuge de pericol, nu se ascunde după copaci. Din contră, el apare acolo unde primejdia este mai mare. După ce a străbătut pădurea şi au ieşit cu bine, o nouă încercare îl aşteaptă:
Mlaştina deznădejdii
Cărarea se pierde şi ei trebuie să treacă printr-o mlaştină. Aceasta se cheamă „mlaştina deznădejdii”, pentru că pe acel ce intră într-însa, pentru ca să ajungă la capătul celălalt, îl apucă deznădejdea. Unii nu mai au curajul să intre, încep să se îndoiască de victorie, că este prea departe, că nu vor mai ajunge până la biruinţă. Aşa că mulţi dintre cei care au străbătut prin pădurea cu fiare şi au urcat muntele suferinţei, se îneacă în această mlaştină a deznădejdii.
Alţii intră şi se întorc, iar alţii se îneacă acolo. Dar legionarii adevăraţi nu pierd nădejdea, ei străbat şi această ultimă încercare şi ajung la mal acoperiţi de glorie.
Acolo, la sfârşitul drumului greu al celor trei încercări, începe apoi munca cea dulce, munca cea binecuvântată pentru înălţarea din temelie a României celei noi.
Numai acela care a trecut cele trei examene, adică peste muntele suferinţei, prin pădurea cu fiare sălbatice, şi prin mlaştina deznădejdii, şi a reuşit, este legionar adevărat. Cine n-a trecut prin toate acestea, nu se poate numi legionar, deşi este înscris în Organizaţie, are insignă şi plăteşte cotizaţia. Cine a avut abilitatea ca să le ocolească, totdeauna şi în 3 – 4 ani de viaţă legionară n-a cunoscut şi n-a dat nici examenul durerii, nici examenul bărbăţiei şi nici examenul credinţei, poate fi un om abil, dar nu poate fi un legionar. Şeful Legiunii, când apreciază persoana unui legionar, nu se ia nici după vârstă, nici după popularitate, adică după câţi oameni are în jurul lui, nici după abilitate, ci după aceste trei examene:
Legiunea este şi în contra acelora care deşi luptă, sunt mânaţi de un mobil sufletesc inferior: pofta de câştig, pasivitatea unui beneficiu, crearea unei situaţii. Aceştia, câştigând victoria, încep să o mănânce. Sufletul superior îşi găseşte marile satisfacţii în plăcerile luptei şi ale sacrificiului.
Legionarul şi politicianul
Legionarul şi politicianul – omul partidelor – stau faţă în faţă.
Omul partidelor desfiinţează România. Înaintea lui s-a aşezat cu pieptul său, legionarul.
Când omul partidelor, politicianul, ţăran sau orăşean, a intrat în partid, prima întrebare care şi-a pus-o, a fost: Ce voi câştiga de aici? Ce beneficiu voi trage? De aceea câştigă politicienii, iar ţara se dărâmă.
Legionarul când a intrat în Legiune, a zis: „Pentru mine nu vreau nimic”, şi s-a întrebat: „Ce pot da, ce jertfă pot face eu pentru ţara mea?” Legionarul spune: O mie de ani au pătimit strămoşii şi au murit cu gândul la această ţară. O mie de ani am aşteptat-o şi am visat-o. Astăzi, când Dumnezeu ne-a dat-o întreagă, în loc să cădem în genunchi în faţa ei şi să ne închinăm ca la o icoană, noi o furăm, o jupuim. În faţa ei, legionarul se prezintă nu cu drepturi cetăţeneşti, ci cu sacre datorii.
Ţelul politicianului este de a-si construi o avere; al nostru este de a ne construi o Patrie înflorită şi puternică. Pentru ea vom munci şi vom construi. Pentru ea vom face din fiecare român un erou, gata de luptă, gata de jertfă, gata de moarte. „Cine ştie să moară, nu va fi rob niciodată.” (Seneca)
Legionarul şi comunistul
Legionarul este împotriva comunistului şi va lupta din toate puterile, pentru ca oriunde se va afla încuibat acest comunist, să fie demascat şi răpus. Triumful mişcării comuniste în România ar însemna: desfiinţarea monarhiei, desfiinţarea Bisericii, desfiinţarea familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii. Înseamnă, într-un cuvânt deposedarea noastră de ceea ce formează patrimoniul moral al omenirii şi în acelaşi timp deposedarea de orice bunuri materiale, în favoarea profitorilor din umbră ai comunismului, care sunt evreii. În această mişcare comunistă se află adunaţi toţi inamicii noştri, care n-au văzut şi nu văd cu ochi buni România Mare. (Vezi „Pentru legionari”)
Legionarul şi evreul
Problema evreiască, vizibilă numai în jumătatea de nord a României, invizibilă dar existentă şi în cealaltă jumătate, constituie pentru naţiunea română cea mai mare primejdie pe care a cunoscut-o de la începutul istoriei şi până astăzi.
Legionarul este singurul în stare a rezolva această problemă, pe care o priveşte cu curaj şi cu seriozitate, rezolvare pe care o va face odată cu soluţionarea şi a celorlalte probleme de stat, care se pun şi astăzi cu aceeaşi necesitate. (Vezi „Pentru Legionari.”)
Ce crede un legionar
Că statul bazat pe ideologia veche a revoluţiei franceze se ruinează. În lume se pune problema unui stat nou.
El poate fi foarte bun şi foarte rău. Cum va fi? După cum ni-l vom face.
Statul nou, însă, nu se poate baza numai pe concepţii teoretice de drept constituţional. Statul nou presupune, în primul rând şi ca un lucru indispensabil, un tip nou de om. Un stat nou cu oameni cu păcate vechi, nu se poate concepe. Statul este o simplă haină care îmbracă trupul naţiunii. Putem să facem o haină nouă, luxoasă, scumpă, dar nu va fi de nici un folos dacă ea va îmbrăca un trup istovit, distrus de cangrene morale şi fizice.
Omul nou, sau naţiunea înnoită, presupune o mare înnoire sufletească, o mare revoluţie sufletească a poporului întreg, adică o împotrivire direcţiei spirituale de astăzi şi o ofensivă categorică în contra acestei direcţii. În acest om nou vor trebui să învie toate virtuţile sufletului omenesc. Toate calităţile rasei noastre. În acest om nou vor trebui ucise toate defectele si toate pornirile spre rău. În acest tip de erou, erou în sens războinic, pentru ca să poată prin luptă să-şi impună puterea, erou în sens social: incapabil după victorie de a exploata munca altuia; erou al muncii: uriaşul creator prin muncă al ţării sale, trebuie să fie concentrat tot ce a putut strânge mai bun în timpul miilor de ani poporul român. Pe acest om îl aşteptăm, pe acest erou, pe acest uriaş. Pe el se va baza statul cel nou, România de mâine.
Mişcarea Legionară, înainte de a fi o mişcare politică, teoretică, financiară, economică, etc., de formule, este o scoală spirituală în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou. (…)
Nu simţiţi din adâncuri cum clocoteşte marea renaştere a poporului român? In această înviere va avea un rol covârşitor tinerimea. Pe dânsa o cheamă destinul să joace pe scena istoriei. Legi, stări de asediu, baionete, care să oprească destinul unei naţiuni, n-au existat, nu există şi nu vor exista. Această mare înviere, de la sine, va crea o nouă ofensivă a poporului în toate domeniile. Această ofensivă, ajutată şi susţinută de legi, va repune pe român în drepturile lui de care a fost deposedat an cu an, într-o mie de ani prin nedreptate şi silnicie.
Regimul parlamentarilor legionari
Parlamentarii Legiunii sunt parlamentari datorită sforţărilor şi sacrificiilor materiale şi morale ale tuturor legionarilor din ţară. Diurna parlamentară nu le aparţine. Ea aparţine Legiunii, ea va acorda fiecărui parlamentar strictul necesar pentru o existenţă modestă. Pentru că nu este drept ca parlamentarul să-şi creeze o situaţie materială mai bună, în timp ce toţi camarazii lui duc o viaţă din ce în ce mai grea. Ce tablou moral mizerabil ar fi, dacă unii dintre noi ne-am îmbuiba cu tot felul de bunătăţi, de haine şi de ghete, sau ne-am purta soţia în lux, iar alţii dintre noi, răniţi în urma luptelor, ar trăi o viaţă de sfâşietoare mizerie.
Cheltuielile băneşti făcute nu se mai întorc, după cum nu se întoarce nici sănătatea celui care a suferit pentru Legiune, nici viaţa celui care a murit pentru dânsa. Acestea sunt jertfe şi jertfa nu se cere înapoi.
Dogma legionară ne spune: cantitatea de jertfă făcută determină victoria. Gloria noastră este gloria jertfei pe care o facem.
Nu este un scop, un ţel, acela de a fi parlamentar: noi trebuie să mergem înainte către biruinţă. Ca parlamentari, nu putem decât să pregătim victoria. De aceea, fondurile provenite Legiunii din diurne, vor înzestra organizaţia cu tot ce-i trebuie pentru luptă: ziare, broşuri, automobile etc. Conducătorii ţării trebuie să fie în frunte în zile de mizerie.
Agenţi provocatori
Trec pe la organizaţii diferiţi spioni. Unii, agenţi de la politie. Chemaţi-i înăuntru pentru a le arăta că nu aveţi nimic secret.
Dacă însă printre legionari va fi prins unul care se va vinde pentru bani şi va deveni trădător al Legiunii, va fi pedepsit azi, mâine, peste un an sau peste doi.
Sunt alţii care se dau drept legionari şi umblă pe la diferite organizaţii pentru a fura, a cere, sau a colecta bani. Unii din ei reuşesc a avea la mână o scrisoare sau un carnet de membru. Cercetaţi-l bine. Daţi-i pe mâna poliţiei.
L E G I O N A R,
– Niciodată să nu faci o faptă de care ţi-ar fi ruşine a doua zi, iar când ai făcut ceva, asumă-ţi răspunderea întreagă.
– Când ţi se pune în faţă un obstacol, tu să-l sari, să nu te laşi. Să nu te laşi învins. Nu te descuraja. Încearcă a 2-a oară, a 3-a oară, mereu. Nu există nu pot. Legionarul poate.
– Dacă pentru politician politica înseamnă o afacere, pentru legionar politica înseamnă religie.
– Nu spune „Nu voiesc să servesc Legiunea, din cauză că cutare şef nu-mi place, nu este bun.” Azi e unul, mâine altul, poimâine vei fi tu, dacă prin munca şi credinţa ta neclintită şi prin capacitatea ta vei merita să fii, iar într-o bună zi se va putea găsi cel mai bun.
Din această mare luptă legionară va ieşi o nouă aristocraţie românească. În cariera ei nu se va pune bază nici pe bani, nici pe avere, nici pe haine, ci pe calităţile sufleteşti, pe virtute; va fi o aristocraţie a virtuţii.
Aristocraţia ieşită din afaceri, din fraudă sau din vânzare de ţară, va cădea. Dacă aurul se lămureşte în foc, în focul luptelor legionare se va lămuri adevărata elită morală a naţiunii româneşti.
– Dacă eşti om cu păcate şi te cheamă sufletul spre îndreptare, botează-te acum, îndreaptă-te. Ai însă bună cuviinţă şi păstrează-te pe linia a II-a.
– Nu te gândi cumva că sub regimul legionar vei putea trăi din afaceri, mită, intervenţii.
9 porunci legionare
1. Legionarul nu intră în polemică cu nimeni.
2. Legionarul dispreţuieşte lumea politică şi nu stă de vorbă cu ea.
3. Legionarul seamănă sămânţă bună în sufletele curate ale poporului.
4. Legionarul se întreabă în fiece clipă: „Ce am făcut bun pentru România legionară?”
5. Legionarul înseamnă în răbojul lui pe păcătoşi pentru ziua de mâine.
6. Legionarul începe orice muncă cu gândul la Dumnezeu şi-i mulţumeşte la ajungerea scopului urmărit.
7. Legionarul este disciplinat prin conştiinţa şi voinţa lui proprie.
8. Legionarul n-are teamă decât de Dumnezeu, de păcat şi de clipa în care puterile fizice ori sufleteşti îl vor scoate din luptă.
9. Legionarul iubeşte moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare.
DISCURSUL CĂPITANULUI ÎN PARLAMENTUL ŢĂRII – 1931
(rezumat)
CEREM revizuirea şi confiscarea averilor celor care şi-au furat ţara săracă.
CEREM tragerea la răspundere penală a tuturor oamenilor politici care se vor dovedi că au lucrat în contra ţării, sprijinind afaceri necorecte particulare.
CEREM împiedicarea pe viitor a oamenilor politici care se vor dovedi că au lucrat în contra ţării, sprijinind afaceri necorecte particulare.
CEREM împiedicarea pe viitor a oamenilor politici de a mai face parte din consiliul de administraţie ale diferitelor bănci şi întreprinderi.
CEREM alungarea cetelor de exploatatori nemiloşi care au venit pe pământul acesta să exploateze bogăţiile solului şi munca braţelor noastre.
CEREM declararea teritoriului României ca proprietate inalienabilă şi imprescriptibilă a neamului românesc.
CEREM trimiterea la muncă a tuturor agenţilor electorali.
Dacă în momentul de faţă conducătorii ţării sunt împiedicaţi să ia măsuri întregi din cauza Constituţiei sau a legilor în vigoare, atunci noi suntem de părere să se dizolve Corpurile Legiuitoare, să se facă apel şi să se cheme Adunarea Constituantă, pentru ca poporul să desemneze pe acel care va fi chemat să ia toate măsurile necesare pentru salvarea României.
Un regim politic trebuie să corespundă următoarelor cerinţe, în ordinea urgenţei:
1) Să desfiinţeze aceste discuţii sterile şi scump plătite ale parlamentarismului democratic din care n-a ieşit niciodată lumină şi din care, mai ales, nu poate ieşi hotărârea eroică de a face faţă primejdiei în ceasurile grele de acum.
2) Să se înlocuiască prin comandă, care să adune într-un singur mănunchi toate energiile disparate ale neamului, încleştate astăzi în luptă fratricidă, să le disciplineze, să le refacă moralul pierdut, să le insufle credinţa în destinului neamului nostru românesc şi să le conducă pe căile acestui destin.
3) Să declare război mizeriei şi sărăciei generale îndemnând la muncă şi cumpătare pe cei buni, trimiţând cu forţa la muncă toate elementele parazitare, care joacă în stat rolul trântorilor din stup, pe toţi leneşii care păzesc mesele cafenelelor de dimineaţa până seara, pe toţi plictisiţii care se plimbă pe străzi, pe toţi agenţii electorali de la primării, prefecturi, ministere, în fine, ideologii democraţi doritori de a ţine discursuri ieftine.
4) Să desfiinţeze tot ce este parazitism pe trupul istovit al ţării, să răscolească, să organizeze şi să stimuleze toate energiile creatoare ale neamului.
5) Să stârpească necinstea şi, confiscând averile celor vinovaţi, să aducă înapoi, până la ultima centimă, în vistieria statului, banii furaţi.
6) Să treacă în fruntea marii gloate sărace şi la bine şi la rău, să mănânce aceeaşi pâine neagră şi aceeaşi masă săracă pe care o mănâncă muncitorul sărac. Căci în aceste timpuri grele, mizeria morală, inegalitatea de tratament răneşte mai mult decât mizeria materială. Unii trăiesc în lux, cu şampanie şi icre negre şi alţii n-au nici măcar mămăligă, sub regimul democraţiei celei iubitoare de popor.
7) Să facă dreptate românului în propria sa ţară. Să-i vindece rănile adânci. Să îndrepte nedreptăţile seculare pe care el le-a suferit în timpul lungilor stăpâniri străine.
8) Să apere România de pericolul pe care îl prezintă invazia mereu crescândă a evreilor.
9) Să pună punct existenţei falimentare a statului democratic întemeiat pe ideologia perimată a Revoluţiei Franceze.
Să producă acel act epocal de curaj reformator, care să arunce complet şi definitiv sistemul de false abstracţiuni al filosofiei politice a acestei revoluţii. O mare epocă istorică apune şi în locul ei e ceasul să punem temeliile unei epoci noi. O epocă de întoarcere la realităţile naţionale, dând naţiunii înţelesul ei real de societate naturală, a unor indivizi de aceeaşi rasă, iar nu în sensul naţionalităţii juridice a cetăţeanului, care permite transformarea automată în români a maselor de străini năvăliţi la noi pentru a ne cuceri şi oprima.
10) Să înalţe din temelii statul nou etnic naţional întemeiat pe primatul culturii naţionale, pe primatul familiei şi pe primatul corporaţiilor muncitoare.
(din declaraţia la Mesajul Regal rostită de Căpitan în Parlamentul Ţării, nov. 1933)
PROGRAMUL ŞI SUFLETUL
M-am ferit să desfăşor un program complet. Liniile mari sunt trasate şi cunoscute (natural, cu riscul de-a le vedea furate). Programele se bazează pe realităţile naţionale şi dacă sunt realităţi care rămân, sunt foarte multe acelea care se schimbă de la o zi la alta. Un program nu poate fi o combinaţie de teorii adunate de prin nori. El trebuie să se bazeze pe realităţile care dor, ale neamului nostru românesc. Căutaţi programe? Ele se află pe toate buzele mulţimii.
Mai bine aţi căuta oameni. Căci într-o noapte oricine poate face un program, şi nu de ele se simte nevoie în ţară. Ci de oameni şi de voinţe cari să le îndeplinească.
Sunt mişcări care nu au nici un program; ele trăiesc din specularea diferitelor probleme care apar în viaţă. De exemplu: camăta. O devorează pe aceasta şi apoi mor. Dacă nu le apare înainte o altă pradă.
Sunt altele care au un program.
Sunt altele care au mai mult decât un program, au o doctrină, au o religie. Este ceva de ordin superior sufletesc, care adună în chip misterios miile de oameni hotărâţi să-şi creeze o altă soartă.
Dacă omul de program sau de doctrină îşi slujeşte cu oarecare interes programul, legionarii sunt oamenii unei mari credinţe pentru care oricând stau gata să se jertfească. Pe această credinţă ei vor sluji până la capăt.
Oricât de frumos şi de complet ar părea programul lupiştilor, ţărăniştilor, liberalilor, puteţi fi asiguraţi că nici un lupist nu este gata să moară pentru programul lupist, nici un georgist pentru al lor şi aşa mai departe. De aceea eu pun mai mult temei pe oamenii adunaţi la baza marilor credinţi, care nu te vor lăsa până la moarte.
Strigaţi în toate părţile că răul, mizeria, ruina, ne vin de la suflet. Sufletul este punctul cardinal asupra căruia trebuie să se lucreze în momentul de faţă. Sufletul individului şi sufletul mulţimii.
O minciună sunt toate programele noi şi sistemele sociale fastuos etalate poporului, dacă în umbra lor rânjeşte acelaşi suflet de tâlhari, aceeaşi lipsă de conştiinţă întru îndeplinirea datoriei, acelaşi duh de trădare fată de tot ce-i românesc, acelaşi desfrâu, aceeaşi faptă de risipă şi de lux.
Chemaţi sufletul neamului la o viaţă nouă. Nu căutaţi succesele electorale dacă ele nu înseamnă în acelaşi timp biruinţa forţelor organizate ale sufletului înnoit.
Programele, cum adică? Credeţi că noi nu putem seca mlaştini? Nu putem capta energiile din munţi şi electrifica tara? Nu putem înălţa oraşe româneşti? Nu putem face ca lanurile noastre să producă împătrit? Nu putem pe pământul nostru bogat asigura pâinea fiecărui român? Nu putem face legi care să asigure o bună funcţionare a unui mecanism de stat apropiat timpului şi specificului nostru naţional? Nu putem face planuri quinquenale? Noi nu vom putea ridica aici în creştetul Carpaţilor o patrie care să strălucească ca un far în mijlocul Europei, şi care să fie expresia geniului nostru românesc?
Putem. Dar mare greşeală a multor oameni politici a fost aceea de a-şi fi etalat programele în amănunte mai înainte de a fi puşi în situaţia de a le realiza.
Avem şi noi programe în buzunar. Ele se studiază necontenit, dar se păstrează pentru timpul lor.
Vă întreabă lumea ce veţi face? Spuneţi-i că oamenii năzdrăvani pot să facă multe. Deocamdată, programul nostru este:
1) Să realizăm forţă;
2) Să manevrăm acea forţă astfel ca să învingă toate forţele adverse.
3) Şi apoi să aplicăm măsurile programatice propriu-zise.
În orice caz, amănuntele, fie tactice, fie programatice, fac parte din secretul de operaţiuni al forţelor de luptă.
JURĂMÂNTUL GRADELOR LEGIONARE
Iubiţi Camarazi,
Ori de câte ori am fost în faţa unei jertfe legionare, mi-am spus: Ce îngrozitor ar fi ca pe sfânta jertfă supremă a camarazilor să se instituiască o castă biruitoare căreia să i se deschidă porţile către viaţa afacerilor a loviturilor fantastice, a furturilor, a îmbuibărilor, a exploatării altora. Deci au murit unii, pentru ca să slujească poftelor de îmbogăţire, de viată comodă şi desfrânare a altora!
Să punem inima, fruntea şi trupul lui Moţa şi a camaradului său Marin temelie Naţiunii Române. Fundament peste veacuri pentru viitoarele măriri româneşti. Să punem deci pe Moţa şi Marin bază viitoarei elite româneşti, care ea, va fi chemată să facă din neamul acesta ceea ce de-abia îndrăzneşte mintea noastră.
Voi, care reprezentaţi primele începuturi ale acestei elite, să vă legaţi prin jurământ, că vă veţi comporta în aşa fel încât să fiţi cu adevărat începutul sănătos, de mare viitor al elitei române, că veţi apăra întreaga Mişcare Legionară ca ea să nu alunece pe căi de afaceri, de lux, de trai bun, de imoralitate, de satisfacţie a ambiţiilor personale sau poftelor de mărire omenească.
Veţi jura că aţi înţeles, că deci nu mai există nici un dubiu în conştiinţa dvs. că Ion Moţa şi Vasile Marin n-au făcut uriaşa lor jertfă pentru ca noi, câţiva de azi sau de mâine, să ne îmbuibăm de bunătăţi şi să benchetuim pe mormântul lor. Ei n-au murit ca să biruim prin jertfa lor o castă de exploatatori pentru a ne aşeza noi în palatele acestei caste, continuând exploatarea ţării şi a muncii altora, continuând viaţa de afaceri, de lux, de destrăbălare. În cazul acesta, biata mulţime a românilor, prin biruinţa noastră, ar schimba numai firma exploatatorilor, iar ţara stoarsă şi-ar încorda istovitele puteri ca să suporte o nouă categorie de vampiri care să-i sugă sângele, adică noi. De aceea, veţi jura că aţi înţeles că a fi elită legionară, în limbajul nostru, nu înseamnă numai a lupta şi a învinge, ci înseamnă permanenta jertfire în slujba neamului, că ideea de elită este legată de ideea de jertfă, de trăire aspră şi severă a vieţii, că unde încetează jertfirea de sine, acolo încetează elita legionară.
Vom jura deci, că vom lăsa prin legământ urmaşilor să vină să jure la mormântul lui Moţa şi Marin pe următoarele condiţii esenţiale ale elitei, pe care noi înşine jurăm:
1. Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de îmbogăţire materială.
2. Să trăim o viaţă aspră şi severă cu alungarea luxului şi îmbuibării.
3. Să înlăturăm orice încercare a exploatării omului de către om.
4. Să jertfim permanent pentru ţară.
5. Să apărăm Mişcarea Legionară cu toată puterea noastră împotriva a tot ce ar putea s-o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere; sau împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar înalta linie morală.
JURĂM!
CELE 10 PORUNCI
de care să se ţină legionarul pentru a nu se rătăci de pe drumul său glorios. Pentru ca să ştie toată lumea că noi suntem legionari şi rămânem legionari până în veacul veacului.
1. NU CREDE în nici un fel de informaţii, de vesti, de păreri despre Mişcarea Legionară, citite în orice foaie ar fi, chiar dacă pare a fi naţionalistă, sau şoptite la ureche de agenţi, sau chiar de oameni de treabă.
Legionarul nu crede decât în ordinul şi cuvântul şefului său. Dacă acest cuvânt nu vine, înseamnă că nimic nu este schimbat şi că legionarul îşi merge în linişte drumul său înainte.
2. DĂ-ŢI SEAMA BINE pe cine ai în faţă. Şi cântăreşte-l cum trebuie şi când este un inamic care vrea să te însele şi când este un prieten prost, pe care l-a înşelat mai înainte un inamic.
3. PĂZEŞTE-TE ca de o mare nenorocire de omul străin care te îndeamnă să faci ceva. El are un interes şi voieşte sau să-şi facă interesul prin tine, sau să te compromită în faţa celorlalţi legionari. Legionarul acţionează numai din ordin sau din iniţiativa sa proprie.
4. DACĂ vrea cineva să te ademenească sau să te cumpere,: scuipă-l în ochi. Legionarii nu sunt nici proşti, nici de vânzare.
5. FUGI de cei ce voiesc să-ţi facă daruri. Nu primi nimic.
6. ÎNDEPĂRTEAZĂ-TE de cei ce te linguşesc şi te laudă.
7. UNDE sunteţi numai trei legionari, trăiţi ca fraţii între voi: unire, unire şi iar unire. Sacrifică tot, calcă-te pe tine în picioare cu toate poftele şi cu tot egoismul din tine pentru această unire. Ea, UNITATEA, ne va da biruinţa. Cine este contra unităţii, este contra biruinţei legionare.
8. NU-ŢI VORBI DE RĂU camarazii. Nu-i pârî. Nu şopti la ureche şi nu primi să ţi se şoptească.
9. NU TE SPERIA dacă nu primeşti ordine, veşti, răspunsuri la scrisori; sau dacă ţi se pare că lupta stagnează. Nu te alarma, nu lua lucrurile în tragic, căci Dumnezeu este deasupra noastră şi şefii tăi cunosc drumul cel bun şi ştiu ce vor.
10. ÎN SINGURĂTATEA TA roagă-te lui Dumnezeu, în numele morţilor noştri, pentru ca să ne ajute să suferim toate loviturile până la capătul suferinţelor şi până la marea înviere şi biruinţă legionară.
ASOCIAŢIA „PRIETENII LEGIONARILOR”
Am luat iniţiativa de a stabili o legătură între cei cari n-au devenit şi nu pot deveni legionari. Sunt mulţi care au fost cu sufletul alături de această Mişcare, dar nu s-au putut încadra, fie pentru că au fost funcţionari la stat, întreprinderi particulare, fie pentru că au fost comercianţi sau industriaşi îngrădiţi de multe greutăţi în meseriile lor, fie pentru că sunt în aşa fel construiţi sufleteşte încât nu s-au putut integra complet în spiritualitatea severă a acestei Mişcări. Totuşi, sunt o bună parte de români din această ţară, care recunosc că tinerilor acestora merită să li se trimită o mână de ajutor pe frontul pe care ei îngheaţă luptând pentru ţară.
Noi, românii, stăm. Privim nepăsători la toate zvârcolirile tineretului nostru şi credem în toate calomniile care se aruncă asupra lui. O întrebare ne sfâşie inima: Fi-vom noi, neamul acesta, sortit numai înfrângerii? Oare să nu putem şi noi da lumii o mare biruinţă românească? Aceste gânduri ne-au făcut să ne orientăm către un fel de asociaţie discretă de ajutorare a tineretului, denumită „Prietenii Legionarilor”.
În jurul nostru avem: prieteni, indiferenţi şi duşmani. Am considera un dezastru, dacă mâine, când goarna biruinţei va suna peste pământul românesc, cei care au fost prietenii adevăraţi ai neamului, ar fi să fie aruncaţi cu dispreţ în lături, iar cei care ne-au vrăjmăşit sau au stat indiferenţi până în preajma biruinţei, ar fi să fie încărcaţi cu răsplăţi nemeritate ca eroi de ultimă oră. Acest trist tablou ne urmăreşte de multă vreme. Căci dacă a doua zi după victorie s-ar întâmpla acest lucru, întreaga operă legionară s-ar sfărma.
Nu urmărim o răzbunare, ci simţim necesitatea de a crea un sentiment al răspunderii în mijlocul acestei naţii româneşti. Fiecare va trebui să ştie că pentru atitudinea sa va răspunde. Nu poate trăi pe lume o naţie dispusă la toate părerile, la toate atitudinile, la toate schimbările şi la toate compromisurile.
– Primim pe aceşti prieteni creştini din orice partid, din orice grupare, din orice categorie socială. Nu ne interesează nici clasa, nici gruparea politică din care fac parte şi în care pot rămâne şi pe viitor.
– Nu primim niciodată prietenia:
A) A celor care ne-au atacat cu mişelie sau au avut o atitudine vecină cu mişelia.
B) A celor ce s-au dovedit din raporturile cu noi sau cu alţii a fi oameni fără caracter.
C) A celor ca au fost incorecţi, agonisindu-si averi din afaceri murdare sau din însuşirea banului public.
Oricine deci poate intra în această lume a „Prietenilor legionarilor”, în afară de aceste trei categorii.
Condiţiuni de înscriere:
– Prietenii legionarilor ajută pe legionari material şi moral, după puteri, lunar sau anual.
– Ei sunt cu totul în afara Organizaţiei legionare, ale cărei legi de primire sunt cu mult mai severe.
– Ei nu se cunosc între ei şi nu se întrunesc niciodată; – Ei nu pot fi cunoscuţi nici de legionari.
– Cea dintâi adunare a acestor oameni se va face în ziua Biruinţei. Atunci ei vor fi convocaţi nominal de şeful Legiunii, vor fi cunoscuţi de legionari şi sărbătoriţi de întreaga suflare.
– Vor fi informaţi corect şi la timp asupra tuturor problemelor legionare importante.
Publicat de „CUVÂNTUL LEGIONAR”
Bine,as putea continua cu inca cateva ganduri,sentimente,reflectii despre societatea omeneasca,societate pentruca numai oamenii,fiintele umane se grupeaza in societati,animalele in hoarde,haite,cirezi si alte adunaturi mai putin cunoscue.Istoria umana este strabatuta de multe evenimente si personalitati care si-au pus amptrenta pe o perioada mai lunga s-au mai scurta de timp pe anumite parti ale mapamondului.Dintre cei mai cunoscuti:Alexandru Macedon,Cezar,Petru cel mare,Napoleon,Maresalul Ion Antonescu,Hitler,Stalin,Ceausescu …,toti si-au urmat destinul(dupa unii mistici,sau poate clarvazatori)incadrati in momente istorice diferite ale societatii umane pe planeta Pamant.Unii s-au contopit cu dorintele si cu sperantele neamului din care au provenit,altii cu dorintele celor care i-au impins din spate.Deci unii au fost impinsi de motivatii pur omenesti,adica nationale,altii de alte motivatii straine natiuni si natiunilor,peste care isi exercitau inluenta puterii lor.Goethe spunea:
Du glaubst zu shieben,
Und Du wierst geshoben.
Tu crezi ca impingi,dar de fapt ai fost impins.Parte dintre ei au adus beneficii omenirii,dar cei mai multi au adus nenorociri si moarte a milioane de suflete omenesti,nu conteaza de ce natie.Ei,printre cestia,un loc aparte si de exceptie il ocupa o mare personalitatate romanaesca neluate in seama ba chir sufocata de la aparitia ei pana in zilele noastre,iesita parca din adincurile de milenii ale existentei popoarelor si mai ales ale poporului roman,genialul CORNELIU ZELEA CODREANU.Dupa parerea mea este singurul reformator social caruia nu i se poate reprosa nimic,din punct de vedere stiintific,nu politic asa cum este el conotat astazi de cei care au furat si mai fura inca linistea,dragostea,munca,onoarea,cinstea si viitorul individului al familiei si al popoarelor.CZ Codreanu nu a fost numai roman,el a fost si este universal.El a conceput o societate umana ideala,care se poate aplica oriunde pe pamant si care poate da roadele cele mai benefice omenirii.El si-a manifestatat personalitatea prin insasi existenta lui pe pamantul romanesc si prin cele doua cartulii cu valoare enciclopedica:Pentru Legionari si Carticica sefului de cuib.Cei care nu au citit aceste carti s-o faca altfel vor fi lipsiti de judecarea dreapta a istoriei,a individului,a familei,a conducatorilor,a statutului,a prietenilor si a adversarilor(dusmanilor sis din punct de vedere politic)CZ Codreanu este un aisberg transformat intr-un munte urias ce trebue inca studiat si cunoscut de cat mai multa lume,pentru iluminarea popoarelo.Imi pare rau ca trebue sa amintesc de inca o personalitate,dar macabra,despre care se spunea ca este lumina popoarelor,Lenin.I se aduceau aceste aprecieri cat timp a fost in viata,deci era linguseala,lui CZ Codreanu i se aduc aceste laude dupa moartea sa materiala,ca o incununare cu laurii nemuririi.
Petru Ursache a decedat in 7 august 2013, domnule profesor! Pomeniti-l fara salutari!
N-am știut! Dumnezeu să-l odihnească! A fost un intelectual autentic, cum mai sunt mulți la Iași…
De fapt ce vrea doamna Magda?O simpla intrbare ar fi;ce ar fi facut madam Ursache(nume modificat in nume romanesc),in locul lui Ceausescu,pentru binele romanilor si al Romaniei?Ceausescu a facut.El a trebuit sa pluteasc printre realitatile sociale si politice ale vremii sale,nu avea incotro.Si a plutit cu mare maestrie.Romania ajunsese prima Doamna in relatiile internationale.Madam Magda nu aminteste nimic despre manipularea poporului roman,inclusiv a lui Ceausescu de catre gastile straine patrunse in Romania la negru si care,picatura cu picatura facea gaura in bunastarea romanilor.Poporul roman s-a rasculat nu impotriva sistemului ci impotriva lui Ceausescu in mod gresit.Numai „Golanii”din Piata Universitatii s-au rasculat impotriva sistemului.Acestia au tras un semnal de alarma ca de fapt”revolutionarii”care au furat puterea politica in Romania nu vroiau sa schimbe sistemul ci doare carmacii boilor care trag la jug.Ceausescu nu i-a considerat boi ci oameni pe cei care au atras la greu pentru inflorirea tarii.El i-a considerat oameni pe cei injugati la greu,care aveau nevoe de locuinte confortabile,aveau nevoe de spitale,de scoli,de universitati.Si le-au avut.Nivelul de confort al Bucurestenilor ajunsese sa depaseasca Londra si Parisul,locul maghernitelor de locuit a fost inlocuit cu apartamente confortabile unde romanii isi cresteau familiile in mod moral si demn.Industria romaneasca ajunsese sa fie autarhica,nedepinzand aproape de nimeni.Romania dispunea de toate conditiile pentru asa ceva.Dar au venit acesti „filozofi”filfizoni mai bine zis,care si-u zis revolutionari,care au dat de pamant cu toata maretia romanilor prin intermediul armei psiholgice al manipularii(dezinformare prin minciuna)pe toate caile din massmadia.Chiar si acum in al doisprezecelea ceas,cand incepe sa se cearna istoria,continua cu ametirea mintilor sarmanilor romani,mai ales incercand sa puna mina mana pe noua generatie prostind-o prin toate mijloacele posibile.Ceausescu a fost manipulat sa tina romanii stransi in interiorul granitelor tarii pentru a nu afla adevarata maretie a Romaniei si a vietii romanilor comparabila cu cea din „miracolul”capitalist.Asta a dus la distrugerea lui si a tarii.
Aveți multă dreptate. Eu am început să văd mai bine realitatea din România după ce, în 1984, am putut sta în Occident o lună de zile, am stat numai pe la prieteni români și am văzut cum se trăiește. Mă certau mereu că las becul să ardă,de parcă aș fi în România… Unul dintre prieteni făcuse ani grei de pușcărie la minele de plumb de la Cavnic. Prin casătorie a plecat în Occident. L-am prins că la ultimele alegeri votase cu …comuniștii francezi! Am încremenit!…
Când m-am întors în țară, n-a fost chip să povestesc ce am văzut! Li se părea că fac propagandă, că de-aia am fost în Occident ca să critic c am văzut! Am povestit numai în familie și tot nu am fost crezut prea mult! Voi relua acest subiect. Analiza dvs este bine nuanțată, dși foarte scurtă.
Alo, domnu’ Gerules, spui mata asa: „Poporul roman s-a rasculat nu impotriva sistemului ci impotriva lui Ceausescu in mod gresit.” – afla ca am iesit in strada in Decembrie 1989 strigand: „Jos comunismul!” – adica am manifestat, alaturi de cei care au avut curajul sa iasa in strada si nu s-au ascuns pe sub mese, IMPOTRIVA SISTEMULUI, NU IMPOTRIVA LUI CEAUSESCU. Nu am strigat pentru carne si ulei la liber, nu am cerut zece lei in plus la salariu, ci am vrut caderea sistemului. Nu mai manipula oamenii pe-aici – ma intreb: ai iesit la Revolutie in strada ori doar ai urmarit-o la tembelizor? Revolutia Romana din Decembrie 1989 a avut doua laturi: cea sfanta („vom muri si vom fi liberi! jos comunismul!”) si cea securistico-mosadisto-caghebisto-cia.izdo-avista, cea cu teroristii si iliescu-ilici in frunte, cea care a confiscat Revolutia si a transformat-o in mocirla antinationala in care ne balacim si azi. Daca lumea suspina dupa ceasca, suspina de fapt dupa organizarea unui sistem coerent. Sistemul comunist a fost un sistem coerent – coercitiv, ticalos, dictatorial, crud si brutal – dar organizat, coerent. Cei care au facut Romania de azi in ultimii 25 de ani, adica securistii si urmasii burgheziei rosii (iar daca nu stii ce-i burghezia rosie, informeaza-te) se presupunea ca sunt elementele cele mai inaintate ale clasei muncitoare si ale partidului unic, comunist, erau patriotii care slujeau tara si partidul comunist (asa era propaganda). Bun, dupa 25 de ani de conducere a vechilor securisti/comunisti si a odraslelor lor, se vede cu ochiul liber chiar si de catre ultimul prost din Romania cum o duce tara noastra. Omul e fapta; iar faptele acestor lideri politici, economici, sociali si militari ai Romaniei din ultimii 25 de ani i-ar trimite direct in fata plutonului de executie daca ar mai fi trait ceasca. Cu foarte putine exceptii, toti isi merita glontul dulce al patriei pentru tradare si subminarea economiei nationale. De fapt aici sta suspinul romanilor dupa ceasca: plutonul de executie care i-ar fi gasit pe acesti tradatori daca traia ceasca. Romanii nu-s prosti, numai ca acesti tradatori le-au spulberat aproape toate sperantele intr-o societate libera si prospera, asa cum credeau la Revolutie.
Dle Coja, sper ca amaraciunea acestui comentariu sa nu va determine sa mi-l amanati la postare.
Patima dtale iti distruge coerenta textului.
Iar daca si dupa 25 ani de capitalism corporatist, UE si NATO, tot comunistii sunt de vina, asta chiar nu se leaga.
Mi se pare ca Doamna care a scris articolul- ca si cea de la TVR, Hossu-Longin- vrea sa fie luata in seama- e un fel de Bobcinski si Dopcinski, personajele lui Gogol, din Revizorul, care ardeau de dorinta sa se stie la Curtea Imperiala, ca acolo, in gubernia X, traiesc prea plecatele slugi cu numele B. si D. Nimic nu e mai usor, mai ales cand esti scriitor, adica unul care poti manevra cuvantul intr-un interes personal, decat sa-ti reversi umorile. Sa ai, adica, o sensibilitatea fara adancime culturala, istorica, fara o traire religioasa profunda, care, evident, e deranjata de tot ceea ce nu-si poate explica. Sa ne intelegem, nu apar raul care s-a facut in anii `50, pana prin `64, nici erorile de dupa, dar sa nu poti vedea ca cele intamplate nu tin numai de Ceausescu, ci si de ceilalti contemporani ai nostri, apoi de o conjunctura istorica, de situatia Romaniei- s-a gandit oare autoarea ca, in perioada interbelica, relitatile din tara erau criticate, cam la fel, si de drepta si de stanga; de ce o fi fost revoltat Cioran?!-, adica de o subdezvoltarea endemica. Dar nu asta e grav la numita autoare de texte, ci faptul ca le interzice tinerilor sa gandeasca altfel, ca numai ea „stie” ce gandise Salvador Dali, adica faptul ca manipuleaza date in interesul idiosincraziilor sale, sugrumand viata reala, ca si cominternistii din anii`50. Cat despre Marx, ar fi bine sa puna mana pe carte, sa nu scrie mai mult decat a citit. Daca e nevoie, voi da doua citate dintr-un autor, neluat in seama nici de tinerii marxieni, nici de vechii asa-zisi marxisti. In concluzie, acum cand avem o libertate reala de exprimare, ne grabim sa ne exprimam, fara sa mai invatam si/sau sa meditam. Fenomenul „comunism” a fost mult prea complex ca sa-l intelegem si sa-l judecam epidermic, asa cum, de fapt sunt actiunile omului in istorie si chiar el, omul. Inca odata, mana pe carte si urmati sfatul lui Eminescu: A iesi in publicitate nu-i gluma. Mai de multe ori imi pare rau c-am publicat ceea ce am publicat. Este o zicala din batrani: „Gura sa aiba trei lacate: in inima, in gat si a treia pe buze: cand iti scapa cuvantul din inima, sa nu scape de cealalta, ca daca ai scapat o data vorba din gura, n-o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul, nici cu soimul.”. Trebuie sa cumpanesti de-o suta de ori o scriere pana o dai publicitatii.- Scuze, pentru citatul prea lung!- Dar, acum, ce sa-i faci, noi vrem sa fim autori!
Eu am o filosofie a mea inventata de mine pentru uz propriu ,nu privesc lucrurile superficial ci le radiografiez .Problemele noastre istorice se reflecta din paradoxul ca mai mult ne-am dat in cap unii la altii in loc sa ne unim in fata agresiunilor externe .Paradoxal dar se pare ca oculta mozaica ne-a imbrobodit un asa fel incit sa nu-i putem vedea ci sa irosim energia in dispute familiale .Capitalism ,Comunism iar acum Corporatism .Sionistii au fost tot timpul pe val ! Eu provin din familie comunista de gospodari -kulaci ,proprietari de mici suprafete de pamint ,vreo 10 hectare . Bizar e faptul ca si capitalistii si comunistii si corporatistii (tot un fel de comunisti dar mai vicleni ,cu un control mai eficace ,cu o exploatare mai eficienta ,cica e al nostru dar ne rup cu taxele ) ne-au exploatat , ne-au persecutat ,ne-au fortat in colectiv ,un fel de confiscare de fapt ,ne-au taxat sau ne-au sicanat in fel si chip . Deci problema nu era cum se numeau ,pentru ca toti vroiau acelasi lucru ,energia noastra ,produsele noastre si viata noastra cind aveau ei chef de razboi . …..Bizar faptul ca in toate gruparile au fost si ticalosi si oameni bine intentionati ………..!
Moromete, filozofia ta este buna nu numai pentru uzul tau personal, ci si pentru al nostru. De asta poate ca n-ar fi rau sa o dezvolti in continuare. Fiidca dupa parerea mea, nu e destul sa observi societatea, sa-i gasesti racilele si defectele, sa vezi clar cum „oculta mozaica ne imborobdeste” si, in loc de solutii la problemele ridicarte, tu sa ridici din umeri iar in loc de text, sa pui puncte puncte!
Eu as zice sa citesti doua lucrari care iti vor da idei ca sa „inventezi” un sistem filozofic complet: „Carticica sefului de cuib” si „Pentru Legionari” de Corneliu Zelea Codreanu. Daca le vei citi, vei gasi cu siguranta solutii la toate problemele filozofice si de viata care te framanta. Fiindca doctrina legionara ne arata singura cale care a avut pana acum succes si i-a unit pe romani cum nici o alta organizatie de pe pamant nu i-a unit pe membrii ei, pana dincolo de moarte. De asta Miscarea Legionara este atat de temuta de „capitalisti, comunisti si corporatisti”. Si a fost urata si de Hitler, pentru ca daca legionarii ar fi ramas la putere, nu ajungea el sa ia graul si petrolul tarii dupa bunul lui plac.
Cum adică? Moromete n-a citit „Pentru legionari”?! Păi pentru unii ca el a fost scrisă! Nu se poate!
Calin ,repet eu provin din familie comunista ,ceea ce inseamna ca apartin unei ideoologii .Tu vrei sa ma convertesti la fascism !? Stii care este diferenta intre comunism si legionarism ? De fapt sint multe dar nele dintre ele merita enumerate : Legionarii sustineau ,marele capital si ideea existentei bancilor private evreiesti ,ei nu au pus niciodata existenta lor in discutie ,comunistii au spus clar ,banul este proprietatea statului nu a particularilor vanali cu scopuri de subminare a statului popular , legionarii acceptau ideea de economie de imprumut ,adica statul sa imprumute bani de la banci particulare ,comunistii au ris de asa prostie si au hotarit sa tipareasca ei banii lor insisi .De asta a fost leul stabil sub comunisti .De fapt asta e baza comunismului ,Proprietatea in Comun a Poporului Asupra Emiterii Capitalului -adica a banilor ,a acestul mediu de schimb conventional si a Resurselor Nationale .Plus ca legionarii erau naivi regalisti pe cind comunistii il considerau pe rege o paiata plina cu paie sau un escroc uzurpator ….Dar totusi admir patriotismul naivilor tineri legionari si iubesc credinta lor in dreptatea neamului romanesc si ma consider un simpatizant al lor ,un prieten .despre prietenii Legiunii ei spuneau : „Ei nu se cunosc între ei şi nu se întrunesc niciodată; – Ei nu pot fi cunoscuţi nici de legionari.” ….Nu putem fi toti la fel dar asta nu ne impiedica sa comunicam .Avem o religie comuna , Romania si credinta in destinul neamului romanesc !
Moromete , nu exista familie comunista.
Fiecare om are gandirea lui, poate ai vrut sa zici ca provii din famiglia comunista rusa .Dute in tara ta si lasa-ne.
Daca tu esti asa de chitibusar asta nu este problema mea ci a ta ,e sindromul tau dar pentru ceilalti cititori de pe sait voi da citeva detalii .Prin termenul familie comunista eu am vrut sa spun ca membri din familia mea au avut convingeri ideologice comuniste si chiar si posturi in stabilimentul comunist ,de la simplii membri de partid la ofiteri de securitate si chiar un unchi secretar al PCR al jud . Ialomita timp de vreo 15 ani ,care era prieten cu Ceausescu . Totusi recunosc mentiunea ta ,referitor la famiglia comunista rusa ,unchiul meu Vasile Marin a studiat la Academia Frunze de la Moscova , lucru cu care ma mindresc .Unchiul a servit cu cinste Romania iar eu niciodata nu am ascuns ca sint filo rus . Da eu ii consider pe rusi prieteni ! Eu stiu ca istoria s-a scris cu lacrimi si sange dar eu vad lucrurile si din alta perspectiva si anume faptul ca intre noi si rusi sau scris si pagini de camaraderie si prietenie . A nu se confunda rusii care eu ii consider prieteni cu criminali din Rusia-URSS ,fie rusi , fie evrei .
Daca tot s’a pomenit de Nicolae Labis:
Daca toate-acestea fi-vor invatate – Nicolae Labis
Fiii voştri singuri hotărăsc în viaţă
Care-i meseria ce o vor urma,
Fiii voştri singuri mai târziu învaţă
Taina ei fierbinte, nobilă şi grea.
Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte,
Îşi aleg iubita mângâind-o blând,
Inima lor largă sinceră-şi rosteşte
În privinţa asta cel mai greu cuvânt.
Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe
Din copilărie încă, de la voi,
Primele îndemnuri, primele poveţe
Dorul de lumină, scârba de noroi.
Cât sunt fragezi încă, mame, învăţaţi-i
Să iubească floarea pură din livezi
Să iubească-ntinsa mare şi Carpaţii,
Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.
Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea,
Ochii lor să fie limpezi şi curaţi,
Să nutrească patimi vaste cum e marea,
Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi.
Oamenii, din suflet, veşnic, să iubească,
Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi;
Învăţaţi-i, mame, crâncen să urască
Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.
Să iubească versul, să iubească struna,
Ce-i curat în lume; ce e nou şi viu;
Cât sunt mici, să-nveţe a urî minciuna
Asta nu se-nvaţă când e prea târziu.
Să iubească ţara, pentru ea să sară
La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.
Învăţaţi-i, mame; dragostea de ţară,
Ea cuprinde toate-acestea la un loc.
Ea să le sclipească-n licărul pupilei,
Să le crească-n suflet blândă ca un spic.
Să se teamă poate de ruşinea zilei
Când ar şti că ţării nu i-au dat nimic.
Dacă toate-acestea fi-vor învăţate,
Restul o să vină de la sine-apoi
Şi-au să se-nplinească visurile toate
Ce le-aţi pus într-înşii, mame scumpe, voi.
Despre Labis se spune ca a fost un poet angajat, simaptizant al regimului comunist de la putere. Eu, in poezia de mai sus nu vad nimic din toate astea. Dimpotriva, poezia aceasta, daca ar fi fost scrisa cu 20 de ani mai devreme si ar fi ajuns sub ochii Capitanului, ar fi ajuns cu siguranta mars legionar, cantat la inceputul fiecarei sedinte de cuib.
Catusi de putin, domnule Kasper! Iarasi e vorba de o minciuna care repetata si din nou repetata, sfarseste prin a fi considerata „adevar”. Nicolae Labis a fost un cautator autentic. Cu mult curaj, in pofida varstei, si’a afirmat propriile pareri, contrare propagandei guvernamentale. A suferit enorm datorita pozitiei sale contrare fluviului jidov. Intentionez sa postez pe acest site, un material clarificator despre cum si cine la UCIS pe Nicolae Labis.
Exceptionala peezie!
Nici acum nu’i tarziu sa ajunga mars Legionar. Buna idee! Pe cei Buni si Curajosi, Dumnezeu ii ajuta intodeauna. Binele, Frumosul si Adevarul, pana la urma, vor triumfa.
DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!
In plus, felul in care a fost ucis poetul (impins sub rotile tramvaiului de catre un kominternist cu care bause mai inainte), ne arata cat de angajat era el puterii.
Cine este kominternistul? Vă întreb ca să văd dacă coincid informațiile mele cu ale dvs.