Amintiri dintr-o bătălie pierdută

Mărturisire de credință – Amintiri dintr-o bătălie pierdută
5 aprilie 2022|Agenda prezidențială, Doctrină naţionalistă
Mărturisire de credință – Amintiri dintr-o bătălie pierdută
9 ianuarie 2015|Agenda prezidențială, Texte uitate, texte cenzurate
Convorbiri lămuritoare(2)

Ion Coja şi Biserica
Text re-publicat

Domnule profesor ION COJA, de unde a venit primul impuls al candidaturii dumneavoastre?

De la un preot inimos şi spectaculos în tot ce face, pe care nu-l cunoşteam personal, dar auzisem de dînsul… Sfinţia sa a venit la mine şi mi-a spus că nu vede pe altul preşedinte al României! Şi a precizat că nu am voie să refuz în situaţia grea în care se află Ţara! …Iar eu eram ca fata de măritat! Abia aşteptam să am pe cine da vina! …Nu uitaţi că eu am fost în 1996 candidatul Partidului Democrat Agrar, al PDAR, la preşidenţia României. Nu am ajuns atunci în faza ultimă a campaniei prezidenţiale deoarece s-a organizat un veritabil complot ca eu să nu ajung să candidez, trei şefi de partide unindu-şi puterile în acest scop: Victor Surdu, Antonie Iorgovan şi Dan Voiculescu… Aşa că eu, la fiecare alegere de preşedinte am resimţit frustrarea de a nu mă număra printre candidaţi.

În ce a constat această frustrare?

Cred că este vorba de un sentiment pe care l-au avut mulţi români, constatând că de fiecare dată candidaţii la preşidenţie nici pe departe nu erau reprezentativi pentru potenţialul românesc… Cei mai mulţi români care nu se prezintă la vot sunt stăpâniţi de un fel de dispreţ vecin cu disperarea pentru calitatea precară a candidaţilor. Am toate motivele să cred că eu voi stârni alte sentimente alegătorilor, cu condiţia ca aceştia să fie corect informaţi asupra persoanei mele.

La ce vă referiţi?

La faptul că voi fi boicotat de mass media! De ziare şi de televiziune, radio… Am ştiut asta dinainte, aşa că de la bun început m-am întrebat dacă există strategie cu care aş putea contracara adversitatea mass mediei. Şi cred că am găsit ceva, un fel de soluţii alternative.

Există soluţii alternative faţă de atotputernicia presei şi televiziunii?

La orice problemă există soluţie alternativă! Bunăoară Internetul! În orice caz, sunt uşor de imaginat măsuri legale pentru a combate mercenariatul din mass media! Electoratul român este victima inocentă a mercenarilor din presă şi TV.

Speraţi că veţi fi sprijinit de Biserică?

Biserica nu poate susţine un candidat anume. Biserica însă ar putea să facă un portret „robot” al preşedintelui ideal. Urmând ca fiecare candidat să se confrunte astfel mai întâi cu exigenţele Bisericii. Ar fi util pentru alegători un astfel de portret…

Dar dumneavoastră, ca preşedinte, ce aţi face pentru a susţine Biserica?

Cred că Biserica ar trebui implicată propriu zis în actul guvernării, prin consultarea de către guvernanţi a ierarhilor, a Prea Fericitului Patriarh, a unor monahi de mare înţelepciune cu care Dumnezeu a binecuvîntat Neamul nostru. Sper să ajungă preşedinte un om cu frica lui Dumnezeu şi respect pentru Biserică. Dacă nu voi fi eu preşedinte, m-aş bucura să aflu că Preşedintele României, aidoma voievozilor de odinioară, obişnuieşte să stea la taină cu Prea Fericitul Patriarh Daniel sau alţi mari ierarhi, precum Anania Bartolomeu ori Justin Pârvu sau Arsenie Papacioc ori Ioan al Harghitei şi Covasnei sau atâţi alţi ierarhi de ispravă. Eu mi-aş face din asta un obicei. Iar prezenţa în CSAT a Bisericii ar trebui să fie obligatorie! Să nu uităm că Biserica este mai veche decât statul! Guvernarea fără Biserică este principala cauză a regresului şi dezordinii atât de vizibile în viaţa şi condiţia euro-atlanticului de azi, a occidentalului.

Sună cam fundamentalist!

În anumite chestiuni trebuie să fim fundamentalişti. Biserica este un fundament fără de care se năruie construcţia numită Neamul românesc. Biserica şi Statul trebuie întărite şi lăsate să acţioneze ca un cuplu coerent şi nedespărţit. Cine a impus în lumea modernă despărţirea Statului de Biserică a urmărit subminarea acelei ţări, a poporului respectiv. Este una din marile crime săvârşite de revoluţia franceză. Fiica roşcovană a revoluţiei franceze, cea născută în Octombrie 1917, a împins lucrurile mai departe şi a interzis practic Biserica. Rezultatul se cunoaşte. Rusia nici azi nu-şi revine!

Biserica Ortodoxă Română a rezistat ateismului de stat, l-a învins!

Cum apreciaţi rolul Bisericii româneşti în perioada comunistă?

Vă referiţi la Biserica Ortodoxă, în primul rând, căci ea a fost singura care nu a avut nici un reazim din afară, aşa cum au avut celelalte biserici creştine: catolică, baptistă etc. Am mai spus: prestaţia Bisericii Ortodoxe trebuie apreciată prin comparaţie cu celelalte biserici ortodoxe din ţările comuniste. Comparaţia este jenantă pentru celelalte biserici, din Bulgaria, Albania, Ucraina, Rusia etc. Îmi pare rău că trebuie s-o spun… Dar cred că este vorba nu numai de meritele preoţilor şi ale ierarhilor Bisericii, ci este şi o dovadă că trăirea creştină la români este mult mai profundă decât la celelalte popoare. Doar suntem creştini cu vechimea cea mai mare şi asta a făcut să nu ne plecăm capul în faţa ateismului de stat şi de partid!

Cum v-aţi trăit viaţa de creştin în anii comunismului?

Nu am ezitat s-o fac pe faţă, chiar cu oarecare ostentaţie, demonstrativ. Bunăoară, deşi eram membri de partid şi eu şi nevastă-mea, când ne-am căsătorit am trimis invitaţii de nuntă în care am specificat numele bisericii la care se va săvârşi cununia religioasă, iar la slujbă i-am rugat să participe pe toţi cei patru preoţi de la Biserica Adormirea Maicii Domnului, biserica copilăriei mele constănţene. I-am făcut astfel plăcere şi maică-mii, femeie bisericoasă. Pot spune că înainte de 1990 mă duceam mai des la biserică şi o făceam cu capul sus şi pieptul înainte! Mare bucurie aveam când întâlneam vreun student la biserică. Dacă-mi daţi voie să mă laud pot să continui…

Vă rog!

Dumnezeu face minuni clipă de clipă!

Mă laud că în 1980 am reuşit să scriu şi să public în „Luceafărul” o amplă cronică a cărţii părintelui profesor Ioan G. Coman despre scriitorii bisericeşti străromâni. Am simţit atunci „mâna lui Dumnezeu” cum a aranjat astfel lucrurile ca cenzura comunistă să nu prindă de veste. Un rol important l-a avut fie iertatul Mihai Ungheanu, ca redactor al revistei. Pe două pagini mari de revistă a fost lăudată strădania şi reuşita unui „preot profesor”. Cenzura comunistă interzicea să se pomenească titlul de preot al autorilor. Eu l-am repetat cu insistenţă! Ce bucurie a fost atunci în toată preoţimea! Eu mă ştiam deja cu părintele profesor Coman. Am avut multe discuţii pe tema originilor noastre. Cred că la moartea sa am asistat la cea mai mângâietoare slujbă de înmormîntare… Am simţit mai bine ca oricând cât este de adevărată ortodoxia noastră! De fundamentală! Cât Duh Sfânt pluteşte deasupra credincioşilor în timpul slujbei ortodoxe!

De asemenea, am luat premiul Academiei RSR în 1979 pentru piesa de teatru Credinţa, al cărei conţinut profund creştin l-am enunţat chiar din titlu. Piesa începe cu evocarea martiriului brâncovenesc… Dacă-mi mai dă Dumnezeu zile, aş vrea să scriu un text, probabil o piesă de teatru, despre Brâncoveni… Niciun popor nu s-a învrednicit să nască astfel de martiri! Iar noi nu ne învrednicim să-i cinstim şi să-i evocăm cum se cuvine. Dar nu disper, mai avem timp să ne îndreptăm până la Judecata de Apoi…

Vorbeam mai sus de „mâna lui Dumnezeu”… Am învăţat de la mama să văd mâna lui Dumnezeu la tot pasul în viaţa mea şi a altora, chiar şi într-un meci de fotbal…

Asta cum vine?

Foarte simplu, iată, la meciul dintre Barcelona şi Chelsea, în minutul 90 era scorul 0-0 şi se califica Chelsea. Mai urmau câteva minute de prelungiri, dar antrenorul Barcelonei nu a mai aşteptat fluierul final şi, recunoscându-se învins, s-a dus la antrenorul adversar şi l-a felicitat, l-a îmbrăţişat cu un zâmbet sincer, de om bun. Aşa ceva nu mai văzusem pe un teren de fotbal!… Mai erau două minute şi am simţit că ar trebui să se întâmple ceva, prea fusese frumos gestul catalanului… Se vede că Dumnezeu se uita şi El la meci, căci a intervenit prompt şi …1-0 pentru Barcelona. Cred că la fel au fost tranşate lucrurile şi în finala Ligii Campionilor, cea jucată la Moscova, când Chelsea a pierdut tot aşa…

Are Dumnezeu ceva împotriva lui Chelsea?

Nu uita că pe lume mai este şi Diavolul!… Are şi el dreptul să ţină cu o echipă de fotbal… Nu m-aş mira să aflu că Diavolul ţine cu Chelsea…

În campionatul nostru cu cine ţine dumnealui cel fără nume?

E o întrebare grea. Nu vreau să supăr pe nimeni… Dar aţi văzut cum a pierdut Dinamo campionatul şi cum l-au câştigat Urzicenii!… Dumnezeu face minuni clipă de clipă, numai noi nu suntem vrednici să ne dăm seama! …Că veni vorba însă, pot să spun că eu existenţa Diavolului, prezenţa şi acţiunea lui în viaţa noastră, nu am simţit-o propriu zis decât după 1990. De altfel, mama nu mi-a vorbit niciodată de …Nefârtatele. Drăcuia şi ea, ca orice româncă neaoşă, dar mai mult nu-l pomenea. Mă făcea însă mereu atent să văd cum Dumnezeu răsplătea sau pedepsea pe cei din jur sau pe noi înşine. …Mama avea o relaţie aparte cu sfînta Paraschiva. Cu -i-, Paraschiva, aşa pronunţa mama şi cred că aşa este corect numele Sfintei pe româneşte. Mama o cunoştea personal… O visa de câte ori se afla la o răscruce a vieţii.

După câte ştiu sunteţi autorul unui proiect de Constituţie Creştină a României. Câteva detalii, vă rog.

Eu am meditat mult la problemele vieţii, ale Lumii. Întâlnirea cu Petre Ţuţea a fost întăritoare în acest sens. Toată lumea vorbeşte de reformă, dar în realitate ceea ce ni se propune este o deformare a omului, a lumii. Singura revoluţie reală din istoria lumii este cea efectuată de Dumnezeu prin Fiul Său. Acea revoluţie încă nu s-a încheiat, trebuie dusă mai departe, până la ultimele consecinţe şi implicaţii. Trebuie tradus mesajul christic prin legi inspirate de Duhul creştin… Pentru detalii propriu zise, a se vedea site-ul meu, WWW.IONCOJA.RO Evident, este vorba de un proiect, sunt acolo multe idei legislative, care ar putea inspira câteva proiecte de lege inainte de a face o revizuire profundă a actualei constituţii. Avem o constituţie înseilată, de politicieni fără altă viziune decât cea cuprinsă în Carta Drepturilor Omului. E prea puţin!

Mâna Domnului în decembrie 1989?

Aţi văzut mâna lui Dumnezeu în evenimentele din Decembrie 1989?

Da, de pildă în faptul că Ceauşescu nu a apucat să se bucure de Casa Poporului, am văzut pedeapsa lui Dumnezeu pentru, bunăoară, cei care au fost evacuaţi cu de-a sila din casele lor ca să se construiască acel complex arhitectonic… Magnific ca realizare materială, dar ridicat pe suferinţa unor oameni. Unii au murit atunci de inimă rea, au fost şi sinucideri… Puteau fi evitate. Am presimţit asta dinainte de decembrie 1989. Dar asasinarea lui Ceauşescu nu are nimic de-a face cu „mâna lui Dumnezeu”. Este opera integrală a …adversarului.

Dar demolarea bisericilor cum aţi perceput-o?

Este un subiect care ar merita cercetat mai atent. Azi am motive să cred că nu a fost voinţa lui Ceauşescu, ci o diversiune antiromânească, o cursă întinsă lui Ceauşescu, căreia acesta i-a căzut victimă. La vremea aceea – poate nu o să credeţi, am reacţionat conform statutului PCR: într-o adunare generală de partid, cu profesori şi studenţi în amfiteatru, am cerut cuvîntul şi am protestat faţă de demolarea bisericilor şi a satelor, susţinând că noi, profesorii de limba română, avem o relaţie specială cu satul românesc şi cu biserica, căci limba şi literatura română nu pot fi despărţite de sat şi de credinţă. Drept care nu putem asista indiferenţi la demolarea lor.

Şi n-aţi păţit nimic?!

În mod direct, nu! Conform uzanţelor comuniste a fost chemat şi criticat secretarul de partid, profesorul George Gană, că nu este suficient de vigilent, că tolerează în organizaţie asemenea manifestări etc., etc. La un anumit nivel al PCR şi din partea unui număr relativ mare de activişti de partid, obiceiul meu de a spune lucrurilor pe nume era agreat şi simpatizat. Căci cu timpul PCR ajunsese sau tindea să devină un partid „comunist în formă şi naţionalist în conţinut”. Asta se cam uită… Sau, cum spunea un banc, Ceauşescu semnaliza la stânga şi o lua la dreapta. Dar acesta este alt subiect, îl discutăm cu altă ocazie.

L-am invitat pe Papă în România!

Sunteţi într-o relaţie bună şi cu Biserica Catolică.

Altfel cum?! Eu am sărutat inelul Papei înainte de a săruta mâna Patriarhului. În 1987 am fost la Papa Ioan Paul al II-lea, în audienţă privată, dus de preotul greco-catolic Vasile Maria Ungureanu, ca un fel de răsplată pentru rolul jucat de mine în salvarea şi publicarea unui manuscris deosebit de preţios, al lui Dumitru Mărtinaş, despre originea românească a catolicilor din Moldova, a ceangăilor. Pe banii Vaticanului cartea lui Mărtinaş a fost tradusă în italiană şi publicată în câteva mii de exemplare. Am fost la Roma pentru a participa la lansarea cărţii. E o întreagă poveste cum s-a arătat „mâna Domnului” şi cu acest prilej, ca să obţin paşaportul, împotriva voinţei decanului şi a secretarului PCR. Am aflat cu acest prilej cât de corect s-a implicat Vaticanul în ultimii 200 de ani în disputa dintre români şi maghiari pentru Transilvania. Corect, adică în spiritul adevărului. Pot să mă laud cu cuvintele ce le-am rostit în faţa Papei: „Părinte, eu sunt român ortodox şi toţi românii ortodocşi vă iubesc şi vă aşteaptă în România!” Se pare că eu am fost primul care l-am invitat pe Papă în România. Dacă spun asta nu exagerez prea mult…

Nu vă dau detalii despre buna primire de care am avut parte la Vatican. Când m-am întors în ţară s-a auzit despre toate astea şi m-am pomenit sunat de profesorul Edgar Papu. Dacă mă gândesc bine, Edgar Papu a fost unul dintre marii erudiţi ai planetei Terra… Şi mi-a zis cam aşa: „Domnule profesor Coja, am auzit că aţi fost foarte bine primit la Vatican, e adevărat?” Eu am confirmat şi i-am povestit cum a fost. După ce m-a ascultat, a conchis: „Domnule coleg, să nu vă miraţi că aţi fost primit cu atâta atenţie, Sfîntul Părinte are o dragoste aparte pentru români pentru că el însuşi este român la origine, părinţii săi se trag dintr-un sat de moldoveni din Polonia de sud…” Atunci mi-am adus aminte că „urechea dreaptă” a Papei, adică omul lui de încredere, un polonez care s-a ocupat de noi în zilele acelea, îi zicea Papei „Padre Voicila”, cu o pronunţie curat românească a numelui de familie. Apoi, peste ani, am avut şi alte confirmări că Edgar Papu, evreu botezat catolic şi căsătorit cu fiica unui preot ortodox, ştia el ce spune când vorbea de rădăcinile româneşti ale marelui Papă.

Că veni vorba de Edgar Papu, la moartea lui s-a petrecut ceva rarisim: conform dorinţei sale s-au oficiat două slujbe de înmormîntare, de către un preot catolic şi de către un preot ortodox. Eram lângă Paul Anghel şi am comentat în aceiaşi termeni: slujba catolică apelează la raţiunea umană pentru a înţelege şi suporta taina cea mare a morţii, în vreme ce slujba noastră, ortodoxă, cum am mai spus, merge la sufletul omului, mângâindu-l şi crescând din el, din suflet…

Deci aţi fost în audienţă la Papă! În ce calitate?

În calitatea mea de …Coja, insul Ion Coja. Nu am mers ca reprezentant sau delegat al unei instituţii, ca persoană juridică. Ci pentru că de capul meu şi fără nicio obligaţie alta decât cea morală, m-am dedicat unui manuscris al unui autor necunoscut, dar cu care m-am simţit solidar şi frate întru Adevăr! După apariţia cărţii lui Mărtinaş am fost căutat de o mulţime de foşti elevi ai săi din Târgu Mureş să-mi povestească ce om deosebit fusese Dumitru Mărtinaş… Sunt mândru că am publicat această carte scrisă de altcineva. Este o carte importantă în lupta noastră împotriva diversiunilor şi dezinformărilor practicate de Budapesta şi angajaţii ei.

Cum vă raportaţi la ceilalţi creştini, la baptişti, adventişti…

Am fost profesor la Facultăţile de teologie ortodoxă, catolică, baptistă şi adventistă… I-am iubit deopotrivă pe toţi studenţii, aflaţi în căutarea lui Dumnezeu. Mi-am îngăduit să-i cert – acesta e cuvîntul, pe tinerii care au îmbrăţişat altă religie sau confesiune decât a părinţilor. În general, un om trebuie să fie mulţumit cu ce i-a dat Dumnezeu la naştere: o anumită familie, o anumită patrie, o anumită credinţă. „Facă-se voia Domnului!”, nu?! Dacă Domnul ţi-a dat viaţă, acest dar minunat pentru care, cum spunea mama, nu suntem vrednici să-i mulţumim lui Dumnezeu, atunci toate celelalte trebuie să le accepţi ca pe componente ale regulamentului după care se desfăşoară jocul, minunatul joc numit viaţa!

Încă o vorbă despre Biserica Ortodoxă: cum spuneam, este singura care nu are niciun sprijin din afara Ţării. Există şi rezistă numai prin credincioşii din România. I-am auzit pe mai mulţi onorabili prelaţi spunând că statul, aşa declarat ateu cum era înainte de 1990, asigura preoţilor o stipendie mai substanţială decât cea de care au parte acum… Este nu numai inadmisibil, este trist, deprimant.

Un drum fast la Frăsinei şi Pătru Vodă

Mergeţi regulat la biserică?

Cât pot! Îmi reproşez că nu merg aşa des cum aş vrea. N-aş vrea să fiu un exemplu rău, dar, cum spuneam, mergeam mai des la Biserică înainte de 1990 şi o făceam oareşicât şi demonstrativ. După 1990 i-am văzut pe atâţia mergând la biserică mai mult ca să fie văzuţi că… Dar poate că păcătuiesc! De unde ştiu eu ce este în sufletul omului?! Nici măcar în al meu nu ştiu prea bine!

Când v-aţi spovedit ultima oară? Şi unde?

În urmă cu un an, un an şi ceva. La mânăstirea Frăsinei, m-a spovedit şi m-a binecuvîntat sfinţia sa Ştefan Neonil, stareţul mănăstirii. M-am dus special pentru asta, am plecat dimineaţa şi m-am întors pe seară. Vreo 500 de kilometri!… Să nu-mi cereţi să vă spun de ce am fost să mă spovedesc acolo şi să cer ajutorul bisericii!

Ajutorul Bisericii?

A fost un moment greu pentru mine. L-am trecut cu bine, încurajat şi întărit de părintele stareţ, un om cu sfinţenia pe chip. M-a dus la dînsul bunul meu vecin şi prieten Diomid Perciun… I-am luat cu noi şi pe băieţii noştri. A fost un drum fast. Ca şi drumul făcut la Pătru Vodă, să iau binecuvîntarea de care aveam nevoie înainte de a purcede la drumul atât de greu al candidaturii. Mai am de mers la părintele Papacioc, la Înalt Prea Sfinţitul Anania, la Prea Fericitul Părinte Patriarh…

Cea mai mare cruce din lume înălţată pe Casa Poporului

Se discută din nou despre proiectul Catedralei Mântuirea Neamului. Unii o critică, alţii o doresc din toată inima… Dumneavoastră?

Am discutat cu Prea Fericitul Teoctist de mai multe ori acest subiect. Ţinea mult să vadă măcar pornit acest proiect. Mi-a fost limpede că sunt multe intrigi şi presiuni împotriva Catedralei Neamului! Dar fiind noi un popor atât de credincios, s-ar cuveni să avem la Bucureşti o catedrală „direct proporţională” cu devotamentul nostru creştin. Aş zice însă că idealul românesc este biserica dintr-un lemn, de mici dimensiuni, apropiindu-se de viziunea clar exprimată de Brâncuşi: loc de rugăciune şi de înălţare sufletească pentru o singură persoană! Catedralele mari din Occident nu par pe gustul şi firea noastră… Cu toate acestea este foarte bine să construim o catedrală care să exprime şi prin dimensiuni locul pe care credinţa îl ocupă în istoria şi fiinţa Neamului.

Intră în discuţie şi alte argumente. Una peste alta este foarte bine că Prea Fericitul Daniel pune suflet în acest proiect. Cei care strâmbă din nas, măcar de-ar face-o în biserică!, dar ei nu mai calcă prin biserică de vreo două-trei generaţii! Nu merită să ţinem seama de ei, un Mircea Dinescu sau Stelian Tănase. Nu m-aş mira să aflu că nici nu sunt botezaţi, sărmanii de ei! Nişte obraznici şi neobrăzaţi!

Aveţi vreun proiect în acest sens?

Consider că oricine ar fi preşedintele României, el trebuie să se simtă legat şi obligat să sprijine construirea Catedralei Neamului. În ce mă priveşte, dacă Dumnezeu mă va pune la aşa grea încercare şi voi ajunge preşedinte, aş face tot ce stă în puterea mea pentru următoarea idee: la 22 decembrie 1989 pe Casa Poporului flutura un drapel tricolor de mari dimensiuni, proporţional cu dimensiunile Casei. Adică era cel mai mare drapel din lume! Ştiam asta şi în fiecare dimineaţă îl priveam din balcon cu drag cum fâlfâie deasupra Ţării! Imediat după 22 decembrie, din ordinul lui Petre Roman drapelul a fost coborît şi catargul însuşi a fost demontat. Azi deasupra Casei Poporului flutură un drapel de mici dimensiuni, meschin, care nu ar fi destul de mare nici dacă l-aş pune la mine pe bloc… Ei bine, dacă voi ajunge preşedinte nu voi pune la loc drapelul! Dacă l-au dat jos prietenii noştri, să rămână aşa, dat jos, dar în locul drapelului visez să fie montată o cruce cu dimensiunile potrivite, adică cea mai mare cruce din lume. Şi să fie din aur, aur strâns prin colectă publică, în felul acesta cei ce ne vor răul şi s-au grăbit să dea jos drapelul, când vor vedea acea cruce, să pălească şi să priceapă că răul ce ni-l fac ei s-ar putea ca bunul Dumnezeu să ni-l răsucească în facere de bine! Ţin mult la această imagine, o visez chiar din când în când: o cruce mare de aur, pe creştetul Casei Poporului Român! Va fi revanşa noastră, creştinească, pentru bisericile demolate în acea zonă şi în toată Ţara! O cruce care să fie zărită şi din afara Bucureştiului.

Ce să zic? Doamne, ajută! Ajută, Doamne, robului tău Ion Coja şi învredniceşte-l să-şi vadă visul împlinit!

Să fie clar: visul meu este crucea aceea, visată de mai multe ori. Preşedinte nu m-am visat niciodată. Dacă s-ar putea una fără cealaltă, ar fi perfect!

Ce vreţi să spuneţi?

Vreau să spun că înălţarea acelei cruci ar trebui să fie dorită de preşedintele României oricine va fi să fie ales preşedinte! Dar lucrul cel mai urgent este să se facă sfeştanie atât la Cotroceni, cât şi la Casa Poporului, pentru alungarea duhurilor rele şi ca semn de supunere creştinească, de umilinţă, a puterii lumeşti. Este vorba de construcţii noi, iar românul, când ridică o casă, nu locuieşte în ea cu drag până n-o sfinţeşte! Probabil că din pricina asta merge aşa de rău şi parlamentul, şi preşedinţia… Ele încearcă să funcţioneze fără ajutorul lui Dumnezeu. Nu merge!

A consemnat Nichita Vancea

9 iulie 2009