Amintiri de la Brâncoveanu

2019-08-26T13:20:30+03:0026 august 2019|Doctrină naţionalistă, Textele altora|

Constantin Brâncoveanu, cu toți ai lui. HOROSCOPUL LUI DOM’ PROFESOR

Doamna Marica, soţia lui Constatin, după aventuri demne de un roman, reuşeşte să aducă în ţară, în anul 1720, moaştele celor ucişi la Istanbul şi le va depune în cripta bisericii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, fără nicio inscripție, doar pe o candelă sunt menționați Brâncovenii.

16 august

 

Constantin Brâncoveanu, cu toți ai lui. HOROSCOPUL LUI DOM’ PROFESO

 

Pe 16 august este scris în calendarul creștin-ortodox: Sf. Mahramă a Domnului. Sf. Martiri Brâncoveni şi Sf. Iosif de la Văratec.

 

Tradiţional, în „kalendar” pe 16 august sunt Cercurile Sf. Marii, ultima zi a serbărilor Herei. În antichitate avea loc „judecata femeilo

Dar astăzi, 16 august, încă îi pomenim pe Sfinţii Martiri Brâncoveni Constantin Vodă şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi sfetnicul Ianache.

 

Cu Brâncoveanu, știu eu ce știu. Ca mulți dintre cei desprinși din această viață prin violență, și pe nedrept, bântuie cu bunătate și înțelepciune pe cei care, încă, mai slujesc țara, românismul.

 

Este vorba despre Biserica Sf. Gheorghe Nou din București. Biserica a suferit la cutremurul cel mare din martie 1977 și mi-a dat cel mai mult de furcă la întocmirea documentaţiei de consolidare. Pentru că, la îndemnul proaspătului Patriarh Iustin Moisescu şi a părintelui Neamu de la Sectorul tehnic al Patriarhiei, constituisem un colectiv de ingineri, arhitecţi şi meseriaşi care se ocupa cu întocmirea şi executarea urgentă a proiectelor de consolidare a bisericilor.

Dar atunci, în vara lui 1977, s-a întâmplat o minune. Eram obosiţi şi nemîncaţi. Era noapte. Sala pusă, cu dragoste, de Patriarhie la dispoziţia noastră era plină de planşete, foi de calc, rigle de calcul, noile și scumpele, pe atunci, calculatoare electronice, aveam un ”Texas Instruments” cărţi de specialitate, tabele, şabloane, Rotring-uri şi tuşuri scumpe, tuburi de proiecte, culegeri de STAS-uri şi încă o mie de lucruri de proiectare. Toate, cumpărate din banii noştri. Rămăsese doar arhitectul Gabriel Piţigoi şi cel care vă povesteşte. Ceilalţi plecaseră, erau prea obosiți, iar o parte erau ”în delegație” zidarii de la Floreşti începuseră lucrul la Săftica, lucrare grea și pretențioasă, la un monument istoric.

Am adormit amândoi cu capul pe planşetă. Şi am avut amândoi, acelaşi vis! Se făcea că un bărbat înalt, cu faţa nobilă, cu barbă şi mustăţi, îmbrăcat în caftan domnesc se plimba în jurul Sfintei Biserici Sf. Gheorghe Nou şi ne arăta, tăcut, dar zâmbind, diferite puncte pe clădire.

Ne-am trezit! Ne durea capul, tare! Ne-am uitat unul la altul şi apoi am povestit ce am visat, la început cu prudenţă, apoi…  Gabi, arhitectul, a început să facă semne pe planuri, acolo unde arătase domnitorul: „da, da, aici tiranţi, aici centură de beton puternic armat, aici subfundaţie, aici injecţie cu răşină, aici ţesătură de scoabe”. Şi calculul de rezistenţă, dimensionare, îl întreb! Asta este treaba ta mi-a spus liniştit arhitectul, pe vremea lui Brâncoveanu nu prea erau ingineri structuralişti!

Taina este că pe atunci, în anul 1977, nu ştiam exact sigur, sigur că în subsolul, în cripta Sf. Biserici sunt ascunse moaştele Brâncovenilor. Ne spusese preotul de acolo, în mare taină, dar am crezut că este o încurajare să facem lucru bun. Da, dar Brâncoveanu, ştia că vrem să facem un lucru bun, dar oboseala şi epuizarea ne împiedicau, așa că ne-a ajutat!

Brâncoveanu îl admira până peste poate pe moldoveanul Dimitrie Cantemir. Del Chiaro este martor, dar și lucrarea recentă a regretatului savant Mihai Maxim, care a stat zeci de ani în arhivele din Istanbul, L’Empire Ottoman Au Nord Du Danube”. Așa că marele nostru domnitor muntean, rege, ca să fiu mai exact, a vrut să facă și el ceva pe măsura regelui moldovean. A clădit, a ridicat biserici, a inițiat un stil arhitectonic, a fost mecena pentru tipărituri și arte. Sigur că mulții lui bani proveneau din jecmăneala poporului și a boierilor. Așa era obiceiul pe atunci. Mă întreb, s-a schimbat ceva astăzi? Dar Brâncoveanu știa să înmulțească banii, avea o artă a comerțului exterior, cum se spune, modern. Cumpăra arme de la austrieci și le vindea la preț mare la tătari. Praf de pușcă de la ruși și vindea la preț dublu la turci. Alimente din Transilvania pe care le vindea armatei rusești. De trei ori, la preț. A cumpărat mai multe proprietăți în Transilvania, Veneția și… Istanbul. Avea o bancă la Veneția. A turnat monede de aur în Transilvania.

În sudul Istanbulului, Constantin Brâncoveanu avea o mare fermă, unde creștea o herghelie foarte numeroasă, numai cai negri, de rasă arabă. Era principalul furnizor al ofițerilor armatei turcești. Această herghelie l-a făcut pe sultan să vadă negru. El avea monopolul furnizării cailor către armată! Așa că a hotărât moartea rivalului lui în afaceri și confiscarea marii lui averi. A fost o afacere, bani, nicidecum o problemă religioasă, de această părere a fost și Nicolae Iorga. Ca acum, cand Soros i-a tras-o multimilirdarului Beny Steinmetz. Sau cum, mai demult, Onasis i-a luat fața lui Niarchos. E foarte ușor să compromiți un om bogat, pe unul cu bani mulți! Multimiliardarii sunt ca un balon, cum îi înțepi puțin, cum se dezumflă. Știu eu ce știu…

Într-o epocă furtunoasă, unde trădarea și asasinatul erau monedă curentă, domnitorul, adică regele, Constantin Brâncoveanu a făcut o greșeală. A crezut că mita, banii și capul plecat pot rezolva orice. Avea bani de îi întorcea cu lopata, de ce nu a cumpărat o armată de mercenari din Occident? Se întreabă mulți istorici. Nu l-a dus capul, sau i-a fost frică? El a făcut ceea ce era politic corect, atunci și s-a bazat pe cuvântul și onoarea sultanului care îl făcuse domnitor pe viață.

Ceea ce se întâmplă și în ziua de astăzi când orbii noștri conducători se bazează pe tratate și nu înarmează armata. Pentru că, până la urmă, nu le păsă de popor, ci doar de propria persoană. Tobele războiului se aud, bine a spus bătrânul Colin Powell. Si Vis Pacem Para Bellum. Oare conducătorii noștri nu sunt doar orbi, sunt și surzi?

Revenind la martirul Brâncoveanu și la ai săi, trebuie să vă spun că există o lucrare rară, pentru că a fost scoasă în foarte puține exemplare, la Brăila, aproape pe sub mână. Am văzut-o și o prețuiesc. Mihai Maxim, Brâncoveanu și Înalta Poartă. Documente noi din arhivele turcești” care demonstrează, fără nicio posibilitate de interpretare, că domnitorul muntean a fost victima perfidiei și a intrigilor Cantacuzinilor și a lăcomiei sultanului turc. Nu a fost vorba de religie, de trecerea la islam, niciun moment. Nimic nu ar l-ar fi scăpat pe domnitor și pe fii lui, a fost o crimă urmată de jaf.

Pentru această descoperire istorică, probată cu documente mai presus de orice îndoială, regretatul Mihai Maxim a fost marginalizat și i s-a furat postul de la Istanbul. A murit de inimă rea, pentru că i s-a furat munca de o viață. Ce tâmpiți, ce ticăloși!

Descoperirile regretatului Mihai Maxim, probate de documente certe, demonstrează cât de lacomi erau și sunt musulmanii, demonstrează răutatea dusă până la crimă a turcilor. Sau, tocmai asta a deranjat?

Am citit mult despre Constantin Brâncoveanu. Eu l-am înțeles, a făcut ceea ce trebuia, după canoanele epocii. Poate că este vorba de litra de sânge pe care o mai am de la Marele Clucer Dimitrie Ștefănescu, stră-strămoșul meu.

După 1711 și, pe deplin, după 1716 la cârma Țării Românești apar fanarioții, foștii dragomani, greci, unii musulmani, din mahalaua de lemn a Fanarului din Sudul Istanbulului. Cele mai mari jigodii din lume avea să noteze călătorul, spionul și autorul francez Pierre Loti. În timpul fanarioților s-a stricat definitiv ce mai era de stricat în poporul ăsta. Dar lasă, că nici după loviltura de stat, nu mi-e rușine cu ce ticăloși au apărut pe piață, noii fanarioți. O corespondentă, îmi spunea, mai demult, de etimologia cuvântului ”ticălos”. Provine de la fanarioți, noii veniți se mirau tot timpul de cât de frumoase erau ținuturile nostre: ”Ti Kalos, Ti Kalos!” ce frumos, ce frumos. Și le-a rămas numele la fanarioți, de ticăloși!

 

După ce au suferit martiriul pentru lăcomia cea mare a câinilor de turci care le doreau averile, trupurile creștinilor români au fost aruncate de păgânii turci în mare, iar capetele purtate în suliți prin Istanbul.

 

Dar, două caiace aşteptau. Corpurile au fost salvate de la dezonoare de greci creştini şi îngropate după datină în cimitirul creştin din insula Haliki.

Doamna Marica, soţia lui Constatin, după aventuri demne de un roman, reuşeşte să aducă în ţară, în anul 1720, moaştele celor ucişi la Istanbul şi le va depune în cripta bisericii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, fără nicio inscripție, doar pe o candelă sunt menționați Brâncovenii.

Doamne, ce aventuri, demne de cărţile lui Dumas, în timpul drumului către București cu moaștele martirilor Brâncoveni! Pentru că a fost vorba tot de muşchetari, dar muşchetari români, conduşi de marele spadasin Marin, olteanul, cel cu două pistoale de argint la brâu şi cu două spade, omul de încredere al Brâncovenilor. Olteanul era ambidextru, adică folosea la fel de bine şi mâna stângă şi pe cea dreaptă! Se spune că olteanul a dovedit și o duzină de potrivnici, cu cele două spade ale lui, forjate în Polonia. Bătălii şi dueluri, cavalcade şi trăsuri răsturnate, împuşcături imposibile. Marin a împuşcat un şef turc, un aga, de la aproape două sute de metri, descurajând pe ceilalţi turci să-i mai urmărească. Așa au câștigat timp, au trecut Dunărea și au ajuns la București.

Ce subiect de roman, ce subiect de film!

Dar filmele românești de astăzi tratează subiecte de rahat ca să fie pe placul străinătății și să primescă premii pentru că au făcut țara românilor de râs. Nu de străini, de dușmani, mi-e frică, ci de jigodiile, de ticăloșii, de cozile de topor din țară. Un singur film românesc, în ultimii 30 de ani, este de excepție, o să spargă clișeul, este un film de dimensiunea Hollywoodului. O să vedeți, premiera este peste o lună, două!

Acum ascult ”Heart of Courage” a lui TSFH. Ca să mă înseninez puțin, pentru că nu poți să nu fii încruntat în ziua martirilor Brâncoveni, apoi o să mă uit la un film. Nu știu încă la care, poate la un film al lui Sergiu Nicolaescu, pentru mine el este nec plus ultra în materie de film românesc. Sau, o să văd un film al marelui regizor pe care, de asemenea, l-am cunoscut, Liviu Ciulei, prieten bun cu tata, venea aproape săptămânal la noi în casă, împreună cu celălat prieten al lui tata, actorul Lazăr Vrabie. Poate, ”Erupția”? Dacă o găsesc printre DVD-uri.

Mâine o să fie o altă zi, poate mai senină, mai luminoasă, cu vești bune, există mereu speranța, pentru că mâine este, în definitiv, o altă zi!

 

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top