Țara mea. Țara mea?
2 februarie 2015, 09:24
.
> Ştiu.
> Ţara „ta“ e ţara naşterii şi a destinului tău,
> ţara istoriei tale, ţara limbii în care vorbeşti şi
> scrii, ţara culturii tale şi a co-naţionalilor tăi. Dar
> este – sau ar trebui să fie – şi ţara prezentului tău,
> ţara în care îţi trăieşti zilele, în care îţi alegi
> conducătorii, în care ai drepturi şi obligaţii
> cetăţeneşti. Ţara, în sfîrşit, care te protejează,
> în care ai încredere şi pe care o asumi ca pe o marcă
> identitară de
> neocolit.
> De la o vreme însă, toate aceste
> subînţelesuri au intrat în derivă. Trăiesc într-un
> loc pe care nu-l mai pot resimţi ca fiind „al meu”.
> Ceea ce se petrece în instituţiile fundamentale ale
> ţării, ceea ce văd pe toate canalele de televiziune, ceea
> ce aflu din ziare, toate mă fac să cred că ţara
> mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a
> unei reţele de indivizi care au ajuns la vîrf prin
> grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă.
> Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur
> şi simplu ameninţat. Sunt şocat cînd le văd
> portretele, cînd îi aud vorbind şi cînd mă gîndesc că
> ei îmi hotărăsc viaţa. Singura consolare, singura
> speranţă e că încă sunt informat asupra
> malversaţiunilor lor şi că încă se încearcă
> stăvilirea juridică a nesăţioasei lor
> ”eficienţe”.
> Mi
> se va spune că ilegalităţi şi tîlhari există peste
> tot. Cu siguranţă. Dar să ne uităm puţin în jur.
> „Dozajul”, tupeul, identificarea cu „puterea” şi
> anvergura trans-partinică a „caracatiţei” autohtone nu
> se pot compara cu nimic din geografia contemporană a
> civilizaţiei. Se fură lacom, se fură obraznic, se fură
> iresponsabil, pînă la pierderea instinctului de
> conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili,
> nemuritori. Dacă
> sunt prinşi, se declară victimele unor manevre politice.
> Încearcă, eventual, să scape, turnîndu-se între
> ei.
> Pînă la urmă, diferenţele dintre făptaşi şi
> instituţiile menite să-i pedepsească se tulbură. Şefa
> DIICOT (adică a organizaţiei care se ocupă de
> criminalitatea organizată) se transformă din acuzator în
> acuzat, şefi de poliţie sunt arestaţi pentru afaceri
> dubioase, „mascaţi” sunt luaţi pe sus de alţi
> mascaţi, la ANAF (adică acolo unde se controlează
> rigoarea fiscală a cetăţeanului) se fac percheziţii
> pentru depistarea unor fraude fiscale, preşedintele
> Autorităţii pentru Supraveghere Financiară e arestat
> pentru corupţie, preşedinţi şi membri ai consiliilor
> judeţene din toată ţara şi din toate partidele sunt
> anchetaţi şi reţinuţi pentru tot soiul de golănii, la
> grămadă cu primari, parlamentari, miniştri, membri
> proeminenţi ai diverselor partide politice.
>
> Primul
> ministru fură titluri academice şi minte vesel şi
> suveran, fostul preşedinte dansează electoral cu şefi de
> clan din lumea interlopă, capii serviciilor secrete sunt
> denunţaţi pentru trafic de bani şi influenţă,
> vice-prim-ministrul e în cercetări pentru fraudă
> electorală. Peste tot, dai peste soţi, soţii, fini,
> naşi, cumnaţi, amici, veri, progenituri, mercenari şi
> pile. Reţele de distribuţie a unor medicamente vitale
> distribuie apă chioară în loc de citostatice, prin
> spitale mor oameni cu zile, milioane de români preferă să
> muncească în afara ţării, gazetari dedicaţi, pînă mai
> ieri, cîte unui patron solvabil, schimbă brusc macazul şi
> se mută la „ăilalţi”, Biserica, prin unii
> reprezentanţi ai ei, face propagandă electorală, critici
> literari obosiţi devin, peste noapte, „analişti
> politici”, publicişti încă nealcătuiţi explică,
> seară de seară, poporului cum e cu dreptatea şi
> adevărul, inşi fără meserie şi fără nicio ispravă
> în spate sunt abonaţi pe termen nelimitat, ca
> „experţi”, la dezbateri televizate mono-maniacale.
> Emisiunile de divertisment sunt un fel de bordeluri de
> mahala, vieţile private ale unor semi-anonimi devin
> „breaking news”, jumătate din adolescenţii ţării (ne
> spun statisticile) sunt analfabeţi! Ţara mea? Ţara
> „noastră”? Nu seamănă toate astea mai curînd a
> „condamnare pe viaţă”?
> Nu riscăm să aflăm că „a fi român” a devenit
> sinonim cu „a fi prins” într-o capcană fără ieşire,
> ca o insectă fragilă în ghearele unui prădător
> dement?
>
> Cine e de vină? Răspunsul e pe
> buzele tuturor: clasa politică. Partidele sunt simple
> trambuline pentru afaceri, promovările interne se fac pe
> bază de relaţii şi interese, competenţa şi
> onestitatea au încetat de mult să mai fie criterii
> credibile. Dar asta se întîmplă şi pentru că pe
> scena publică a apărut un nou tip uman: avem, în
> sfîrşit, „omul nou”, pentru care sensul vieţii este
> achiziţia, consumul, parada. Confundă – ar fi spus Petre
> Ţuţea – idealurile cu scopurile. A dori să ai o casă,
> o maşină şi o poziţie profesională onorabilă e normal.
> Toate sunt „scopuri” plauzibile. Dar a le lua drept
> idealuri, a crede că rostul tau pe lume e să-ţi
> multiplici, la infinit, averea, să faci baie în Dubai, să
> ai colecţie de ceasuri scumpe şi poşetuţe de firmă e a
> avea conturul mintal şi sufletesc al unui cocălar…Or
> tocmai asemenea oameni au ajuns „să facă jocurile”.
> Trăim sub ocupaţia unor ţoape! Şi, ceea ce e mai grav,
> nu prea ne pasă. Ne uităm la catastrofă ca la un
> spectacol. Bombănim, votăm năuc, ne certăm între
> noi.
> Tu vorbeşti? – vor zice o
> mulţime de forumişti care mă iubesc… Tu nu bombăni de
> pe margine? De ce nu te implici? Sau, mai rău: tu ce mare
> brînză ai făcut cînd erai „la butoane”. Răspunsul
> meu e simplu: m-am implicat destul (cu rezultatul că am
> fost socotit ”profitorul” tuturor regimurilor) şi am
> făcut ce m-am priceput şi ce am putut. N-am făcut,
> totuşi, nefăcute. Dar apropo de vină: una dintre cauzele
> dezastrului e că băgătorii de seamă şi cei care se
> implică îşi dau, reciproc, capete în gură şi cred că,
> astfel, îşi fac datoria faţă de ţară. Am mai
> spus-o: pentru mulţi români, vina e, întotdeauna, vina
> celorlalţi. A altuia. Adică a
> nimănui.
ANDREI PLEȘU
>
> http://adevarul.ro/news/societate/Tara-mea-Tara-meae-1_54cf25a0448e03c0fd32b24f/index.html
>
Plagiatori celebri: Pleşu, Liiceanu şi Patapievici
Filosoful Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica si autor al mai multor Proiecte Nationale, cum sunt integralele Mihai Eminescu si Dimitrie Cantemir, dupa un prim dialog antrenant cu jurnalistul Costin Cretu, publicat sub titlul Pamfletul negru, revine in partea a doua cu o “autopsie vie” pentru fostii sai colegi de la Paltinis, Liiceanu si Plesu, pe langa care il adauga si pe Patapievici. Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil. In urma unor acuze similare facute in ziarul Ziua, in celebru articol “Liicheanu” in care erau dezvaluite si fraudele patronului Humanitas, considerat “un profitor al tuturor regimurilor”, acesta i-a dat in judecata pe autori pretinzand prin casa de avocatura a lui Valeriu Stoica daune morale de trei miliarde lei (300.000 roni). Procesul “Liicheanu” se afla inca in curs. Independent de acesta, Constantin Barbu isi propune ca adevarul despre cei doi fosti navetisti pe la Paltinis, Paris si Heidelberg sa iasa la lumina si este dispus sa mearga pentru aceasta chiar si in Instanta, pentru a lamuri o data pentru totdeauna impostura celor trei. Publicam pentru inceput un extras din acest nou “Pamflet negru”, urmand sa revenim cu alte parti la fel de incendiare ca si acesta.
PAMFLETUL NEGRU
Partea a II-a
Autopsie vie
cu marii plagiatori
Patapievici, Plesu si Liiceanu,
E rau sa fii român?
E rau sa fii român, dar tinând cont ca românii vorbesc româna as zice ca, în lumea asta cacofonica, e un noroc. Româna este geniala ca sanscrita, greaca veche, latina, germana… Si ma mai gândesc.
Românii au mari probleme din cauza derbedeilor care-i spioneaza antiromâneste dinauntru. România n-are noroc fiindca a fost întotdeauna obligata sa aiba conducatori. Nu fac o gluma ieftina daca spun ca România ar fi fost cu 500 de ani în fata oricarei tari daca n-ar fi fost condusa niciodata de nimeni. Avem o arta de a ne autodistruge greu de înteles. Asa o fi în cod. Sa nu uitam ca daco-traco-scitii (care, mai recent, nu-i mai plac lui Nicolae Manolescu) erau distribuiti în vreo 159 de triburi. Iata ce a fost în stare sa produca mintea acestui intelectual ce parea echilibrat, cu bun simt, adica asa cum îi sta bine unui mediocru, în sensul bun al cuvântului:
„Problema României este fondul. Si aici iarasi ma deosebesc de foarte multi care spun ca aceste forme trebuie, totusi, umplute la un moment dat cu fond propriu. Nu. Fondul nostru, cu care am umplut de fiecare data formele straine, a fost fondul acela nelatin a carui revolta o saluta Blaga în 1921. Fondul acesta ne-a dus spre ce e mai rau în noi, spre tracism, spre dacism, spre protocronism, deci spre toata partea rasariteana, balcanica a sensibilitatii si civilizatiei noastre, spre toata aceasta ortodoxie care ne tine ancorati aici, undeva între Bizant si Kiev, si de câte ori am vrut sa umplem formele cu fondul acesta au iesit tensiuni si chiar conflicte majore”.
„Eu sunt pentru împrumutarea fondului autohton. Nu vreau sa fie umplute aceste forme.”
Îmi vine sa-i spun: Bai, baiatule! Fondul este arheu. De ce nu stii ce e arheul? Fiindca n-ai înteles nimic din Eminescu si nici pe Noica nu l-ai citit (dar îi comentezi impertinent în Istorioara critica). Fondul nostru nu e acela nelatin care ar da seama de tracism, dacism, de „partea rasariteana, balcanica” si alte bazaconii pe care le debiteaza plagiatorul Manolescu. Fondul „nostru” e unul proto-indo-european, e unul vechi omenesc, ca al tuturor. Omul nu stie nici istoria limbilor indo-europene, n-a auzit de poporul proto-indo-european, habar n-are genetica, biologie de liceu nu stie s.a.m.d. pâna dai de biblioteca Vaticanului. Pai Platon, ce sa faca Nicolae? Sa scrie frantuzeste, pe întelesul tau de ambasador? Si Sfintii Parinti sa nu mai scrie în greceste, sa treaca direct la finlandeza. În 325, la Niceea, era vorba de un Crez, ce sa faca ortodocsii? Sa renunte la rugaciune sau sa-ti explice tie ce este epiousia, ca sa-i explici si lui Cartarescu, Nowbelistul, cel de la Cenaclul de luni, ce e aia panta exestin (din Apostolul Pavel, bineînteles) ca sa puteti da drumu la postmodernism. Nu poti fi „pentru împrumutarea formelor straine si împotriva fondului autohton”, degeaba faci criza si strigi: „Nu vreau sa fie umplute aceste forme”. Fiindca ousia si eidos (cu digamma în fata, scuza-ma) se ating si se dau peste cap, se desobstructioneaza reciproc pâna când ametesti.
Vorbind serios, Manolescu n-a avut niciodata cap filosofic si nici cap teoretic. Asadar, voi spune ca nici n-a scris prostiile grozave de mai sus.
Dar sa fii tigan?
Am putea sa-i admiram pe „hindusi”. India, unde se vorbesc vreo 321 de limbi si dialecte, este un subcontinent genial. Tiganii din India vin si, chiar fara voia lor, n-ar putea sa nu fie niste oameni coborând din exceptie. Eu vorbesc de vârfuri, nu de Plesu. Coomaraswamy este absolut genial (el este un anglo-indian). G. Calinescu, daca legenda e adevarata, este fiul Mariei Visan, semihindus. Poate cineva spune despre Calinescu ca nu este genialissim? Drama nu este ca esti român, tigan, bulgar, mongol, lapon ci ca esti om caruia îi ploua în gura printre crapaturile pamântului si omuletul nu mai are nimic de zis ca asa este circuitul apei în natura.
Aceasta întrebare îsi are radacinile în comentariul tau din prima parte, când îti manifesti o curiozitate legata de originea etnica a lui Plesu. Poate fi culpabil “reflexul de dialectica ancestrala”?
Fiecare om este un individ în care este posibil ca spiritul Universului sa se încerce, cum zice Eminescu.
Dar vin si te întreb eu pe tine: ce mai este Plesu când plagiaza si cuvântul etc.? Ce sa fie? Îti raspund eu: Ministrul culturii, Ministrul externelor, rectorul Colegiului Noua Europa, adica un plagiator. Sa-ti exemplific, ca sa ne distram un pic în timpul vietii lui.
Despre îngeri nu mai poate vorbi nici în limba pasarilor
Tradarea lui Noica.
Tradarea lui Noica s-a facut, vorba lui Liiceanu, “ în doua feluri“. Felul întâi ar fi “o tradare în raport cu imperativele culturii însesi“, iar felul doi se refera chiar la modul “în care el a pariat pe noi“, anume la pierderea partidei prin ne(mai)jucare.
Asadar, avem:
a). tradarea lui Noica prin 1. iesirea din cultura si intrarea în politica si 2. pierderea partidei culturale prin ne(mai)jucare;
b). dreptul de a plagia pentru “a intra în vibratii cu coarda care esti“.
Liiceanu “l-a tradat“ pe Noica si prin publicarea cartii Alexandrei Lavastine (alta plagiatoare) care îl citeaza ca pe un clasic pe Zigu Ornea (alt plagiator), ganeful nestiind nici carte, fiindca, vorba lui Sora, “n-a citit decât ziare“.
Ornea este cel ce a semnalat sursei “Serban“ (agent al lt. colonelului A. Olimpiu) manuscrisul lui Noica Povestiri despre Hegel. Am vorbit cu domnul Mihai Sora îndelung despre chestiune (mai exista la Dosar înca o lunga declaratie a lui Mihai Sora) ; despre acest subiect tragic am vorbit în mai multe rânduri cu Noica însusi, la Paltinis; cu Emil Cioran, la Paris. Va trebui sa se rejudece procesul lotului Noica-Pillat.
În ceea ce-l priveste pe Andrei Plesu (care, lucrând multi ani la CNSAS, trebuie sa fi cunoscut Dosarele Noica, deci si “ajutorul“ dat Securitatii, direct sau indirect, de Ornea împotriva lui Noica), acesta conducea Dilema în care acelasi Z. Ornea credea ca-si poate bate joc de “simboalele spirituale“ Eminescu si Noica. (Vorba “simboale“ este a parintelui Staniloae). Ce scria ipochimenul Ornea în Dilema lui Plesu: “…în anii optzeci, Constantin Noica a formulat definitia aberanta despre Eminescu: «omul deplin al culturii românesti», contribuind enorm la sanctificarea primejdioasa a operei eminesciene în toate ale ei alcatuiri“ (Dilema, nr. 265/ 1998).
Eminescu si Noica sunt “arheii jigniti“ care nu pot fi în nici un chip jigniti. Pentru aceste încercari aproape ritualice de jignire a lui Eminescu si Noica primesc Plesu si Liiceanu proba dezonoranta a dezvaluirii plagiatelor pe care le-au faptuit. Asadar, astazi e ziua cea mare a lui Andrei Plesu. Voi aminti doar în treacat ca n-a facut mai multe trimiteri la capitolul despre Îngeri din Limba pasarilor (cel putin opt autori). Nici ca în capitolul Limba pasarilor da un lung citat din Bunî si crede ca este din Ja‘far (Ce-ar fi fost daca la Calugareni ar fi trebuit sa se bata Gingis-Han cu Sinan Pasa? Ar fi fost ca si cum Buddha ar fi vorbit în germana cu Andrei Plesu, stranepotul sau din Braila?).
Culmea inconsistentei intelectuale a lui Plesu (fost ministru al culturii, nu e o ironie) apare când confunda în Despre îngeri (Humanitas, 2003, p. 139) pe celebrul SOHRAVARDÎ cu Henry Corbin.
Culmea ironiei involuntare: Liiceanu îi face un portret obiectiv-batjocoritor chiar lui Andrei Plesu. Liiceanu scrie în “Usa interzisa“ ca Plesu îl scotea din minti pe Noica si niciodata n-a putut înghiti macar un strop din Sein und Zeit (atunci întreb: de ce este atât de exigent acest Plesu, veritabil Vasile Porojan al ontologiei fundamentale – aparându-l pe Liiceanu de plagiatele din Heidegger?), n-a citit nici Hegel, nici Husserl, dar guenoniza prin judetul Ilfov, furând, din când în când, din Corbin…
Citez din distrugatorul Liiceanu: “Pentru a ajunge «Acolo», în punctul înalt din care Spectacolul Lumii îsi dezleaga misterul, Andrei s-a urcat în mai toate vehiculele care aveau afisata aceasta destinatie: de la textele sacre ale crestinatatii si ale religiilor orientale si pâna la steinerismele si ezoterismele modernitatii. Vorbei cu care ajunsese sa-l scoata din minti pe Noica – când acesta îi plimba pe sub nas câte o farfurioara cu mâncarica filozofica pe care se chinuise sa o prepare cât mai gustos si sa o prezinte cât mai placut, iar Andrei dupa o scurta adulmecatura, strâmba din nas si declara: “Nici cu asta nu am ce face!“ – el i-a ramas si astazi credincios. De ani de zile ma straduiesc sa-l fac sa ia o îmbucatura din Sein und Zeit. Andrei o cântareste din ochi mefient, ma asculta o clipa pledând virtutile gastronomice ale acestui biftec filozofic si, dincolo de un “mda…“ politicos si caznit, îl aud murmurând în sinea lui: “Nici cu Heidegger nu am ce face!“ Reiteram periodic proiectul unui seminar despre Fiinta si timp cu care îl tot amenint de câtiva ani, dar stiu (si de aceea nici nu-l pot începe) ca lucrul nu îl intereseaza.
Dar în fond de ce nu are Andrei ce face nici cu Hegel, nici cu Kant, nici cu Heidegger, nici cu Husserl si, la o adica, nici cu toata filozofia moderna? Interesant nu este cazul lui, ci cazul cazului lui, asa cum în aceasta poveste, care a reaparut la suprafata o data cu seminarul Guénon, interesant nu este cazul meu, ci cazul cazului meu. (Pentru ca, în fond, de ani de zile de când ne cunoastem, Andrei îmi plimba pe sub nas câte o farfurioara: o mâncarica cu îngeri, alta cu Corbin…)“.
Deci, Plesu are o farfurioara cu Corbin din care serveste mâncarica, putin furata.
Se poate, domnule Plesu?
Uite ca se poate!
Andrei Plesu, plagiator din Corbin.
Caz destul de rar, Andrei Plesu copiaza în câte doua carti deodata. El scrie în Despre îngeri (ed. cit., p. 260) si în Limba pasarilor (ed. cit., p. 253), fara sa citeze pe nimeni: “Cuvântul grecesc angelos, ca si cel ebraic (malakh), ca si cel arab (malak), sau persan (fereshteh) înseamna «mesager».“ Andrei Plesu plagiaza din Henry Corbin, traducator el însusi al lui Heidegger, autor a peste 15 lucrari capitale despre filosofiile Iranului.
Henry Corbin, în Le paradoxe du monothéisme ( L‘Herne, Paris, 1981, p. 81) scrie si el, dar cu decenii mai devreme:
“A partir du sens courent du mot grec Angelos, messager (qui a pour équivalent l‘hébreu malakh, l‘arabe malak, le persan fereshteh), nous avons a considérer….“
Dintr-un singur plagiat, Plesu îsi distruge cele mai bune carti ale sale, Limba pasarilor si Despre îngeri. Când se vor publica aceste lucrari în Franta, o parte din traducere e deja facuta…
Plesu e singurul om din lume care a plagiat si cuvântul «etc».
Într-o viitoare Enciclopedie a prostiei europene s-ar putea sa figureze si Andrei Plesu ca singurul ministru al culturii care a copiat pâna si cuvântul etc.
Fenomenul se produce simultan în Limba pasarilor (p. 255) si Despre îngeri (p. 262). De unde plagiaza Plesu? Evident, tot din Henry Corbin. Întâi, Plesu citeaza 10 (zece) cuvinte în ghilimele, anume: “realitatea esentiala a oricarui existent aflat în plenitudinea existentei sale“. Dupa care copiaza (evident, fara sa puna ghilimele) 12 (douasprezece) cuvinte, anume: “îngerul unui peisaj, al unei opere de arta, al unei simfonii etc.“
În Henry Corbin, Le paradoxe du monothéisme ( L‘Herne, Paris, 1981, p. 92) se afla chiar cuvintele plagiate de rectorul Colegiului Noua Europa, Andrei Plesu, intelectual de elita: “… de l‘Ange d‘un paysage, de l‘Ange d‘une oeuvre, d‘art, d‘une symphonie etc.“
Omul care l-a furat pe etc. scrie despre îngeri!
“Asadar, scrie hermeneul Dilemei, maxima diferentiere, o diferentiere echivalenta- la nivelul lumilor subtile – cu diferentierea lumii sensibile. Dar nu numai diferentiere, spuneam, ci si ierarhie.“
Iata cine vorbeste în cultura româna despre “maxima diferentiere“, “lumi subtile“, “ierarhie“.
Tupeul acestui catalul acrobistic de a pronunta zilnic, împreuna cu Liiceanu, cu Patapievici (un “kantian“) cuvintele “prestigiu“, “elita“, “ierarhie“ este de-a dreptul indimenticabil si ametric. Ipochimeni din legiunea plagiatorilor patibulari, ei nu rezista nici macar la un striptease intelectual, dar la un ecorseu stiintific. De o autopsie spirituala nici c-ar mai putea fi vorba.
Doi clovni batrâni, Plesu si Liiceanu, anunta ca dupa distrugerea lor prin dezvaluirea plagiatului se va lasa noaptea culturala în România. În mod sigur nu. Pentru cei doi discipoli ratati, ridicoli si gonflabili, poate ca nu e totusi târziu sa se mai duca o data la Noica la Paltinis si sa-l întrebe daca i-a mai ramas cumva niste gaz de la Visoi.
Se spune ca, deja, Liiceanu si Plesu joaca rolurile principale într-o apocalipsa vesela cu intelectuali postumi.
bogdan pe februarie 19, 2015 la 1:30 pm
Nicolae Ceauşescu, condamnat la moarte prin împuşcare pentru Roşia Montană
Pentru ca a fost sters acest articol de pe Facebook si pentru ca am avut inspiratia de a- l salva, il voi expune aici :
Ceauşescu garantase împrumuturile contractate de la FMI cu aurul Apusenilor! Ceea ce ştim, e că la Roşia Montană se află…
Ceaușescu garantase împrumuturile contractate de la FMI cu aurul Apusenilor! Ceea ce ştim, e că la Roşia Montană se află zăcăminte foarte importante de arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium şi mai ales WOLFRAM, toate având aplicaţii militare şi industriale strategice. Wolframul, metalul cu punct de topire extrem de înalt, este folosit în industria aero-spaţială, dar şi în ogivele nucleare. Wolframul se găseşte doar în două locuri pe planetă. În Afganistan şi în România, în Munţii Apuseni. În 1982, România atingea vârful de plată al datoriei de 11 miliarde USD către FMI şi avea nevoie de lichidităţi pentru a nu intra în incapacitate de plată. Conform contractului semnat cu FMI, incapacitatea de plată presupunea cedarea aurului din Apuseni, cu care România garantase împrumuturile.
Institutul de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” aduce la cunoştinţa lui Ceauşescu că în Apuseni, pe lângă aur se află şi alte comori extrem de importante. Aflând acestea, Ceauşescu ia o decizie care uimeşte Planeta. În loc să permită FMI-ului începerea exploatării din Apuseni şi de la Roşia Montană, Ceauşescu plăteşte până în 1985 întreg debitul de 11 miliarde USD. Eforturile întregii ţări au fost imense. Majoritatea produselor alimentare luau calea exportului , energia electrică era direcţionată 99% spre producţia industrială, limitând astfel în multe cazuri accesul populaţiei la iluminatul casnic. Efortul imens făcut de popor în acele vremuri viza indirect salvarea zăcămintelor din Munţii Apuseni, zăcaminte girate ca de altfel şi astăzi FMI-ului. Plătirea datoriilor înainte de termen a înfuriat rău FMI-ul astfel că am fost penalizaţi aspru prin aproape triplarea dobânzii de drept. Exact precum un cămătar fără scrupule FMI-ul a mai luat un rând de piele de pe noi, dându-ne un nou termen pentru luna martie 1989.
Noul termen de 4 ani a fost din nou devansat de Ceauşescu, care cu ajutorul sacrificiilor imense făcute de popor reuşeşte să strângă suma totală care ne elibera de absolut orice datorie cu un an mai devreme! Din 1988 Romania nu mai avea datorii şi nu doar din martie 1989 cum unii trădători încearcă să modifice adevărul, pentru a ascunde de fapt cele peste 18 miliarde avute în plus la momentul atacării României, miliarde a căror urmă e îngropată deocamdată în filele dosarului BANCOREX. România era o maşină de făcut bani, de făcut valută forte şi nicidecum un morman de fier vechi cum a afirmat agentul străin Petre Roman. Cele 18 miliarde avute în plus se constituiau din lichidități bancare sub formă de rezerve valutare, creanțe și sume aflate în curs de achitare ca urmare a exporturilor efectuate. De ciudă că România nu mai are datorii n-i s-a retras deîndată de către S.U.A. şi Clauza Naţiunii celei mai Favorizate.
Plusul imens de 18 miliarde U.S.D. a început să producă modernizări în industrie. UM Cugir spre exemplu a fost dotată cu strunguri noi-nouţe suedeze, strunguri dotate cu CNC ( comandă numerică computerizată). Inginerii de atunci au amânat schimbarea liniilor tehnologice pe diverse motive, iar după lovitura de stat din dec 1989 strungurile moderne, utilajele noi destinate retehnologizării, au rămas la comandă tot în magazii. Nu numai la UM Cugir ci în întreaga țară s-a dat stop punerii în funcțiune a utilajelor noi, deja achiziționate. Industria românească trebuia oprită. Utilajele noi, strunguri, freze, etc au ajuns la fier vechi conform directivei date de străinul Petre Roman, actualmente parlamentar PNL.
Fără a avea datorii majore , Ceauşescu pune la cale un plan de exploatare al Apusenilor încă din 1985. FMI-ul înnebuneşte de-a dreptul, Soros la fel. Planul cu bătaie lungă a lui Ceaușescu le dă insomni și palpitații deoarece până în 2040 urmau să se exploateze intensiv zăcămintele de aur, argint şi metale rare, ce urmau să aducă României un profit evaluat în 2013 la nu mai puţin de 400-500 miliarde de euro !!! Profit!!! Deja se întrecea orice măsură. România nu mai avea nevoie de nimic din afară, îşi acoperea singură necesarul intern, exporta masiv, şi punea la cale împreună cu China, Iranul şi Libia, o replică a FMI, prin BANCOREX. Pentru aceasta Ceaușescu trebuia condamnat la moarte prin împşcare şi România condamnată la jaf şi sărăcie! Care dintre dumneavoastră n-ați strânge cureaua şi nu aţi agonisi bănuţ cu bănuţ timp de 8 ani pentru ca apoi să trăiţi 1000 de ani voi şi neamul vostru în bogăţie şi prosperitate?
Mai mult decât atât imaginaţi-vă ce sume s-au pus în joc de FMI, Soros sau alţii lezaţi de independenţa noastră financiară pentru a se cumpăra geologi (Gelu Voican Voiculescu a fost geolog la Roşia Montană până la revoluţie), bancheri ( Mugur Isărescu a fost economist la Institutul Bancar Mondial), economişti ( Stolojan si Văcăroiu au fost colegi la Institutul National de Planificare Economică) dar nu în ultim rând ingineri care să amâne retehnologizarea, merceologi care sa deturneze fluxul de aprovizionare cu alimente, …? Aici a greşit Nicolae Ceauşescu DEOARECE trădarea a venit de lângă el. Dar asta-i altă poveste la care n-am cum să nu revin atâta timp cât sunt în viaţă. Am văzut cu ochii mei scena teroristului prezentat la TVR1 pe data de 23 dec 1989 , scenă care a scăpat de controlul regiei şi care din neatenţia cameramanului la surprins în continuare pe ofiţerul care cică l-ar fi prins pe aşa zisul terorist cum îl felicita pe acesta!!!!!!!!!! „BRAVO MĂI, hai că te-ai descurcat bine“, au fost cuvintele de laudă ce au sincronizat surâsul şmecheresc al acelui actor nenorocit! Am înregistrarea, am arătat-o ca atare mai multor prieteni…. şi spre uimirea mea am primit doar răspunsuri indiferente, ilogice şi parcă din partea unora cărora le-a fost şters creierul. Mă întreb cu sinceritate oare câţi mai au procesorul mental intact şi curajul de a-şi apăra ţara neofilit. Oare câţi soldaţi mai are România? Ceauşescu a demonstrat în timpul procesului – ilegal că a fost un conducător adevărat ce nu face compromisuri nici chiar în faţa morţii. Chiar şi acum după 24 ŞI CEVA DE ANI , Iliescu şi ceilalţi poartă-n suflet frica că Ceaușescu s-ar putea întoarce. Ei simt ceva şi chiar au dreptate. Ceauşescu e încă „viu” şi istoria-l va răzbuna! Promit să revin foarte curând cu noi informații despre motivul secret ( din nou Roşia Montană) al vizitei avute de Victoria Nuland ( secretarul de stat American) la palatul Cotroceni și despre posibila legătură dintre cutremurul anunțat de aproape 1 an pe site-ul oficial al ambasadei S.U.A. din București și nesupunerea României de a permite exploatarea zăcămintelor din Apuseni dar nu numai! Până atunci vă sugerez să citiţi dacă nu ştiţi deja câte ceva despre tehnologiile HAARP, tehnologii capabile spun unii de declanşarea cutremurelor printre altele! Unele documente ale armatei americane arata lucrurile mult mai clar: HAARP are scopul de a descoperi metode de „exploatare a ionosferei in folosul Departamentului de Apărare… da interesant!
Copiat de pe un cont de facebook….
https://saccsiv.wordpress.com/2015/02/19/video-scena-din-1984-pentru-cei-ce-zic-ca-e-de-bine-cu-cipurile-supravegherea-si-politia-gandirii/
Totu pleaca de la faptul ca nu avem o CONSTITUTIE precisa privind forma de democratie in care traim.
Democratia este de mai
multe feluri.
Depinde care fel de democratie este trecut in
constitutie;
1.DEMOCRAȚÍE
sclavagistă = tip de democrație în
care puterea era exercitată de stăpânii de sclavi;
2. DEMOCRAȚÍE
burgheză = formă specifică orânduirii capitaliste, prin care se încearcă să se
asigure libertatea și
egalitatea generală a cetățenilor
în fața
legilor; dar puterea este detinuta de cei cu bani care pot fi si clanuri
mafiote, interlopi, firme multinationale, servicii secrete straine, grupuri
antinationale de interese.
3.DEMOCRAȚÍE
populară comunista /socialista = formă de democrație apărută într-o serie de țări din Europa și Asia, după cel de-al doilea război mondial, în care puterea aparține clasei muncitoare în alianță cu țărănimea și alte categorii de oameni ai muncii; in realitatea unui grup restrans care a pus mana pe putere si care au transformat tara in regatul lor desi tot ce fac afirma ca fac in numele poporului.
Cam asa e treaba cu democratia adevarata sau falsa.
In realitate democratia ar trebui sa dea acces oricarui om sau categorii sociale sa ia unele decizii , si asta se poate face daca este trecut clar in constitutie ca pentru anumite categorii sociale si profesionalae sa fie un numar de locuri proportional in Parlament.
Apoi interzicerea sponsorizarilor si campania electorala sa se faca numai din cotizatie de partid. Corectitudinea se va produce cand statu va pune impozit pe cotizatie adica va fi un control strict al banilor partidelor.
In DEX avem definitia corecta dar ambigua.DEMOCRAȚÍE s. f. formă de organizare politică a societății care proclamă principiul dețineriiputerii de către popor.
UN FALS filozof al religiilor (PLESU) despre Eliade – Studiu refuzat de Revista ROST pe motiv ca e „supt din pix”, apud C. Tarziu
studiu executat de discipolul lui Anton Dumitriu, Isabela Vasiliu-Scraba
– See more at: http://roncea.ro/2009/08/06/un-fals-filozof-al-religiilor-plesu-despre-eliade-studiu-refuzat-de-revista-rost-pe-motiv-ca-e-supt-din-pix-apud-c-tarziu/comment-page-1/#sthash.XwR70hvN.dpuf
Urmariti-i impostura – Plesu se da drept roman suferind in calitate de roman si pentru ca ar fi roman, si nu e mai roman decat confratii sai in impostura, Liiceanu, Patapievici, etc – prin care el si impostorii mafiei literare criptocomuniste ai neamului alogenilor care ne-au distrus tara ( a noastra, nu a lor!!!, a romanilor neaosi !!!), ataca geniile romanilor , sperand sa erodeze astfel insasi esentele si structura culturii neamului nostru.
El isi publica bila toxica, oriunde vroia, intrucat produsul mafiotilor alogenilor criptocomunisti, tocmai asta si dorea sa faca prin minciunile lor otravite: isi dedicau existenta nivelarii prin tavalugul lor de parveniti venali, a tot ce se situeaza de-asupra puterii lor de comprehensiune.
Numai ca tavalugul dispare candva, in timp ce valorile adevarate, raman.
Plagiatori celebri: Pleşu, Liiceanu şi Patapievici (partea II)
Este imperios sa faci unele precizari în legatura cu Liiceanu, Plesu, Patapievici.
– Sa începem cu Patapievici. Dar Liiceanu?
Vrei sa-l începem pe Patapievici, nu?
Poftim:
Patapievici: “Omul recent“, cel mai recent plagiat din Kant.
Cel mai obiectiv lucru despre Patapievici l-a spus Mihai Sora într-o carte intitulata “Despre toate si ceva în plus“. Anatomia perceputa de cel mai mare filosof român în viata priveste “Omul recent“. Patapievici “este covârsit de multitudinea lecturilor. Acele lecturi au fost facute, dar dupa modul cum sunt citate reiese ca ele sunt depozitate într-un organism cu o memorie teribila a amanuntului, dar care nu a avut înca beneficiul uitarii. Ar fi fost, zic eu, un beneficiu daca ar fi uitat ceea ce a citit si ar fi reexpus lucrurile topite în fiinta lui dintr-un punct de vedere central, iradiant. În felul acesta, în loc ca unitatea sa-i vina de la periferia expunerii, i-ar fi venit de la centru, iar lucrarea, ma refer la Omul recent, ar fi fost mult mai convingatoare. Asa, ea ce face? Împarte universul contemporan în nu stiu câte sectoare, pe care le expune la modul secvential, toate împreuna facând un fel de curba mare cât de-abia daca reuseste sa se închida, si chiar bine închisa daca ar fi, tot n-ar reusi sa-si gaseasca un centru. Cred, de aceea, ca daca si-ar fi uitat lecturile si s-ar fi plasat direct în centrul tensional al problematicii sale, ar fi fost un mare gânditor“.
Asadar, Patapievici ne apare ca un ins care n-a uitat cultura si nici n-a dizolvat-o, un amator talentat care divizeaza universul în atâtea secvente încât nu le mai poate tine socoteala, bucla gândirii nu se închide si tot asa daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Tot asa, daca n-ar fi plagiat din Kant, n-ar fi fost briliant. Sora mai avertizeaza despre “bulimia sa pentru citate, una de tipul a avea“. De ce oare nu l-a citat pe Kant, probabil nici Patapievici nu mai stie.
Dinescu i-ar putea produce filosofului Liiceanu o autopsie atât de vesela încât ar deveni gelosi si cei mai celebri morti de la Sapânta.
Nici Liiceanu nu pare a avea o opinie mai favorabila fata de Patapievici. În jurnalul sau “Usa interzisa” (produs de un “impostor de anvergura“, cum singur se caracterizeaza), Liiceanu scrie: “pentru ca se împlinea un an de la aparitia revistei “Plai cu boi” si, deopotriva, pentru a mediatiza sponsorizarea unei “tabere de artisti“ care, vreme de doua saptamâni, au fost tinuti de Dinescu pe mâncare si bautura ca sa realizeze “ceramica de Cucuteni“, la “Laptaria lui Enache“ de pe terasa Teatrului National, s-a organizat o expozitie cu chef mare, cu primarul Basescu si cu sute de invitati. Ca happening, un “episod scenic“- fete goale pusca, pictate din cap pâna în picioare “cucuteneste“, adica în falduri spiralate negre si maro. Din nou lautari, bautura la discretie – palinca si vin din podgoriile lui Dinescu – si Dinescu însusi cântînd cu foc, la microfon, romante. Ametit de ceea ce vazuse si traise – “în 5 zile cât 15 ani“, mi-a marturisit la telefon -, amicul din Frankfurt, de cum a ajuns acasa (si deja de pe aeroport), a facut o viroza reactiva cu febra de 40 de grade. Dezimunizat complet dupa câteva decenii de spatiu aseptic german, organismul omului nostru, proiectat din istorie în mahalaua istoriei si cufundat compact în ea, vreme de cinci zile, a clacat. Sigur ca nu în orice loc din România amicul meu ar fi trait acelasi lucru. Sansa lui a fost de a fi nimerit în centrul însusi al unei realitati care între timp si-a definit stilul si a capatat prestigiu. Pentru ca Mircea Dinescu este simbolul si purtatorul de sens al mahalalei contemporane la români. El o reprezinta în viata de zi cu zi, dar deopotriva o hraneste si o potenteaza la televizor sau în revista porno-politica “Plai cu boi”, nascuta din aceasta mahala si întretinând-o, la rândul ei, cu fast, abjectie si talent.“
Observ câteva lucruri:
a). Liiceanu nu se sfieste sa-l aminteasca pe primarul Basescu, prezent printre fetele pictate “cucuteneste“;
b). Liiceanu încearca sa-l prezinte pe Dinescu, unul dintre ultimii zece poeti geniali de azi, drept “simbolul si purtatorul de sens al mahalalei contemporane la români“. Nu pricepe Liiceanu ca un dizident cu curajul lui Dinescu – trimitându-l în neantul ma-sii pe Ceausescu însusi (când inventatorul peratologiei se ascundea prin comuna primitiva a onoarei) – i-ar putea produce filosofului o autopsie atât de vesela încât ar deveni gelosi si cei mai celebri morti de la Sapânta?
c). De ce-ar fi revista Plai cu boi “porno-politica“? Fiindca îl invidiaza el pe Dinescu sau doar ca scriau acolo si Plesu si Patapievici?
PATAPIEVICI, ULTIMUL PLAGIATOR DIN KANT
În chip penibil, Patapievici scrie în Zbor în bataia sagetii (226-227) ca, între 3 mai ’81 si 18 septembrie ’83 a comis un poem intitulat “Un izvor pecetluit“, compus, vezi Doamne, din “1006 versuri glorioase“.
Nu impresioneaza faptul ca omul este un anti-talent poetic desavârsit, si nici puterea de autofalsificare, ci marturia directa de plagiat: “Luam notite, gândind sa dau, asemeni lui T.S. Eliot la Waste Land, un comentariu erudit care sa indice cheile de lectura si care sa elucideze sursele. În special, îmi era teama sa nu fiu acuzat de plagiat, într-atât poemul meu era îmbibat de “referinte“.
Stiam însa ca macar “epica“ si sensibilitatea nu puteau fi luate de nicaieri: scenariul era al meu indubitabil, si numai eu îl puteam explica. Imediat dupa ce l-am sfârsit, am dat Un izvor pecetluit lui Calin Mihailescu, sa-l citeasca. Aprecierea sa a fost favorabila: tot el m-a asigurat ca ideea plagiatului nu se poate forma, întrucât citatele camuflate sunt fie de tot evidente, caz în care gândul furtului literar este exclus, fie sunt atât de intricate în substanta textului, sau date în formulari atât de personale (uneori prin deturnare de sens), încât atunci filiatia lor nu mai este deloc evidenta. M-a consolat exemplificându-mi împrumuturile lui Molière, de care s-a facut suficient caz în epoca. În maniera sa ironica, Calin îmi sugera ca trebuie sa mai revad textul. Ceea ce nu am întârziat sa fac. În fapt, pâna la transcrierea lui finala, din 1986, Un izvor pecetluit a fost neîncetat rescris, cu pedanterie maniacala“. Nu-i nimic grav Patapievici, un plagiat marturisit este pe jumatate iertat!
Dar ce facem cu un plagiat nemarturisit din Kant?
Kant, în Critica ratiunii pure, Teoria elementelor, Estetica transcendentala, în sectiunea a doua intitulata Despre timp, în par. 4, Expunerea metafizica a conceptului de timp, scrie:
“Timpul este o reprezentare necesara, care se afla la baza tuturor intuitiilor. Cu privire la fenomene în genere, timpul însusi nu poate fi suprimat, desi se poate face foarte bine abstractie de fenomene în timp.“
Patapievici copiaza perfect din Kant. Cel mai important plagiator de la Institutul Cultural Român si cel mai autentic copiator de la Idei în dialog, adica tot Patapievici, fura în Omul recent fara rusine, fara nicio responsabilitate, fara frica: “Timpul este o reprezentare necesara, care se afla la baza tuturor intuitiilor. Kant spune, cu privire la fenomene, ca timpul însusi nu poate fi suprimat, desi se poate face foarte bine abstractie de fenomene în timp.“
Kant a scris Critica ratiunii pure în sec.18, iar Patapievici a scris Omul recent în veacul 21. Verdictul e simplu de formulat: numai Kant n-a copiat.
Singura solutie a plagiatorilor Liiceanu-Plesu-Patapievici este sa scoata plagiatul în afara legii. O data scos plagiatul în afara legii, cei trei intelectuali din Bucuresti nu vor mai putea face concurenta neloiala firmei Rank Xerox. Doar daca, totusi, plagiatul nu va fi scos în afara legii, cei trei intelectuali din Bucuresti vor putea face o reclama pe cinste firmei Rank Xerox, jucând în filme de publicitate. Deja, Liiceanu, Plesu si Patapievici au o binemeritata celebritate de comici…
Dar cum sa zic, am o veste buna pentru italieni. Din Noica a copiat si Liiceanu. Hai sa ne amintim autopsia din Expresul de Sud, „ziarul de la Podul Garii”, un ziar provincial, dar celebru fiindca este citit acum si de Plesu (de la Colegiul Noua Europa) si de Liiceanu (de la Humanitas) si de Patapievici (de la Institutul Cultural Român). Si de periecii lor surmenati, precum Andrei Cornea (fiul stalinistului), Iovanel (diminutivul anonim), Lavric (minorul), Paraschivescu (neidentificat)…
Cazul Liiceanu. Plagiatul cel mic
din Noica
O adevarata coalitie a plagiatorilor a batut frigida toba ca Liiceanu n-a copiat nici din Heiddeger, nici din plagiatorul Petru Cretia, nici din Eliade sau Nietzsche (inedite), nici din Noica (în frantuzeste).
Nimeni n-a observat ca Liiceanu si Plesu au stat, dupa cronologia Jurnalului de la Paltinis, extrem de putin timp în preajma lui Noica. Si nu ocaua mica de vreme pierduta la Paltinis e în chestiune, ci faptul ca s-au dus amatori si au ramas figuranti. Între doua antidepresive Zoloft, Liiceanu, mai sincer decât perversul corbinist Plesu, chiar marturiseste, de parca ar fi învatat ceva din Dostoievski: “Drama mea, ca sa zic asa, “destinala“ , este ca întâlnirea cu Noica, pe cât de benefica mi-a fost în plan cultural, pe atât de nefasta mi-a fost în planul vibratiei de fiinta. Jurnalul de la Paltinis a reprezentat, paradoxal, prima razbunare nevrotica fata de o tutela care ma pregatea pentru “constructia unei opere“ în vreme ce eu as fi vrut sa învat cum se da glas unei vibratii. Iar razbunarea (inconstienta) era aceasta: cel care îsi sublimase vibratia proprie într-un discurs ontologic (discurs ce termina prin a face vibratia de nerecunoscut) si care, ca maestru, era pe cale sa faca acelasi lucru cu discipolii lui, devenea personaj într-un “scenariu vibratoriu“ care îl ucidea tocmai pentru ca era un scenariu nevrotic si bazat pe iubire. Fondul meu nevrotic se razvratea tocmai scriind o carte în care, cu ajutorul iubirii, îl suprimam pe Noica în calitate de instanta culturala represiva.“
Liiceanu vorbeste de razbunare, de nevroza, suprimare, iar daca ramânem în vocabularul sau, întelegem ca regicidul antinicasian este “bazat“ pe resentimentele unui ratat destinal. Pentru obiectivitate, citez o alta marturisire a lui Liiceanu: “Tot ce am scris de-a lungul vietii, cu exceptia unor pagini din Jurnal si Epistolar, nu a reprezentat decât strategia bine pusa la punct (eram antrenat pentru asta!) a unui camuflaj cultural:o diversiune, executata cu mijloace pseudo-filozofice, pe teritoriul gândirii.“
Asadar, Liiceanu produce o diversiune pe tarâmul gândirii cu ustensile pseudo-filozofice. Aproape n-ar mai fi nimic de spus despre acest autor care n-a publicat aproape nicio carte în care sa nu fi copiat. Atât de tare trebuie sa-l fi urât pe Noica în sinea sa, admirându-i totusi puterea, abisalitatea si consistenta gândirii, încât a bagat mâna în traista cu diamante de câte ori n-a mai rezistat. Noica publicase împreuna cu Ionel Jianu (în Introduction à la sculpture de Brâncusi, Arted, Paris, 1976, p. 73-89) câteva eseuri despre Brâncusi. Din eseul lui Noica Le soi ouvert et le soi caché, Liiceanu a copiat ceea ce i-a placut lui mai mult în Încercare în politropia omului si a culturii (Cartea Româneasca, Bucuresti, 1981, p. 223).
Noica scrie în Introduction à la sculpture de Brâncusi, cap. Le soi ouvert et le soi caché: “Et tandis que le Soi ouvert, articulé, n’exprime que l’esprit humain ou bien l’esprit humain élargi jusqu’au divin, le Soi caché (au feminine, sinea en roumain) – qui ne connaît que la forme articulée pour se montrer toujours determiné – exprime à la fois l’intimité (le for interieur) de l’homme et l’intimite des choses et par là peut être rapproché de l’essence. Le Soi caché se dirige, comme le féminin, vers la nuit, vers la matière, vers le germinatif, vers le virtuel, sans jamais exprimer le chaos, mais, au cotraire, la loi intime des choses.
Voilà donc la première différence entre l’essence et le Soi caché des choses: l’essence est abstraite, le Soi caché est concret Brancusi utilisait, lui aussi, dans ses propos, le mot essence, mais il pensait au Soi caché, me semble-t-il.
Par ailleurs, l’essence n’exprime que le général. Par contre, avec le Soi caché nous avons à la fois la nature générale et la nature particulière d’une chose.“
Liiceanu plagiaza în Încercare în politropia omului si a culturii, cap. Om si simbol: “Pentru ca, vizînd intimitatea, le Soi caché se îndreapta, asemenea femininului, “catre noapte, catre materie, catre germinativ, catre virtual…“. Pentru ca, în timp ce esenta este abstracta, le Soi caché este concret. (“Ceva parca mai viu decît esenta si Ideea platoniciana îl atragea pe Brâncusi catre intimitatea lucrurilor. Era vorba de acel suflet care se exprima prin tot ce e corporal, si deopotriva prin materialitatea lucrurilor, purtînd deodata în el, cu o anume gratie, înca ceva pe deasupra. În vreme ce esenta nu are parte nici de suflet, nici de gratie.“). Pentru ca le Soi caché nu exprima generalul pur si simplu, ci deopotriva natura generala si aceea particulara a unui lucru; el exprima “legea sa individuala“ (Caci într-adevar, individualul este si el supus unei legi, si tocmai pentru a o aplica pe aceasta a inventat omul arta“). Si pentru ca, în sfîrsit, le Soi caché nu exista doar la singular, asemenea esentei, ci “poarta în el însusi ceva de ordinul Unului-Multiplu“ (În esenta lor, lucrurile sînt cu adevarat fixe. Dimpotriva, le Soi caché exprima o esenta care joaca jocul existentei, cautîndu-se fara încetare. … Esenta nu poate intra în repetitie, le Soi caché se poate repeta la nesfîrsit. Portretele succesive ale unei prietene, formele mereu reînnoite ale aceluiasi zbor, alunecarea iute a pestelui si încetineala testoasei care, potrivit esentei ei exprima aderenta la sol, dar care în sinea ei poate foarte bine sa zboare“).“
Liiceanu s-a plâns în fel si chip în Usa interzisa, în interviuri si articole ca intelectuali mai dotati decât el l-au acuzat câteva decenii ca a plagiat din Noica. Proba de astazi este limpede.
Nu ne mai intereseaza deloc faptul ca Liiceanu a plagiat, plagiaza si va mai plagia, nu ne pasa absolut deloc ca Liiceanu este un pseudo-filosof ratat, fara opera, nu ne mai impresioneaza deloc coalitia plagiatorilor bucuresteni contra elitei din provincie. Rasfoind presa ultimului deceniu, am vazut cum aceeasi turma de mercenari fericiti nu-si schimba discursul, ci schimba doar numele Capului pe care îl “slujesc“. Faptele si vorbele nepotrivite ale acestor slugi necinstite ma fac sa vomit. Ekel, asadar! Polemica împotriva unor postumi nu ma intereseaza. Eu am pus punct.
http://www.ziaristionline.ro/