OARE EU ERAM INAMICUL PUBLIC NR. 1?

Voi scrie despre mine – dar să nu credeți că urmăresc să mă promovez, să încep vreo pre-campanie electorală. Nu. Chiar dacă la începutul lui 1990 un prieten îmi spunea (și nu cred că din complezență) că dacă viitorul Parlament al României ar avea doar 10 locuri, unul ar trebui să fie de drept al meu. Singura dată cînd am candidat, a fost în anul 1990 pe lista GDC (Gruparea Democratică de Centru), o alianță formată din 10 mici partide de opoziție. Am candidat pe lista din județul „roșu” Galați unde Frontul Democrat Român din Timișoara (condus în acel moment de Petrișor Morar), Partidul Socialist Liberal (condus de Niculae Cerveni), Partidul Liber Democrat (condus de Nica Leon), Partidul Unității Democrate (sau Democratice?) condus de Nicu Stăncescu, Partidul Național Democrat condus de Bustuchină, Radu Zilișteanu și Serghei Mesaros (ultimul a ajuns deputat, dovedindu-se astfel ce greșeală este să nu ai un serviciu de cadre!), Partidul Democrat din Cluj al lui Vîță și alte partide dintre care îmi mai amintesc doar faptul că două erau din Craiova au obținut în total, din cîte îmi amintesc, vreo 57 de voturi pe întregul județ! De atunci, nu am mai candidat, și nici nu mai am putere să candidez vreodată.

Vă aduc la cunoștință faptele de mai jos ca să înțelegeți cum niște trădători de țară corupți au luptat împotriva patrioților romîni, înainte chiar ca SUA, Israelul și UE să ceară României eliminarea din politică a celor care reușiseră pentru un timp să pătrundă. Mă refer la Virgil Măgureanu, organizatorul mineriadei din iunie 1990, mă refer la directorii marilor cotidiene (răposatul Dumitru Tinu – Adevărul și Petre Mihai Băcanu – România Liberă). Se poate adăuga și TVR.

Am fost supravegheat de securitate mulți ani înainte de 1989, dar asta nu m-a deranjat cu nimic. Mai mult decît atît, pe la sfîrșitul anilor ’70, la o masă organizată cu colegii de servici la care participau și soții/soțiile acestora, soțul unei colege mi-a șoptit să fiu mai atent ce vorbesc la telefon. Știam că este colonel de securitate și șef de birou, dar nu știam unde – după 1989, am aflat că era șef de birou la „Tonola” (la interceptările telefonice), deci știa foarte bine ce vorbește.

Nu îmi era teamă, fiindcă eu nu criticam Constituția (care, exceptînd imbecilitatea cu clasa muncitoare – clasa conducătoare în societate, în rest era o constituție modernă și democrată) ci criticam încălcarea ei, nu criticam statutul PCR, și el modern și democrat ci criticam încălcarea lui, criticam corupția la nivel înalt, pe care o critica și Ceaușescu. Înainte de 1989, exceptînd momentul în care pentru un timp mi-au dispărut din casă toate fotografiile pe care le-am regăsit apoi într-un loc în care le mai căutasem pînă atunci degeaba de vreo 10 ori, nu am avut nici un deranj. Prin 2002 un vechi prieten, în acel moment secretar de stat, a ținut să-mi precizeze că el a continuat să se întîlnească cu mine și cînd eram urmarit (este adevărat, dar la fel de adevărat este faptul că pe atunci, cînd era șeful de cabinet al Elenei Ceaușescu, nu mă atenționase în nici un fel – dar fusesem deja atenționat de mult). Mai adaug faptul că în 1979 am fost concentrat de armată pentru a antrena trupe străine, ceea ce presupunea un alt dosar, la armată. Cu toate acestea, CNSAS mi-a comunicat că nu există dosar pe numele meu, ceea ce înseamnă că dosarul este păstrat în continuare deschis la SRI.

Deci, securitatea nu mi-a creat probleme, dar mi le-a creat SRI-ul.

În seara și noaptea de 13 iunie 1990, împreună cu Nica Leon, cu un coleg de partid al meu și cîțiva colegi de partid ai lui, am bătut Capitala să vedem ce se întîmplă. Am trecut pe la Ministerul de Interne, prin Piața Univerității (era liniște), pe la Guvern (era liniște), am continuat drumul spre Televiziune (pe drum, am auzit la aparatul de radio de la bord discursul lui Iliescu denunțînd o încercare de lovitură de stat legionară). Cînd am ajuns la Televiziune, în același timp cu noi au ajuns și două autocare cu număr de Prahova, din care s-au dat jos feseniști beți care s-au îndreptat spre intrare, militarii dîndu-se la o parte permițîndu-le accesul – după scurt timp, în clădirea Televiziunii au apărut flăcările. Tot aici, un reporter de la agenția Novosti, recunoscîndu-l pe Leon, a încercat să îi ia un interviu, dar acesta a refuzat să facă orice declarație. Ne-am întors la sediu la Leon, am lăsat mașina și am pornit pe jos spre Poliția Capitalei – pe drum, prin geamul de la parterul unui hotel de pe Brezoianu, am văzut că emisiunea TV fusese reluată cu meciul Argentina-URSS de la Mondialul din Italia – m-a pufnit rîsul: adică în plină „tentativă de lovitură de stat legionară” TVR transmite fotbal! Nu știam pe atunci că Răzvan Theodorescu își îndeplinise încă o dată în aceeași zi datoria – după întreruperea nejustificată a emisiei TV, minerii deja se îmbarcaseră în trenuri! Apoi, după miezul nopții, ne-am despărțit. Asta a fost tot! Ne-am plimbat, am privit, am tăcut. M-am întors acasă cu metroul care, ca și în noaptea de 21 decembrie, continua să funcționeze!

A doua zi, mă duc la mine la partid – nu era nimeni. Mă duc la Leon – porțile masive din fier forjat erau încuiate. Trec peste zilele următoare și ajung la momentul în care aflu că Leon a fost arestat – am rămas uluit! Fusesem atîtea ore împreună cu el și știam că nu făcuse nimic pentru a fi arestat! M-am preocupat de pregătirea apărării lui și, întrucît am preferat ca eu să fiu martor, am rugat un coleg să îl apere din oficiu. Apoi, am umblat să-i identific pe toți cei care ne însoțiseră în seara de 13 iunie, le-am luat declarații, le-am multiplicat, am dat originalele colegului meu să le depună la dosar iar alte trei seturi le-am dat, fie personal, fie prin intermediar unor ambasade, etc.

Într-o zi mă duc la Procuratura Generală, la un foarte bun prieten (pe cîți i-am considerat foarte buni prieteni!), directorul celei mai importante Direcții. Era perioada tulbure, în care nu se știa cine va cîștiga alegerile din 1992, astfel încît unii jucau la ambele capete. Acesta îmi spune că Leon a fost arestat fiindcă era pe lista lui Măgureanu, listă pe care eram și eu! După o lună și jumătate de arest, Leon este pus în libertate. Bem o sticlă de șampanie împreună cu Vîță și cu Zilișteanu, după care eu plec în Norvegia la Sundvolden unde avea loc (Doamne, ce titlu lung!) „Prima Conferință europeană asupra drepturilor omului în Europa centrală și de est în epoca perestroicii”, unde fusesem invitat nominal de organizatori (eram mai cunoscut în Norvegia decît în România!). Cînd m-am întors și m-am reîntîlnit cu procurorul Cornel Popescu, cel care ne cerceta, a rămas blocat – toți ai lui sperau să nu mă mai întorc!

De ce eram cercetat și eu? Am obținut în xerocopii declarațiile unui participant la Piața Universității arestat de „mineri” care nu mă cunoștea, inginer, pe nume Victor Cojocaru, și care declarase că în seara de 12 iunie Leon și cu mine am venit în Piața Universității și i-am organizat pe participanți în trupe de comandă care să atace a doua zi Ministerul de Interne, Poliția Capitalei, Televiziunea și Radiodifuziunea! Ca să fie mai convingător, a scris și fapul că aveam cioc! Idiotul care l-a „convins” să dea această declarație mă cunoștea în mod evident, dar nu mă mai văzuse de cîțiva ani. Prin 1985 purtam cioc, dar revoluția m-a prins cu barbă completă, pe care o păstrez și azi, cînd a ajuns albă ca neaua. Apoi, același Victor Cojocaru, declară că el în seara de 12 iunie nu a fost în Piața Universității! Cînd se știe cum au fost bătuți cei arestați din Piață în Calea Rahovei, la Măgurele și în alte locuri în care au fost duși, ce explicație găsiți pentru declarația mincinoasă dată de Victor Cojocaru? În perioada următoare s-au perindat mulți procurori generali și miniștri ai justiției pe care îi cunoșteam foarte bine și cărora le-am solicitat să verifice cine a fost cel care l-a obligat pe Victor Cojocaru să declare mincinos. Nu am primit nici un răspuns de la nici unul.

Dar de ce eram eu pe lista lui Măgureanu cu cei care trebuiau arestați? Sînt cel puțin trei motive.

În primul rind, pentru foarte mulți din cei care se cățăraseră la putere eu eram un pericol. Am dovedit la început o mare naivitate, dar cînd deschideam ochii, nu puteam fi cumpărat, șantajat sau amenințat să tac. Iar cînd am văzut adevărul, presa importantă căzuse în mîna trădătorilor corupți.

În al doilea rind, pentru faptul că în ziua de 29 mai 1990 eu am fost ales președintele Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara, adică am fost ales, înaintea lui Corneliu Coposu, primul președinte al opoziției unite din România! Iar Nica Leon, fusese ales vicepreședinte! Dacă cineva verifică numerele ziarului „România Liberă” din 28 și 29 mai 1990, găsește anunțul despre faptul că pe 29 mai, la sediul Asociației „21 Decembrie” are loc ședința prin care va fi aleasă conducerea națională a Alianței. Fiindcă nu ieșise ales cine vroia Băcanu și colegii lui din mafia care deja își înfipsese ghearele în țară, s-a creat o diversiune și un tînăr agitat a dat buzna în sală anunțînd că poliția evacuează Piața Universității – toată lumea a fugit în Piață, unde s-a constatat că a fost o minciună. Dar datorită acestei minciuni, a fugit și „prezidiul”, adică George Șerban și ziaristul turnător Florin Gabriel Mărculescu de la „România Liberă” (Dumnezeu să le ierte, dacă vrea, păcatele) – au fugit cu toate actele, inclusiv rezultatele votului. Din acel moment, „România Liberă” nu a mai pomenit nici un cuvînt despre „Alianța Națională pentru Proclamația de la Timișoara”.

Am ținut peste 100 de conferințe de presă, în care am spus multe lucruri importante. Au fost mereu prezente toate cele 3 posturi TV care aveau emisiuni de știri acum 20 de ani și toate ziarele importante. TVR și Antena 1 prezentau poziția mea doar cînd era contra lui Emil Constantinescu și CDR, în timp ce Tele 7 abc era imparțială – pentru ei, nu existam. Vorbele mele ocupau cîteodată prima pagină în „Cotidianul” , „Cronica Română” sau „Curierul Național”. În „Jurnalul Național” al lui Voiculescu, apăream doar cînd criticam pe dușmanii lui Iliescu. În „Adevărul” și în „România Liberă”, numele meu era interzis (lucru care mi-a fost confirmat). În ce privește TVR, slugă trădătoare, care astăzi cerșeste bani de la români ca să poată să-și îmbogățească în continuare clica, în multe rînduri a cenzurat imaginile de la unele evenimente prezentate (cu participare restrînsă), sărindu-mă pe mine din cadrul imaginiilor panoramic. Cred că cel mai penibil moment din partea lor (să fi fost la mijloc banii lui Viorel Cataramă?) s-a intîmplat la catafalcul lui Corneliu Coposu, în sediul PNȚ-CD, cînd făceam parte din garda de onoare (cred că așa se numea), și cînd a venit TVR și a filmat. După noi, a venit PNL. Seara, la televizor, am văzut că în locul meu, era Mircea Ionescu Quintus! TVR făcuse o noua filmare! Iar filmul lui Stere Gulea „Piața Universității”, prezentînd superbele cîntece ale Pieții, prezentînd miri veniți în Piață direct de la Primărie, prezentînd discursuri patriotarde prin care s-au relansat mulți foști activiști, a omis poate singurul discurs cu adevărat important, cel prin care în seara de 29 aprilie eu am anunțat din Balconul Universității constituirea la Timișoara a „Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara” și faptul că am fost mandatat să depun la Biroul Electoral Central contestația împotriva candidaturii. Copia acestei contestații, înregistrate cu un sfert de oră înaintea expirării termenului de depunere, se află în posesia mea.

În al treilea rind, cine caută ziarul “Dreptatea”, nr. 100 din 6 iunie 1990, va găsi pe ultima pagină un ”Apel”, conceput de mine și semnat de Niculae Cerveni și de mine. În baza principiilor din acel apel, a fost constituită Convenția Democrată Română, acea Convenție pe care am părăsit-o cînd mi-am dat seama în ce monstru se transformase.

Iată de ce rămîneți în beznă, chiar dacă plătiți taxa radio- TV.

                                                                                         Dan Cristian IONESCU