Amintiri de la Cotul Donului… Și informații care merită să intre în circuitul public românesc

“MĂCAR UNUL DINTRE CEI MORȚI, ACOLO, LA COTUL DONULUI, ÎȘI ARE MOAȘTELE DE SFÂNT…”

(Interviu cu Iosif Niculescu, medic, veteran de război, oferit acum cinci ani, pe 27.09.2012, în ajunul comemorării a 70 de ani de la începutul Tragediei Armatelor a III-a și a IV-a Române de la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă, în care s-au prăpădit 156 de mii de ostași români; Veteranul Iosif Niculescu a mai trait trei luni după acest interviu, iar în noaptea de revelion, 01.01.2013, a urcat la Ceruri)…

Iosif Niculescu, s-a născut la 27 septembrie 1914, la București. Între 1921 și 1924 învață la Școala ”Dora D ’Istria” de pe lângă Biserica Silvestru, la fel ca tatăl și bunicul său. În 1932 a absolvit Liceul “Cantemir Vodă”. Între 1932 și 1938 studiază la Facultatea de Medicină din București.

În 1941 este mobilizat și trimis pe front în Basarabia. Servește la Spitalul 4 de Campanie din Odesa și ca medic de batalion la Regimentul 22 Infanterie – Târgoviște. În perioada mai-septembrie 1942 parcurge pe jos drumul de la Tighina până la Cotul Donului. Participă la toate luptele purtate de Armata Română pe Frontul de Est până la ruperea frontului în 19 noiembrie 1942. Se întoarce în țară în 1943. Dă concurs de secundariat în București și lucrează la Spitalul Brâncovenesc. În iulie 1943 este mobilizat din nou și trimis ca medic de batalion în Moldova, lângă Târgu Frumos. Scapă cu bine din ofensiva rusească din 1944. După 23 august 1944 este concentrat la Mizil și apoi demobilizat, considerându-se că și-a făcut datoria față de Patrie.

Lucrează o vreme ca medic secundar în București, la Spitalul Brâncovenesc, la clinica chirurgicală a prof. Iacubovici. Nu primește post în București deoarece refuză să devină membru al Partidului Comunist dar şi pentru că luptase pe frontul de Est .

În 1949 este nevoit să plece din București și va lucra 30 de ani la Spitalul Racoviță din Mioveni, lângă Pitești. Vreme de 30 de ani va fi permanent persecutat pentru că nu abdică de la principiile sale: credința în Dumnezeu și voința de a nu deveni niciodată membru de partid. I se refuză până și materialele medicale strict necesare: catgut, pansamente și instrumente sterile. Din lipsă de catgut, începe să crească viermi de mătase pentru a folosi firele de mătase la coaserea pacienților după operație.

În 1979, împotriva voinței sale, este obligat de regimul comunist să se pensioneze. După 1980, dl dr Iosif Niculescu se întoarce la București și devine discipol al preotului Constantin Galeriu.

Face cercetări la Biblioteca Academiei Române, în special în domeniul istoriei și al religiei.

Roxana Iorgulescu (R.I.) – Întâi de toate, domnule doctor Iosif Niculescu, să ne trăiţi cu sănătate. 98 de ani împliniţi azi, 27 septembrie 2012, v-aţi născut în 1914.

Iosif Niculescu (I.N.) – Vă mulțumesc foarte mult și vreau să fac o precizare. Eu sunt născut înainte de schimbarea calendarului. Adică la noi calendarul s-a schimbat în 1921, iar eu sunt născut în 1914, era pe vremea aia stilul vechi. Diferenţa dintre stilul nou și stilul vechi este de 13 zile. Nu se poate să nu existe o legătura între mişcarea astrelor şi soarta omului pe pământ. Acum, când suntem în epoca radiaţiilor, ne dăm seama că fiecare astru emite nişte radiaţii, care nu se poate să nu impresioneze fiinţa umană, nu se poate să nu fie lucrul acesta. Biologia spune lucrul acesta. Atunci, la 14 septembrie 1914, cu 13 zile înainte de 27 septembrie…

R.I. – La 14 septembrie 1914 s-a născut Iosif Niculescu, omul care a făcut prima operaţie pe cord deschis în România.

I.N. – Da, am scos un glonţ din ventriculul drept. Individul a fost împuşcat, la o beție cumplită, în partea dreaptă a lui, și glonţul a intrat pe la baza toracelui, a trecut prin ficat, a trecut prin unghiul colic al intestinului gros, a trecut prin polul superior al rinichiului, a trecut prin stomac și a ajuns în inimă; şi s-a oprit în ventriculul drept. Şi patru luni de zile, după ce i-am cusut ficatul şi intestinul, nu găseam glonțul. L-am dus la radiologie şi hai să ne uităm pe toată burta. Când vedem, era înfipt în inimă. Cum pulsa inima, glonţul se mişca în ritm cu ea, era băgat în muşchiul inimii.

R.I. – Unde l-ați operat, dle doctor?

I.N. – La Spitalul Brâncovenesc. La Clinica a treia Chirurgicală a profesorului Iacubovici. După ce am făcut fotografii, am precizat exact locul, am studiat literatura respectivă şi l-am operat. Am deschis cordul şi se vedea vârful glonţului; dacă ar fi intrat complet glonţul în cavitatea cardiacă s-ar fi mişcat cu totul altfel, dar el se mişca în ritm cu inima. Vârful glonţului era în cavitatea cardiacă şi capătul era chiar la suprafaţa muşchiului. L-am scos, a fost un val de sânge uriaş, că era ventriculul, apoi am cusut. A făcut nişte complicaţii, pericardită, după operaţie, dar s-a făcut bine. Şi ca un indiciu că a fost complet refăcut, să-mi fie iertat ce am să spun acuma, când a plecat, zice: ”Domnule doctor, mă simt foarte bine”. Îl întreb: ”De unde știi?”. Zice: ”Mă scuzaţi, m-am culcat cu toate surorile…”. Era un băiat drăguţ şi nostim. L-am reîntâlnit, întâmplător, în Piaţa Unirii din București, el era din Jilava, vindea zarzavaturi şi m-a recunoscut. L-am întrebat cum se simte și zice: “Foarte bine”. Avea aprope 70 de ani, deci supravieţuirea a fost de mai bine de 30 de ani.

R. I. – Dle doctor Iosif Niculescu, eu o să mai vin în casa dumneavoastră, dacă mă primiţi, să povestim mai multe despre viaţa dumneavoastră de medic, dar astăzi, la ceas aniversar, domnul profesor Vasile Şoimaru (V.Ș.) de la Academia de Studii Economice din Chişinău, prietenul nostru pe care-l ştim din multele sale călătorii în multe locuri unde mai există măcar un român, v-a adus nişte fotografii dintr-un loc în care Dvs. aţi luptat, un loc care, în istoria României, este considerat a fi legat de un mare dezastru suferit de trupele româneşti. Dvs. aţi supravieţuit acestei lupte de la Cotul Donului. Iată acum, domnul profesor Vasile Șoimaru, care a ajuns la Cotul Donului în anul de graţie 2012…

I.N. – Asta-i extraordinar să ajungă acolo… Mi-a rămas întipărită în memorie geografia locului și numele câtorva localități dimprejur cu pozitia strategică. Într-un concediu al meu din timpul războiului am locuit în casa unui ofițer de Stat-Major. El avea cărți de strategie militară și le-am citit pe toate. Și stiam strategia lui Napoleon, strategia lui Hanibal, le știam pe toate. Și zic, să vedem ce strategie au aplicat rușii pentru că în locul unde ne-am dus noi, la Kletskaia, era strategic, era sus pe o înălțime și acolo se închidea un cap de pod pe care rușii l-au păstrat peste Don. Și la acest cap de pod, la poalele lui, jos, au făcut un pod de fier subacvatic, care de la suprafața apei nu se vedea, că ai noștri cu aviația, cu lunete nu vedeau pe unde treceau noaptea tancurile, se auzea vorbindu-se rusește, și zgomote de tancuri, și ziua nu vedeam peste apă niciun pod. (Această informație despre „podul invizibil” dar şi altele din povestirea medicului Iosif Niculescu mi le-a confirmat mai târziu și bucureșteanca S.C., care a dorit să rămână anonimă. Tatăl ei, Vasile C., căpitan-cercetaș de Cavalerie pe frontul de la Cotul Donului, născut în 1906, a scăpat cu zile după acel dezastru dar a revenit acasă după şase ani de prizonierat, și cînd a crescut fiica mai mare i-a povestit amănunte din acea bătălie –V.Ş.). Și au strâns în capul ăsta de pod o armată extraordinară. În momentul în care ne-au atacat, proporția de trupe era unu la șapte, erau șapte ruși împotriva unui român, ceea ce era un lucru grav de tot. Noi am făcut acolo niște pregătiri. Pe linia de apărare a rușilor, de 20 de km, o divizie germană de infanterie a fost complet decimată și n-au reușit să cucerească capătul ăla de pod. Și ne-au dus pe noi. Eu eram medic la un batalion de sacrificiu, batalion de infanterie ușoară. Și ne-au pus pe noi pe linia întâi, să atacăm această Kletskaia, care era sus, pe deal. La 22 septembrie 1942, de dimineață, s-a început pregătirea cum e obiceiul de artilerie și au intrat băieții noștri în oraș, dar dacă erau unu la șapte, i-au dovedit rușii și au început să se retragă. Și eu eram alături de telefonistul batalionului, care ținea legătura între linia întâi și spate, și a venit un glonț și l-a omorât, iar eu am rămas cu telefonul. Și atuncea am dat telefon la divizie, la comandament, să ne trimeată repede ajutor pentru că pierdem lupta. Și mi-a răspuns, tot ce spun acuma voi da socoteală la Dumnezeu, mi-a răspuns un căpitan care era șeful biroului 2, biroul de informaţii şi contrainformaţii, care era francmason. A spus că nu avem trupe ca să vă ajutăm și atunci a trebuit să ne retragem. În 2-3 ore, din 930 am mai rămas 32, restul – morți și prizonieri. Și atuncea, retrăgându-ne, eu am văzut cămășile de la proiectilele de brand 120 mm, adică cel mai mare calibru, care au fost o grozăvie pentru că făceau explozie și fragmentele de metal nu săreau în sus, ci lateral, și cine era pe alături culcat îl lovea; mai bine era să fii în picioare decât culcat. Și cămășile de la proiectilele de brand, de culoare galbenă prezente acolo nu explodau. Asta este constatarea mea. Am început să cercetez, s-a scris și în presa comunistă dupa aceea. La arsenalul Armatei, unde-i acum Casa Poporului, erau agenți secreți comuniști care nu băgau exploziv în proiectile și proiectilul nu avea decât capsa de pornire și atât. Atuncea noi am făcut pregătire de artilerie fără niciun efect. Efectul ar fi fost colosal, linia întâi a rușilor ar fi fost distrusă că a fost un bombardament colosal, aveam patru țevi și repede se băgau proiectilele; era un ritm extraordinar. Am cucerit obiectivul dar n-am reușit să-l menținem. Batalionul meu a fost nimicit și de la divizia 13, de care aparțineam, căpitanul era din Cluj, nu a vrut să ne dea ajutor. Și atunci mi s-a trezit o bănuială, pentru că atacul din 19 noiembrie de la Cotul Donului nu a ținut seama, că sunt niște reguli la armată, și anume, că întâi începe pregătirea de artilerie grea, după aceea începe artileria mai ușoară și după aceea pornesc tancurile însoțite de infanterie la atac. La 19 noiembrie s-a început pregătirea de artilerie grea, cu proiectile de 150 mm, care făceau o gaură în pământ cât casa asta.

R.I. – Erați colonel atunci?

I.N. – Nu, eram sublocotinent, am ajuns colonel cu timpul.

Și au pornit atacul odată cu pregătirea de artilerie și înaintarea tancurilor. Încât, timpul de 2-3 ore, în care, de obicei, se pregăteau cei atacați, nu a mai existat. Tunurile rusești trăgeau și ne-am trezit cu tancurile lor pe linia noastră. Şi spre mirarea și spaima mea, au trecut de linia pe care erau plasate mine anticar; sunt ca niște ligheane cu capac, înăuntru se pune exploziv, trotil, deasupra au o capsa mică și, când trece ceva deasupra, explodează. Are trotilul acesta o forță extraordinară.

R.I. – Ce simțiți, domnule doctor, ce trezesc în Dumneavoastră aceste fotografii făcute de domnul Șoimaru, acum, după 70 de ani de la momentul despre care Dvs. ne povestiți?

Vasile Șoimaru (V.Ș.) – Iată aici, în această poză, este Kletskaia și aici este dealul unde stăteau românii, iar în vale erau rușii. Aici era o cazemată, unde stăteau doi ostași români și controlau valea. Aici acum este ridicat un monument al rușilor. Ei spun că doi ruși s-au aruncat peste cazemată dar nu au putut să spargă atunci frontul, l-au spart mai târziu. Aici mai este un tanc din filmul Dvs., distrus de către români, era tancul cel mai modern, de atunci, al rușilor, a cărui fabricare era sprijinită de către americani.

I.N. – Specialiştii noştri şi cei germani au demontat motorul și au găsit lagărele de la tancurile T-34, care erau dintr-un aliaj american. Acest aliaj permitea motorului să ducă benzină, bombe etc. la distanța de 300 km dus și 300 km întors. Unul dintre ofițerii nemți, care era un sas din Codlea, îl chema Raimar, mi-a zis: ”Domnule doctor, am pierdut războiul. Uite le-au dat americanii ceea ce noi de trei ani căutam să furăm de la americani, secretul aliajului ăsta care rezistă la tot, și uite le-a dat rușilor secretul, am pierdut războiul”. Și rușii au fabricat aceste tancuri care au depășit cu 100 km pe cele nemțesti. Cu aceste tancuri au rupt ruşii frontul la Gromki, așa se numea satul din preajma localității Kletskaia…

V.Ș. – Gromki era un cătun care acum nu mai există, a fost șters de pe fața pământului, nici pe hartă nu mai există punctul dat. Cu altă ocazie am să merg acolo și am să verific cu ajutorul unui localnic. Nici biserică nu există pe aproape, au distrus-o bolşevicii.

I.N. – Acolo, unde era biserica, în dreapta erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormânt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormânt de 30 de metri lungime și 20 metri în lățime. Acolo au fost îngropați morții de la Divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile. Şi i-am spus: ”Hai, părinte, că se văd rușii!” Și el zice: ”Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile”. Era un om conștiincios și l-au luat rușii prizonier. A murit acum doi-trei ani.

R.I. – Cum ați mai reușit să țineți legătura cu acești oameni, domnule doctor? Cum ați aflat că a murit preotul acum doi-trei ani?

I.N. – Eu am fost medic, dacă a-ți auzit, la Racoviță, unde-s Colibașii. Lângă Colibași e un spital rural, că eu dacă am fost pe front în Răsărit, rușilor, comuniștilor, după ocupație nu le-am convenit, mai ales că am refuzat să devin membru de partid comunist, m-au alungat din București. Am avut concurs de medic primar, am fost asistent universitar și nu puteam să fac nimic, și atunci mi-am dat seama că, dacă sercretarul de organizație te punea pe listă, era condamnare la moarte. Așa se făcea; te împușca, te punea pe drum cu pancardul ăla la cap, c-ai furat de la cooperativă. Și mi-am dat seama și am fugit din București. Şi m-am dus la un spital rural, unde am înființat secția de chirurgie, și am lucrat acolo. În felul ăsta am scăpat cu viață, că altfel mă omorau aicea. Batalionul din care făceam eu parte, ca medic, era din Târgoviște. Și mulți veneau la mine la Racoviță, la consultație; veneau de la Pitești, de la Târgoviște, și am putut să mai iau informație despre ei. De exemplu, căpitanul nostru, comandant, a avut șansă. Când a strigat: ”Înainte, băieți!”, i-a intrat un glonț pe gură și i-a ieșit prin spate. Şi n-a avut nimica, domnule, cu mila lui Dumnezeu… Acest Popescu era preot la Ștefănești. A scăpat din prizonierat după câțiva ani, m-am dus la el, mi-a povestit ce a îndurat el în prizonierat și cum a scăpat cu viață. Și acum câțiva ani a murit; era nițel mai în vârstă ca mine.

R.I. – Dar, să revenim la domnul Șoimaru și vreau să vă spun că a venit la București, de la Chișinău, special pentru ziua Dumneavoastră, în această minunată zi de 27 septembrie. Domnule profesor, de ce ați făcut drumul acesta? De ce v-ați dus la Cotul Donului și de ce ați venit la domnul doctor Iosif Niculescu?

V.Ș. – În vara trecută am mers la aromânii din Albania și Grecia, apoi, trecând prin Chișinău, m-am odihnit câteva zile, după care am plecat spre Stalingrad, azi Volgograd. Scopul principal era să ajung la Cotul Donului a doua oară. Prima dată am fost cu trei ani în urmă, în 2009. Atunci am fost la Kalaci pe Don, în sudul Cotului, dar, după aceea, la începutul anului curent (2012) am privit filmul cu dumneavoastră, Eroism și jertfă pe Frontul de Est, și ascultând povestea Dumneavoastră despre Cotul Donului, mi-am zis că vara aceasta mai merg o dată acolo. Nu știam cum să vă găsesc, nu știam nici telefonul Dumneavoastră ca să precizez niște detalii, și am plecat. Am ajuns acolo pe data de 17 august. Toată vara n-a plouat, adica trei luni de zile n-a căzut un strop de apă, și când am intrat în Kletskaia s-a pornit o ploaie, am crezut că s-a spart cerul, nu puteam deschide ușa la mașină. A ținut 45 de minute încontinuu. Când s-a terminat ploaia și am vrut să deschid ușa a intrat apa în mașină. Acesta a fost un moment de neînțeles pentru mine, pentru că toată vara n-a plouat și, când ajung acolo, adică un român ajunge după 70 de ani acolo, s-a pornit așa o ploaie torențială. Dar nu s-a întâmplat numai acest lucru. Când s-a terminat ploaia și s-au scurs apele de pe dealuri m-am urcat pe dealul unde stăteau ostașii români în 1942, am făcut o cruce dintr-un copac uscat, am legat-o cu scotch și i-am pus un tricolor (o poză cu Tricolorul din albumul meu), și am pus-o acolo, pe un vârf de deal. Mi-a venit ideea aceasta târziu, trebuia să fac această cruce la Chișinău. Când mi-a venit ideea cu copacul mă gândem la tricolor, port un tricolor în masină permanent, dar de data aceasta nu-l aveam cu mine, și atunci mi-am amintit că am o poză cu ”Tricolorul Independenței” în primul meu album, “Poeme în imagini”, am rupt foaia din album și am prins-o de cruce cu scotch. Am făcut o poză, am deschis un coniac și am băut un pic în memoria celor 150 de mii de români care s-au prăpădit în creta de la Cotul Donului, în Stepa Calmucă şi la Stalingrad, am lăsat sticla de coniac acolo, lângă cruce, și am început să strig de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că am pus o cruce acolo. Dacă mă auzea sau mă vedea cineva credea că-s un nebun. Eram cel mai fericit om din lume. Iar Roxana de la Radio România Internațional tocmai în ziua aceea s-a măritat. I-am trimis un mesaj-SMS de felicitare, prin telefon, de la Cotul Donului: “Felicitări și casă de piatră, de la Cotul Donului!!! Detalii, când revin în Patrie”. Și iată că i-am vorbit astăzi aici în București, despre acele detalii promise la Cotul Donului…

R.I. – Și s-a mai întâmplat o minune atunci cu domnul Șoimaru. S-a uitat pe kilometrajul mașinii…

V.Ș. – Când ieșeam din Kletskaia, întâmplător mă uit la kilometraj: și acolo se vedea numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări a 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chișinău, ocolind prin Poltava şi Harkov, pe urmele lui Dimitrie Cantemir, ale lui Alexandru Hâjdeu, tatăl, şi ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, fiul, până la locul acelei mari tragedii… Am fotografiat aceste cifre/acest număr, pentru că mi-am zis că n-o să mă creadă nimeni… Pe urmă mă uit în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei Donului, în speranța să văd printre brazdele întoarse de plugurile rusești vreo grămadă de oase românești… N-am văzut așa ceva în acel loc. În schimb am observat culoarea acelor brazde: era roșie ca drapelul neokominterniștilor de la Chișinău sau ca solul vulcanic pe care l-am văzut la aromâni, la frații noștri din Balcani. Aveam impresia că acea culoare a rămas de la sângele vărsat din venele celor 150 de mii de ostași români, căzuți la Don, în septembrie 1942 -februarie 1943. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, și acele brazde roșii…

I.N. – În 1942, acest drum eu l-am făcut pe jos, vreo 2000 de km de la Tighina până la Cotul Donului… Dar la Morozovskaia ați fost, domnule Șoimaru? La Morozovskaia a fost comandamentul Armatei a 3-a, comandant era generalul Petre Dumitrescu. Eu pe vremea aia mă numeam Dumitrescu, pe urmă, după război, în 1962, mi-am schimbat numele în Niculescu…

V.Ș. – Da, am poze de la Morozovskaia și de la Surovikino pe râul Cir. Toate locurile despre care vorbiți Dumneavoastră în film le-am fixat fototografic.

R.I. – Despre care film este vorba, ca să le spunem ascultătorilor?

V.Ș. – “Eroism și jertfă pe Frontul de Est”, făcut în 2010, de Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca. O minune de film, realizată de această Fundație cu participarea eroului nostru, Iosif Niculescu…

R.I. –Dar de ce v-ați schimbat numele, dle Niculescu?

I.N. – Vă spun, că e de glumă. Într-o zi de vară, în 1962, la Pitești, aflându-mă la volanul FIAT-ului meu, am încălcat regulile de circulație și miliția mi-a luat carnetul de șofer și, mai târziu, am mers la București, să-mi iau carnetul. Mă duc la șeful miliției, îi spun cine (și de la cine) sunt…, dar persoana respectivă zice: ”Luați loc, tovarășe”, și cheamă un locotenent și-i zice: ”Mă, du-te și vezi carnetul tovarășului Iosif Dumitrescu!”, așa mă chema, Dumitrescu. Ăla s-a dus și nu mai venea, dar comandantului nu-i convenea să stau eu acolo că auzeam diferite lucruri interzise mie… Trece aproape o oră, și ăsta enervat că nu mai venea, l-a chemat și-i zice: ”De ce n-ai venit?”. Acela răspunde: ”Să trăiți, tovarășe colonel, dar nu există tovarășul Dumitrescu Iosif”. Ăsta nici nu l-a căutat, și atunci mi-am dat seama de inteligența comuniștilor… Atunci mi-am dat seama că dacă-mi schimb numele de familie și documentele, poate scap de urmărirea lor și scap cu viață. Mai târziu am și reușit acest lucru și iată-mă la 98 de ani. Că cine știe cât o mai lungeam.

…Eu cred, domnule Șoimaru, că această râvnă a Dvs., încununată cu succes, și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morți, acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de sfânt în acel pământ și, Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul, și pe Șoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului… Îmi pare rău că eu sunt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aș mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai țin minte potecile spre mormintele comune ale ostașilor români…

V.Ș. – Vă promit! Nu mor până nu mai merg o dată acolo, poate mă ajută Dumnezeu să fac ceva în acest sens…

I.N. – Să vă ajute Dumnezeu și Maica Domnului!

V.Ș. – Dar, poate-i luminează Dumnezeu pe actualii guvernanți ai României să se lase de bătăliile intestine, politice și financiare, și să convină cu rușii pentru niște săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale eroilor români căzuți acolo, trimiși la moarte sigură de statul român, pentru dezrobirea Basarabiei și a Bucovinei… Pentru că România, întreaga Europă de Est, este plină de cimitire ale soldaților ruși, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veți găsi niciun cimitir în memoria ostașilor români, căzuți pe Frontul de Est… Se știe că pe Frontul de Est, România a pierdut circa 400 mii de români, morți… Cei din prizonierat, cei schilodiți, circa 250 de mii, nu-i pun la socoteală… Când mai ajung o dată acolo, am să plătesc un localnic, să meargă cu mine prin toate cătunele acelea, să-mi spună unde a fost cătunul Gromki și Biserica din cătun. Astă vară n-am putut ajunge prea departe acolo pentru că nu este drum, nici măcar de pietriș, și era o ploaie torențială, care m-a împiedicat să pătrund mai departe pe malul Donului. Dar să știți că am înțeles unde să mai caut, chiar dacă pe harta modernă a acestor locuri Gromki nu există. Poate-l găsesc data viitoare…

I.N. – Eu, acolo, la Gromki, am explorat terenul bine și am găsit pe malul Donului niște viloage, adică niște săpături pe malul apei unde se strecura apa și curgea la vale și pe o viloagă din alea am găsit o cazemată din lemn, în ea erau biscuiți, gloanțe ș.a., și pe grinda principală de sprijin a cazematei era incrustat 1938 g.(od), adică era făcută cazemata în anul 1938. Nu avea patru vizoare, ci numai trei – sud, vest și nord. Curios lucru, spre est nu avea vizor, dar la est, la 14 km de acolo, peste Don, cu luneta se vedea linia ferată strategică… Noi aveam obiectivul principal să trecem Donul și să cucerim acea linie ferată, că dacă reușeam asta, rușii pierdeau războiul… Și aici, cred eu, a fost o mare trădare de Stat-Major, pentru că acea linie ferată mergea de la Astrahan la Moscova, pe unde veneau ajutoarele americane și, dacă acest Stat-Major punea artileria noastră de 75 mm, nu era nevoie de cea de 120 mm, pentru că dacă bătea acea de 75 mm, care ajungea la 14 km, se termina cu acea cale ferată blestemată… Dar n-a fost să fie acea minune…

R.I. – Eu am aici istoria trăită de Dumneavoastră Iosif Niculescu sau Iosif Dumitrescu, e același om, și pe domnul Șoimaru, care iată a văzut după 70 de ani Cotul Donului și vreau să-l întreb, ce a simțit el când a călcat acolo, pe pamântul în care zac martiri români?

V.Ș. – Da, acolo, la Cotul Donului, în Stepa Calmucă şi la Stalingrad s-au prăpădit circa 150 de mii de ostași români și, 70 de ani, cred eu, n-a fost nimeni acolo (dacă nu luăm în considerare vizita din anul 1949 în URSS, inclusiv cu escală pe bulevardul Stalin din oraşul Stalingrad, a lui Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al USR, care n-a ajuns şi n-a călcat şi pe la Cotul Donului, care se află la 100 km spre Est de oraşul lui Stalin). Am căutat în presă, în cărți, monografii despre războiul de acolo și multe alte izvoare, în 70 de ani se pare că n-a călcat picior de român la Cotul Donului. Probabil că n-au fost acolo nici diplomaţii și nici măcar vreun spion român de azi… Aș fi foarte bucuros dacă măcar după această emisiune se va găsi cineva să spună: ”Domnule, am fost și uite ce am văzut”. Dar eu am ajuns acolo a doua oară: prima dată am fost în sudul Cotului Donului, la Kalaci pe Don, și am crezut că e suficient, dar când am privit filmul Dumneavoastră mi-am zis: Nu, eu n-am văzut încă totul. Și cu prima ocazie, peste câteva luni am și plecat. Pe 17 august 2012, am ajuns la Kletskaia. Când am trecut râul Cir, la vreo sută de kilometri de punctul final, Kletskaia, în stepă era încă soare, n-a plouat toată vara, era lumină, temperatură de 40 de grade. Dar când am ajuns acolo, pe dealul de deasupra orășelului, se întunecase de nu puteam filma panorama văii Donului și orășelul. Se părea că a căzut cerul peste Kletskaia. Ajungând în central orăşelului s-a pornit o ploaie torenţială mai rar întâlnită în aceste locuri. A plâns Dumnezeu de bucurie, probabil că, în sfârșit, a venit un român să-și ”viziteze” frații după șapte decenii… Și când am ieșit din Kletskaia, vă spun sincer, nu am mai avut/simțit o victorie mai mare în viața mea, în cei peste 60 de ani trăiți până acum…

Dar în sud, la Kalaci pe Don, tot români erau, dle Niculescu? Și, dacă aveţi informaţii unde luptau italienii şi ungurii?

I.N. – Tot Cotul Donului era ținut doar de români. Pe când italienii şi ungurii erau mai la nord de noi…

V.Ș. – La Raoul Șorban, în capitala sa lucrare, Invazie de stafii (Editura Meridiane, 2003), pe care mi-a înmânat-o la conacul său din Stoiana, Cluj, am citit precum că: “Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată – a II-a – compusă din 256 000 combatanţi, dintre care cca 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rându­rile altor „naţionalităţi” (slovaci, şvabi, ruteni etc.) Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezas­truoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100 000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezen­tat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor un­gare de maghiarizare a ţării”. (p. 179)

Așa, deci, la cei 150 de mii de ostași români căzuți la datorie în cadrul Armatei Române, se mai adaugă încă 100 de mii de români transilvăneni, maramureşeni, bănăţeni etc. din cadrul forțelor maghiare… Eu am căutat locurile unde au fost înmormântați și ei, ungurii, pentru că am citit în presa periodică că statul maghiar a ajuns acolo, la Don, și a inaugurat cimitire ale ostaşilor Armatei a II-a, pe când românii au treburi mai arzătoare acasă și n-au fost, n-au instalat acolo măcar o troiţă. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi-e și rușine, mă uit cum se bat la București politicienii între ei, nu știu pentru ce se bat, ei cred că o să trăiască două vieți și a treia, dar nu-și dau seama că o să vină vremea când o să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru ceea ce fac ei astăzi, pentru batjocura față de memoria celor 150 de mii de ostași români căzuți la datorie în acele locuri de pe Frontul de Est. Zilnic se ciorovăiesc ca ultimii… în loc să caute și ei posibilitatea să se înțeleagă cu rușii, că toate cimitirele rusești sunt întregi şi îngrijite aici, în România, dar românii n-au nici unul acolo, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există un cimitir românesc. Numai în orașul Odesa există unul, dar și acela este ”mascat” sub denumirea de Cimitir german… În Cehia, Slovacia, în Basarabia, au fost inaugurate cimitire de onoare pentru ostașii români, sigur, acolo este altă situație, dar cum s-a putut să nu se întreprindă nimic în Rusia și Ucraina?

I.N. – Domnule Șoimaru, dar la Cernicevskaia ați fost? Acolo, la Cernicevskaia, a fost un aerodrom german pe care l-a apărat un batalion românesc în frunte cu un maior, Duțoiu, și nu au plecat de acolo până n-a căzut la datorie și ultimul ostaș român, inclusiv maiorul Duţoiu. Şi așa au putut nemții să-și ia toate avioanele și să le evacueze fără nicio pierdere. Gestul acestuia de mare vitejie, a fost recunoscut de Hitler care l-a decorat postmortem cu ordinul Crucea de Fier cu briliante. A fost atunci un bombardament îngrozitor, dar şi de această dată am scăpat cu viață.

V.Ș. – Am încercat să găsesc, această staniță Cernicesvskaia, știam despre ea, dar în direcția dată n-am găsit-o. Aerodromul era mai departe de front unde era mai liniște, dar după acel bombardament, probabil, staniţa dată a fost ştearsă de pe faţa pământului.

R.I. – Dar cum ați scăpat, domnule Niculescu, de ce credeți că ați scăpat ?

V.Ș. –Spun eu de ce! Dumnezeu a vrut ca informația domnului Niculescu să ajungă la noi, asta este, iar de la noi mai departe la lume…

I.N. – Cum a vrut Dumnezeu, doamnă, m-a protejat Dumnezeu, pentru că ce am spus eu aicea e numai o bucățică din tot ce am pătimit eu acolo, mai sunt și altele de spus. Și așa am descoperit, de exemplu, că mereu am fost sub apărarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, dacă aţi auzit de el, mare teolog și luptător pentru icoane, i s-a tăiat mâna dreaptă și limba ca să nu mai scrie și să nu mai vorbească. Și mi-am făcut o icoană a acestui sfânt, care m-a protejat acolo. De exemplu, într-o noapte mergeam, nu știam încotro, pentru că maiorul nostru, comandantul, am constatat, nu știa să citească busola, doamnă. Și, El, Sfântul, m-a inspirat, am schimbat direcția și am salvat 2000 de ostași la Kamensk, unde era podul peste Severski Doneț… Kamensk – înseamnă pe rusește piatră. La Kamensk era trecere peste Doneț și au făcut nemții un sistem sanitar de trenuri ca să evacueze răniții repede, pentru că rușii erau aproape, peste Doneț. Într-o zi mi-am luat răspunderea și, repet înaintea lui Dumnezeu, am dat 2000 de bilete de bolnavi, fără să fie bolnavi, și am evacuat 2000 de români și i-am scăpat (a fost o coincidenţă pentru că a existat şi un ordin secret în acest sens, venit din ţară, probabil cu întârziere – V.Ş.), pentru că a fost trădare și în armata germană. Au trimis nemții 14 divizii și în loc să le strângă și să atace odată cu 14 divizii, care reprezinta o forță mare, au băgat câte una. O băga, trecea Donețul și rușii pac, pac, o lichida, venea alta și așa au prăpădit aceste unități. Asta a fost o greșeală, mai curând trădare de Stat-Major. Cum bagi tu câte o divizie când ştii ce este dincolo, adică erau tancuri T-34?…

V.Ș. – Au avut și nemții acolo reprezentanți ai partidului comunist. La noi se numesc reprezentanți ai Kominternului, ai Internaționalei comuniste.

I.N. – Sigur că da, și nu puţini… Am mai avut un moment eroic, când un sublocotenent de infanterie, Ailenei Constantin îl chema, orfan din Primul Război Mondial, mama lui era văduvă, bărbatul ei a murit tot pe front cu rușii, în 1917, și el a cerut și a plecat pe front voluntar. Şi când ne-am retras noi de acolo de la Doneț, el ne-a acoperit, cu o mitralieră, retragerea a două mii și ceva de oameni. El a stat pe o potecă între două văi și a tras cu mitraliera până l-au reperat rușii și au tras un proiectil. Nu s-a ales absolut nimic din el. Dar ne-a asigurat retragerea la două mii și ceva de oameni. Îmi zisese: “Domnule doctor, a murit tata, voi muri și eu aici”. Şi a murit acolo. Pulbere l-au făcut. Și exemple de eroism românesc acolo nu sunt puține și ceea ce vă zic eu nu sunt citate din luările de cuvânt ale oficialităților…

E greu să vorbim despre lucrurile astea. Fără să vreau, și la vârsta asta, când îmi aduc aminte de unele momente de acolo mă trec fiorii și mă podidesc lacrimile. Repet, cred că acolo sunt moaștele unui sfânt. Dacă aveți entuziasm și forță, domnule Șoimaru, să vă duceți acolo să căutați, pentru că știți ce a cerut Sfânta Paraschiva de la Iași, ca și Sfântul Dimitrie Basarabov. Au îngropat peste ea în cimitir pe altul, un marinar bolnav de holeră, și s-a arătat unui călugăr din comuna respectivă și a spus: ”Luați-l pe ăla de deasupra mea”. S-a arătat de mai multe ori și s-a săpat acolo. Au găsit sfintele moaște ale Sfintei Paraschiva.

R.I. – Dar Dumneavoastră, domnule doctor, nu credeti ca sunteți și Dumneavoastră un sfânt?

I.N. – Nu, vai de capul meu, nu, asta e lucru greu, sfințenia e lucru greu.

V.Ș. – Dar putem să spunem că sunteți curat ca un sfânt. Dați-ne voie noi să spunem asta.

I.N. – S-ar putea. Îmi vine greu să fiu de acord…

V.Ș. – Pentru că Dumneavoastră, fără să ne vedem și să vorbim vreodată, m-ați convins să merg la Kletskaia, să instalez o cruce și un tricolor. Tot Dumneavoastră m-ați adus azi aici, la București, în ziua Dumneavoastră de naștere. Un om simplu nu poate face așa ceva. De ce nu ne dați voie să credem așa?

I.N. – Vreau să vă spun, am un nepot care lucrează în domeniul metalurgiei și mi-a promis că dacă am nevoie îmi face o cruce de fier. Puteți s-o duceți acolo?

V.Ș. – Trebuie s-o duc dezasamblată ca să nu am probleme cu ucrainenii și cu rușii la granițe, ca să pot s-o asamblez acolo. Ne mai gândim. Până la centenarul Dvs. mai avem de trăit doi ani și ne mai gândim până atunci cum să vă fac un cadou la frumoasa aniversare de 100 de ani.

I.N. – Să te audă Dumnezeu!

V.Ș. – Să mă audă Dumnezeu!

I.N. – Eu mai am și altele de spus, nu numai asta.

V.Ș. – Să ni le spuneți, că noi încetișor le vom rezolva pe toate.

I.N. – Ce este foarte important în momentul de față, din punct de vedere religios, este că în Grecia este un efort extraordinar de a se desființa Muntele Athos, sub motivul să-l facă zonă turistică, chipurile, ca să câștige țara bani. Cum să fie desființat Muntele Athos, doar acolo a fost Maica Domnului. Prima biserică creștină pe teritoriul Europei este acolo. Acolo a fost Maica Domnului, a naufragiat, ca să zic așa, cu Sfântul Ioan și au făcut o biserică și au întemeiat creștinismul pe pământul european la anul 39-40 al erei creștine și masoneria de azi vrea să desființeze acest Sfânt Munte.

V.Ș. – Criza de astăzi din Grecia nu cumva are și scopul acesta?

I.N. – Categoric, fără discuție. Eu am fost la cele două muzee de arheologie de la Salonic și de la Athena, păi ce au grecii acolo e 500 de miliarde de euro. Fel de fel de piese, statui, scoase de acolo, tezaur adevărat. Alea dacă s-ar vinde ar scoate toată datoria. Asta e numai planul ca să desființeze ortodoxia grecească. Pentru că majoritatea episcopilor greci sunt masoni. Dacă știți ce înseamnă masonerie…

V.Ș. – Noi cunoaștem pe viu ce înseamnă Komintern, sau chiar, Neokomintern…

I.N. – Asta și este… Se lucrează la izgonirea Maicii Domnului din biserică, pentru că dacă n-ar fi fost Maica Domnului, nu ar fi fost creștinismul, pentru că puritatea ei spirituală și trupească, fără discuții, a fost așa de mare, încât a făcut posibilă prezența Fiului lui Dumnezeu. Și Ea nu a putut să fie nici ispitită, nu să facă păcat, de aceea antihrist nu are putere asupra Ei. El are putere asupra sfinților, care au fost oameni, au păcătuit și ei, mă rog, s-au pocăit, dar Ea n-a fost nici măcar ispitită. De aceea singura armă, singura forță împotriva lui antihrist este Maica Domnului. Poporul român trebuie să stea zi și noapte în genunchi înaintea Icoanei Maicii Domnului să se roage să ne apere, pentru că antihrist a pătruns deja în fortăreața românească, în biserică, unde au fost și mai sunt preoți comuniști.

R.I. – Verigheta este simbolul iubirii, simbolul perfecțiunii, de când o aveti pe deget?

I.N. – De când m-am căsătorit, din 1938, și de atunci n-am scos-o de pe mână.

V.Ș. – Și soția Dumneavoastră?

I.N. – Nevastă-mea a murit acum 10 ani. A făcut şase copii și i-a crescut cum a putut și ea, în vremurile alea grele. Ca să cumperi un palton trebuia să strângi 110 puncte și colectai de la unu 5, de la altul 10 ca să poți să-ți cumperi un palton. Așa a fost cu îmbrăcămintea după intrarea rușilor în România.

V.Ș. – Cine mai locuiește aici cu Dvs?

I.N. – Acum nimeni, sunt singur.

V.Ș. – Aveți copii în București?

I.N. – Copiii mei: trei sunt plecați, unul e în Franța, unul în Germania și unul este tot pe undeva, iar trei sunt aici, în București.

V.Ș. – Ei vă vizitează? Când eu vă sun la telefon, răspunde cineva; este nora?

I.N. – Da, mai e o fată care mă ajută. Îi aștept pe copii să vină la ziua mea, aceștia trei care sunt aici, în București. Termină serviciul și vin.

R.I. – Dar pe Dumnezeu când l-ați descoperit, înainte de război sau după?

I.N. – Și înainte, și după, dar şi în timpul războiului, doamnă.

V.Ș. – Toată viața cu Dumnezeu.

I.N. – Iată cum a fost. Eu am făcut prima lucrare românească de meteopatologie. Am observat că la aceeași operație, să zicem, de apendicită, oameni comparabili ca vârstă, ca forță, făceau șoc operator deosebit, unii nu aveau nimic, alții mai rău. Și am făcut o cercetare să văd dacă factorii aceștia, presiunea atmosferică, umiditate, insolație, au vreo influență asupra șocului operator. Şi am făcut niște curbe; am fost la Institulul Meteorologic pentru asta. Am făcut comunicarea și am descoperit că grupa B3, care e specifică asiaticilor, face șocul cel mai mare la operații și atunci trebuie să-ți iei măsuri de precauție. Acolo am cunoscut pe un profesor de fizică, George Giurgea, era prin anii 1947-1948, și el zice: ”Domnule doctor, vreți să vă însoțesc până acasă?”. El era mult mai în vârstă decât mine, și trebuia eu să-i propun asta, și-mi spune: ”Domnule doctor, să nu vă speriați, dar eu văd și dincolo”. ”Și ce ați văzut?”, întreb eu. Zice: ”Dumneavoastră sunteți negru până aproape de inimă, dacă se ridică negrul mai sus, muriți pe loc”. Într–adevăr, eram foarte tulburat cu presiunea de înscriere în partid și cu pericolul concedierii de la serviciu… Și, zice el: ”Duceți-vă la biserică și cereți preotului să vină să vă citească molitva Sfântului Vasile”. Eu mă duc la biserică și vorbesc cu preotul respectiv, care a venit, mi-a citit și din acel moment m-am întors la Dumnezeu, m-am dus regulat la biserică și toate cele în legătură cu asta. În anul 1952 am depus cerere să fac cursurile fără frecvență ale Facultății de Teologie ca să mă fac preot, dar nu mi s-a aprobat.

La cererea mea în privința asta, mi s-a spus să mă duc la Școala de cântăreți. Și m-am gândit: eu, doctor în științe medicale, asistent universitar, medic primar, și să mă mai duc și la școala de cântăreți de biserică? M-am dezis de acest îndemn…

R.I. – În ce v-ați făcut specializarea în medicină?

I.N. – În chirurgie, sigur, în chirurgie generală.

R.I. – Dar ce rol are Dumnezeu în vindecarea cancerului? Că Dumneavoastră ați descoperit o metodă de tratare a cancerului ganglionar. E singura metodă?

I.N. – Are, Dumnezeu are acest rol, pentru că boala cancerului este o boală a hibridizării, a corcirii, când două linii genetice se întâlnesc dar nu se potrivesc și canceroșii sunt fiii unei astfel de uniri, sunt hibrizi, cum se zice, adică moștenesc și de la tată, și de la mamă, dar care nu se potrivesc. Am descoperit lucrul acesta din literatură, bineînțeles, de la tutun. Tutunul are 16 varietăți, orice varietate încrucișată prin polenizare cu tulpina fundamentală, cu mahorca asta, face cancer. După ce m-am întors în București, că și asta a fost o poveste mare, în 1979 mi-au dărâmat casa, prima casă a mea din Mioveni, și după aceea m-am întors de la Racovița în București. De atunci, zi de zi am fost la Academie, la bibliotecă, și am studiat. Am zeci de dosare. Și când să mă apuc să punem în practică ceea ce am descoperit teoretic, m-am îmbolnăvit, sau m-au îmbolnăvit, de niște paraziți de nu pot ședea…

R.I. – De ce v-ați îmbolnăvit?

I.N. – E de râs, doamnă, e de râs. Am început să am mâncărimi la șezut. Fac analize și găsesc… De atunci până astăzi, nu știu cum, am fost inoculat cu șapte feluri de paraziți. Am luat la medicamente, mi-au distrus rinichii și nu am putut să mă mai ocup. S-a îmbolnăvit și nevastă-mea și a murit. Am rămas singur și stau concluziile mele, pe care nu le pot scrie că nici nu mai văd bine acuma.

R.I. – Concluziile despre cancerul ganglionar?

I.N. – Da, după război au fost în București foarte multe cazuri de boală Hodgkin, adică cancer ganglionar, aproape că o epidemie.

R.I. – Și pe mulți i-ați vindecat?

I.N. – Da, pe mulți i-am vindecat cu metoda aceasta. Atunci am primit o scrisoare de la doi doctori englezi, care au citit comunicarea mea de la Facultatea de chirurgie, și m-au rugat să le dau niște amănunte despre tratamentul meu. Și când eu citeam scrisoarea, nu știam engleza decât cu dicționarul, sună soneria de la ușă. Au venit doi ofițeri de la Securitate la mine și m-au găsit cu scrisoarea englezilor în mână. Îmi zic: ”Bună ziua, tovarășe Iosif. Ați primit o scrisoare din Anglia?”. “Da, zic, iat-o”. ”Știți că nu-i voie să aveți corespondență cu străinătatea?”

S-a zis cu corespondența mea cu englezii și cu știința dată…

V.Ș. – Toate pozele de la Cotul Donului rămân la Dumneavoastră. Să aveți o amintire de la mine. Am să le public pe 19 noiembrie curent (2012) în presa de la Chișinău și București. Pe una din ele o s-o folosesc pe o copertă de carte, care deocamdată este un secret. Dar acest film al Dumneavoastră, care m-a impresionat foarte mult și care m-a făcut să plec pentru a doua oară la Cotul Donului, Eroism și jertfă pe Frontul de Est, o lucrare finanțată de “Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca”, îl voi promova cum pot mai bine… Consăteanca mea, acum stabilită la București, doamna prof. univ. dr. Zamfira Mihail, a fost în această vară la mormântul lui Arsenie Boca, la mănăstirea Prislop. Vara viitoare voi pleca și eu acolo ca, pe urmă, să pot merge și la Cotul Donului. Nu vreți să mergeți cu mine, domnule Niculescu?

I.N. – La Sfânta Mănăstire, dacă mai rezist până atunci, merg. Știți de ce? Pentru că l-am rugat pe domnul Filip să dea un telefon acolo și să vorbească cu una din călugărițele pe care le cunoaște, să facă rugăciuni pentru Basarabia. Pentru că Părintele Boca a spus așa: după ce voi muri, veniți la mormântul meu că am să vă ajut mai bine decât vă pot ajuta de aici, de pe pământ. Și merg cu orice risc o fi, să ne rugăm pentru Basarabia…

V.Ș. – Mergem să ne rugăm pentru reîntregirea României.

I.N. – Da, pentru că neamul getic a făcut între Marea Baltică și Marea Neagră, pe Vistula și Nistru, de-a lungul mileniilor, zăvorul care a oprit invazia asiatică asupra Europei. Când au fost geții, urmașii lor din nord, lituanienii, urmașii lor din sud, basarabenii, care se numeau tirageți, cei de acolo se numeau samogeți, ei au apărat de la răsărit, Europa, care a putut să stea să-și vadă de treabă și să dezvolte creștinismul, știința, arta, cultura europeană.

R.I. – Mai am trei întrebări, domnule doctor, să vă pun astăzi. Ce vă doriți în această zi în care împliniți 98 de ani?

I.N. – Să-mi ajute Dumnezeu să pot reuși o modificare a Crezului și a numelui Domnului Iisus Hristos, care este greșit folosit de biserică și să șteargă din rugăciunea către Maica Domnului unde îi zice “femeie” care este o insultă la adresa Maicii Domnului: “Binecuvântată ești, Tu, între femei și binecuvântat este rodul pântecelui Tău”. Este o erezie și o insultă pentru că Maica Domnului nu a fost femeie. Maica Domnului a fost fecioară înainte, în timpul și după naștere. Ei nu i se poate aplica termenul de “femeie”.

R.I. – Mai e femeie și om, om și femeie, poate în sensul ăsta e femeie?

I.N. – Numele ei este Nemuritoarea Fecioară Maria.

R.I. – Și numele lui Iisus Hristos?

I.N. – Numele lui Iisus Hristos este o problemă teologică care mă depășește… Dar să se spună nu Domnul, Domnul nu este un nume, e un apelativ, ci Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum evreii pronunțau IAHVE și se rugau, Dumnezeu le împlinea orice cerere, și noi, când spunem Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne rugăm de ce e nevoie și ne ajută. Dar la numele, Domnul, nu răspunde pentru că el este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

R.I. – Pe 19 noiembrie 2012, la 70 de ani de la momentul Cotul Donului, ce aveți de spus poporului român și în general oamenilor? Aveți un mesaj pentru ei?

I.N. – În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu și-a închipuit că va putea cuceri Rusia. Nici nu avem noi nevoie de țara lor. Avem țara noastră, bogată și frumoasă. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos. Preoții noștri din armată nu reușeau cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtășania populației slave care de douăzeci și ceva de ani nu mai auzise de Dumnezeu şi de preoți, aceştia fiind împușcați de bolșevici. Noi ne-am dus să restabilim creștinismul în Rusia bolșevizată. Asta a fost.

R.I. – Păi da, dar erați cu aliații germani. Dar scopul aliaților nu era ăsta.

I.N. – Noi nu ne-am înțeles cu nemții până la urmă, pentru că eu am asistat la scene oribile în retragere, se agățau și soldații români de camioanele lor să urce să se retragă și nemții cu picioarele, cu cizmele, le dădeau în cap românilor, să-i dea jos. Iar eu odată, într-o gazdă rusească, am găzduit în două camere, într-una am fost eu cu ordonanța și într-una au fost doi nemți. Şi stând la masă împreună, unul din nemți se juca cu niște gloanțe dum-dum. Eu zic: ”Domnule, ce faci cu astea? Nu e voie, este interzisă folosirea gloanțelor dum-dum”. Vârful lor nu este ascuțit, este tăiat, și atunci ele nu fac rană mare la intrare dar la ieșire, în orice parte a corpului pe care o lovește e mortală. Și zice unul, nemțește, că ele-s pentru câini. Eu îi răspund că n-am văzut câini în Rusia. Dar el zice că rușii nu sunt oameni, ci câini; și mai zice să-l las cu “Doamne miluiește, Doamne miluiește”… Adică gloanțele erau pentru ruși. Eu m-am supărat pe el și zic: ”Domnule, dacă îi luați rusului rugăciunea creștin-ortodoxă, vom pierde la sigur războiul și este absolut neumană folosirea acestor gloanțe dum-dum”. Desigur, n-au mai ținut cont de lecția mea de morală creștină până la pierderea războiului…

R.I. – Și în ziua în care nu veți mai fi, cum vreți să-și aducă lumea aminte de Dumneavoastră?

I.N. – Știu eu, ce pot să spun? Să-și aducă aminte de un pârlit de doctor ca mine, care a operat la țară cu ace de cusut nu cu ace chirurgicale, cu ațe de cusut cu fire de mătase din viermi pe care i-am crescut tot eu. Să-și aducă aminte de un doctor care și-a făcut treaba bine pentru că veneau de la mare distanță la mine la operații, nu se duceau la spitalul județean. Așa să rămân în memoria oamenilor…

Consemnare de Roxana IORGULESCU-BANDRABUR și Vasile ȘOIMARU

27 septembrie 2012

N.R.: În august 2017, în ajunul comemorării a 75 de ani de la tragica bătălie a Stalingradului, Vasile Șoimaru a mai făcut un drum, al patrulea, la Cotul Donului, Stalingrad, Câmpia Calmucă, dar și la Voronej, pe urmele Armatei a II-a maghiare și a VIII-a italiene, care ne-a promis să ne prezinte noi pagini și fotografii despre TRAGEDIA ROMÂNĂ DE LA COTUL DONULUI… Le așteptăm cu nerăbdare.