Amintiri cu Petre Țuțea și Securitatea

Publicat de |2017-10-08T12:35:32+00:008 octombrie 2017|Doctrină naţionalistă|

Amintiri cu Petre Ţuţea şi Securitatea

La sugestia, ca să nu zic la insistenţa domnului Marcel Bouroş din Constanţa, preşedintele fundaţiei „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, o persoană la care ţin prea mult ca să nu-i urmez sfatul, fac următoarele precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar fi unii – care cred sau bănuiesc ori sunt convinşi că „ucenicia“ mea pe lângă Petre Ţuţea şi Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am primit-o din partea Securităţii, al cărei agent sau ofiţer (cu grad de colonel în 1989) aş fi fost. Căci, se pare, altă explicaţie nu se poate da „curajului“ meu, iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Ţuţea, aşa cum făcea înainte de 1990 orice intelectual român conştient şi ştiutor pe ce lume trăieşte. Curajul de a nu-l ocoli şi de a-l frecventa şi cultiva în plină eră socialistă pe un dovedit duşman al poporului şi al orânduirii noi. Doar erau bine cunoscute riscurile şi represaliile multiple şi multiforme la care te expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre Ţuţea, cu atât mai mult pe Petre Ţuţea însuşi, care nu ascundea nici o virgulă măcar din ceea ce gândea, deşi ceea ce gândea era atât de periculos pentru toată lumea.
– Aţi fost legionar, domnule Ţuţea? l-am întrebat la prima noastră discuţie, pe la începutul anilor ’70.
– Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câţiva să se scoale de la masă şi să-şi caute alt loc unde, în holul de la Athenée Palace, la o distanţa protectoare să-şi soarbă în tihnă cafeaua lor. Eu am rămas la masă cu Petre Ţuţea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!
Aşadar, pe puncte:
1. Pe mulţi prieteni, colegi şi studenţi i-am dus sau le-am prilejuit să-l cunoască pe Petre Ţuţea, să se bucure ca şi mine de aşa bogăţie de om. Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe George Mitrache, pe Alecu Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe Mihai Gheorghiu şi alţi colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru Coman, în fine, pe fratele meu şi pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceştia doi din urmă sponsorizându-mă cu ajutoare materiale pentru nevoile domnului profesor, cele trupeşti (era foarte hrănace, ca orice fecior de popă – după propriul său comentariu), dar şi cele sufleteşti. Adică bani pentru dactilografierea manuscriselor lui Petre Ţuţea. Pentru Ţuţea, autor cu probleme, practic interzis, era o mângâiere să-şi vadă manuscrisele dactilografiate, să poată da o copie unuia sau altuia dintre cei care îi treceau pragul. Nu erau chiar puţini! Vor fi fost printre ei şi oameni puşi de securitate ? Mai mult ca sigur, dar sunt convins că rapoartele acestora, cel puţin după 1970, nu i-au pricinuit necazuri sau neajunsuri mari. …Un om ca Petre Ţuţea este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare şi de nestematele rostite de Petre Ţuţea. Că veni vorba: lui Petre Ţuţea îi plăcea să mănânce, dar de băut, abia se atingea. La fel şi Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească!
2. Riscul, adică lucrul cel mai neplăcut care mi se putea întâmpla pentru că eram văzut mereu alături de Petre Ţuţea, era cel semnalat şi de dl. Marcel Bouroş, un risc de care eram perfect conştient: să nu fie puţini imbecilii şi netrebnicii care, ocolindu-l ei sistematic pe Petre Ţuţea, vor trage concluzia că eu nu-l ocolesc pentru că sunt pus de Securitate să stau pe capul lui Petre Ţuţea şi să-l monitorizez cu atenţie: ce face, ce zice, ce gândeşte! Precizez şi subliniez: nu de Securitate m-am temut cel mai tare în acei ani, ci de prostia şi ticăloşia unor aşa-zişi colegi, adică unii mai intelectuali, care ştiau ei bine că de pe urma prieteniei cu Petre Ţuţea sau Simion Ghinea nu aveai nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Adică, în limbajul de atunci, îţi atârnai de coadă nişte tinichele cu care îţi „stricai dosarul“. Pentru aceşti deştepţi comportamentul meu ştiam că părea sau ilogic, iraţional, iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o raţiune (ascunsă) foarte puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se ştia, urmărea fiecare mişcare a unuia ca Petre Ţuţea… Iar cum eu iraţional, adică nebun, se vedea bine că nu sunt, nu mai rămânea în picioare decât explicaţia cu Securitatea. Tertium non datur… Adică o explicaţie care conta şi miza pe mizeria mea sufletească. Pe nevrednicia mea. Pe golănia mea şi a fiinţei umane în general!… Unii mai mizează şi azi, mă face atent dl Marcel Bouroş. Să fie sănătoşi!…
Nu insist asupra acestei psihologii, ea ţine de eternitatea prostiei şi a nemerniciei umane. Niciodată spectacolul acesteia nu m-a încântat, ci m-a îndurerat profund. Nişte amărîţi, nişte nefericiţi incapabili să-şi imagineze altceva decât proiecţiile propriei lor nimicnicii.
3. După 1990 m-am confruntat în mod deschis cu această suspiciune, atunci când unele persoane au publicat în „România Liberă“ şi în „Adevărul“, texte care se refereau cu non-şalanţă la apartenenţa mea la structurile Securităţii. Pasă-mi-te, după unul dintre autori, participasem chiar la reprimarea partizanilor din munţi… N-am avut încotro şi i-am dat în judecată pe dumnealor Cristian Tudor Popescu, Felicia Antip şi Ion Zubaşcu, binecunoscuţi ziarişti, cărora le-am cerut prin justiţie daune. În cele din urmă m-am mulţumit cu scuzele lor, prezentate public în faţa judecătorului şi în presă. Cred că am greşit, poate că s-ar fi cuvenit să fac mai mult „caz“ de cazul meu…
4. În primăvara lui 1996 am avut o întâlnire cu studenţii din Liga Studenţilor, care mi-au cerut să le dovedesc că nu sunt şi nici nu am fost ofiţer de securitate, aşa cum au aflat ei de la unii şi alţii. Răspunsul meu a fost destul de amplu şi de convingător, căci în final Liga Studenţilor a decis că eu voi fi candidatul la preşedinţia României pe care studenţii de la Universitate îl vor susţine. Mai candidau atunci, în ’96, Emil Constantinescu şi Nicolae Manolesccu, profesori şi ei la Universitate. Din păcate, eu n-am mai ajuns să candidez propriu-zis, fiind „lucrat“ în acesct scop de Dan Voiculescu şi alţii, eiusdem farinae, care m-au scos din cursă înainte de a apuca să mă înscriu. De ce a ţinut Dan Voiculescu să mă elimine din cursa pentru Cotroceni? Bănuiesc că a aflat şi el despre mine cât am fost de colonel de securitate şi a reacţionat cu toată energia, împreună cu Antonie Iorgovan, ca să-mi bareze accesul la funcţii politice necuvenite unui securist ca mine. Eram, desigur, prea mic în grad.
5. Le-am povestit studenţilor de la Ligă avatarurile mele de „chiriaş grăbit“. Spre deosebire de toţi colegii mei de la Universitate, eu n-am primit locuinţă de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră mobilată, din 1966 – când am fost angajat la Universitate, până în 1981, când mi-am cumpărat un apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor. Din pricina aceasta, supărat că nu mă susţine sindicatul ca să capăt şi eu o locuinţă, ca tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc cotizaţia de sindicat. Zece ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu mi-am mai plătit cotizaţia la sindicat. Evident, comportamentul şi gestul acesta al meu – despre care acum vorbesc prima oară, a fost unul tipic securist. Vorba lui Alexandru Sincu, rostită la Paris, când l-am revăzut după 15 ani: „Măi, Ioane, tu ai pus în discuţie sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama prea bine ce fac…
6. Ca agent al Securităţii, plantat în coasta lui Petre Ţuţea, s-ar înţelege că mă ocupam înainte de ’89 cu alcătuirea unor rapoarte, a unor texte deci, cu privire la Petre Ţuţea şi camarazii săi. Nu neg! Am scris asemenea texte, în total vreo 400 de pagini, încredinţate la vremea aceea autorităţilor comuniste. Şi anume:
a. În 1977, când Petre Ţuţea a fost anchetat timp de 24 de ore la Securitate, iar de acasă i s-au ridicat toate manuscrisele, circa 1000 de pagini. Totul ca urmare a ştirii false difuzate la Europa Liberă cum că Petre Ţuţea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat ce-a putut, nenea Petrache mi-a telefonat şi mi-a „reclamat“ incidentul. Era foarte supărat. I-am spus să nu-şi piardă firea, am trecut pe la dînsul pe acasă şi i-am citit textul unui scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat „tovarăşului“ Nicolae Ceauşescu, prin care denunţam abuzul săvârşit împotriva unui om de valoarea lui Petre Ţuţea şi ceream – insistent şi apăsat – ca foile confiscate să nu fie distruse, ci păstrate cu grijă pentru că au o mare valoare pentru cultura naţională. Bătrânul a fost mulţumit de textul meu. Bănuiesc că se află undeva, în arhiva C.C. sau a M.A.I. După câteva săptămâni m-am trezit vizitat de un „colonel“ de securitate, cam oacheş, care mi-a spus că şi el a terminat filosofia, că a citit textele confiscate şi că nu i se pare că ar avea o valoare deosebită. I-am spus că nu se ştie cine dintre noi are dreptate, dar e sigur că nu are voie să decidă el sau altcineva din Securitate sau de oriunde ar fi asupra soartei acelor foi. A promis că le va păstra cu grijă. Discuţia a fost civilizată, chiar destinsă. După o vreme, Petre Ţuţea avea să declare, memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la Securitate că mi-au confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au ieşit numai 300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de pagini ca o pomană ţigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea Securitatea. E o instituţie foarte utilă!“
După 1990 am primit un telefon de la „un ofiţer de securitate“, care participase în 1977 la percheziţia făcută acasă la Petre Ţuţea, dar şi la Marcel Petrişor. M-a rugat să fiu de faţă, ca martor, la Marcel acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre Ţuţea, confiscat atunci, în 1977, şi pe care el l-a păstrat în fişetul său, nu l-a predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toţi trei la Marcel, iar manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare. Altele, primite chiar de la Petre Ţuţea, le-am dat după ’90 să fie publicate. Nu le-am mai recuperat nici azi de la editorii lui Ţuţea. Nu-mi pare rău după ele! Am ştiut, am sperat că aşa se va întâmpla „până la urmă“… Cu toate acestea, am avut o teamă, aş zice superstiţioasă, şi deşi deseori m-am gândit s-o fac, până la urmă m-am ferit să-l înregistrez pe domn profesor, audio măcar. Am avut sentimentul straniu că dacă aş face-o, i-aş grăbi sfârşitul. Mai pe româneşte spus, mi-a fost teamă să nu cobesc… Ne-a făcut o dată nişte fotografii părintele Dumitru Coman, întâmplător în ziua când m-am dus la nea Petrache înarmat cu un casetofon, dar nu ca să-l înregistrez, ci ca să asculte el, nea Petrache, înregistrarea pe care o făcuse Alecu Cuturicu emisiunii la care Monica Lovinescu prezenta un text de-al lui Cioran despre «ultimul Socrate», cum îi ziceau unii admiratori dlui Ţuţea. Despre această poreclă, care circula prin Bucureşti, a făcut referinţă, cam ambiguă şi în doi peri, Eugen Barbu, într-un text care a devenit repede celebru prin invocarea de către Eugen Barbu a scrierilor, atât de importante pentru umanitate, ce ne-au rămas de la marele filosof al antichităţii numit Socrate… Vezi, Doamne, Socrate al nostru, bucureşteanul Ţuţea, nu scrisese nimic şi nu-şi merita supranumele de Socrate! …Ce înseamnă să-l citeşti pe Socrate integral! Nu mai suporţi cu nimeni să fie asemuit!
b. În 1988, vecinul meu, poetul şi medicul Pan Izverna, care îl vizita şi îngrijea pe Petre Ţuţea, cu un devotament şi o dăruire unică, satisfăcându-i bătrânului şi nevoia de a purta lungi discuţii cu oameni deştepţi şi de caracter ca Pan Izverna, m-a căutat şi m-a făcut atent că Securitatea a declanşat o anchetă cu toţi cei care îl vizitează pe Ţuţea. Pan Izverna fusese anchetat la Securitate şi urma aşadar să fiu chemat şi eu la discuţii. Mai ales că eu dusesem la Petre Ţuţea un grup numeros de studenţi (în frunte cu Marian Munteanu), care făceau cu schimbul şi, în fiecare zi, doi studenţi se îngrijeau de nevoile lui nea Petrache. Inclusiv nevoia de a avea, cum spuneam, conlocutori de calitate. Pan Izverna fusese avertizat să nu spună nimănui nimic despre anchetă. Mi-a mai dat şi alte detalii, utile pentru ce a urmat. Şi ce a urmat? N-am aşteptat să fiu chemat eu la Securitate, ci m-am dus eu să reclam abuzul Securităţii. M-am dus la Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-am povestit şi i-am demonstrat cât de imbecilă era o asemenea anchetă şi i-am lăsat un memoriu, către ministrul de interne, cu rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna ministrului. Reacţia lui Dumitru Radu Popesu a fost impecabil de colegială şi de eficientă. Îndeosebi pentru Petre Ţuţea. În ceea ce mă priveşte, nu am mai fost chemat la nici o discuţie. O copie a acelui memoriu o mai am printre hârtiile mele. Din păcate ancheta nu i-a ocolit pe studenţi, pe Marian Munteanu şi pe colegii săi! Şi nu le-a fost uşor!
c. În 1985 am încheiat un raport de circa 300 (trei sute) de pagini asupra activităţii lui Petre Ţuţea, asupra a ceea ce gândeşte etc. Ca să derutez …posteritatea, i-am dat acelui raport aspectul de roman. Ba chiar l-am predat spre publicare editurii Cartea Românească, în al cărei plan editorial mă şi înscrisesem cu acel text. Nu mi l-au publicat. Nici măcar în 1990 când editorul Sorin Mărculescu, de faţă – întâmplător, cu acelaşi Marcel Petrişor, mi-a declarat că la editura Cartea Românească nu poate fi acceptat un roman care face apologia legionarilor. La care Marcel Petrişor aproape că l-a luat de guler: „Bine, mă, tu nu ştii că socrul tău a fost legionar?!“ Eu chiar nu ştiusem… Probabil că nici S.M.
Cum spuneam, textul l-am scris în anii ’80. Se intitulează, ca roman, Salonul de reanimare, şi l-am publicat la editura ALL. În 1985 i l-am dat, în manuscris, lui Marcel Petrişor să-l citească. Personajul principal al cărţii este Petre Ţuţea. Mai apare şi Simion Ghinea şi alţi colegi de la Academia din Aiud… Am bănuiala că Marcel Petrişor, aşa cum m-am şi aşteptat, i-a arătat manusccrisul (sau i l-a povestit) lui Petre Ţuţea. Acesta, în câteva rânduri, discutând împreună cu mine, singuri, a introdus în discuţie câteva din subiectele pe care le abordase şi în textul meu. Parcă pentru a-mi întări convingerea (şi nădejdea) că transmisesem (sau transfigurasem!) corect ideile sale, ale „marelui Ţuţea“.
7. Mă amuza pe vremea aceea să ridic în adunările generale de partid chestiuni de principiu, sub forma unor paradoxuri ale lumii noastre, ale României socialiste. Pe care declaram că nu le pot înţelege şi ceream ajutorul colegilor. La aceste şedinţe participau cam toţi profesorii şi cei mai răsăriţi dintre studenţi (cu unele excepţii, fireşte):
– aşa am povestit colegilor mei de partid că mă întâlnisem cu un fost coleg de facultate, care rămăsese repetent în anul I. Nu-l mai văzusem de atunci, până deunăzi, când am aflat de la el că este căpitan de miliţie, că are locuinţă dată de stat, un salariu de două ori mai mare decât al meu, maşină etc. Şi am întrebat adunarea generală: care dintre noi doi a urmat politica partidului, atât de corect rezumată în lozinca de pe perete: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi! Evident, eu! Eu mă înscrisesem pe linia partidului, nu fostul coleg! Şi cu toate acestea eu nu aveam locuinţă, nici maşină, şi leafa pe jumătate! Am tras concluzia că lozinca cu pricina nu corespunde realităţii, derutează tineretul ţării şi am cerut să fie dată jos…
– în altă şedinţă am pus problema telefoanelor, a faptului că ne sunt ascultate telefoanele. Am adus dovezi! Dar nu pentru a contesta această practică. Dimpotrivă! Am lăudat-o, zicând că multe dintre aceste convorbiri, corect consemnate, vor fi de mare valoare pentru istoria literaturii române! Am deplâns numai faptul că persoana care (mă) înregistrează tot ce vorbesc eu la telefon (şi în alte ocazii), am aflat că are un salariu mult mai mare decât al meu! Mi se pare nedrept şi în contradicţie cu echitatea socialistă! Mai degrabă eu şi alţii care suntem înregistraţi merităm un salariu mai mare!…
– culmea tupeului meu de colonel de securitate infiltrat ca profesor la Universitate am atins-o, cred, la şedinţa PCR când ni s-a prelucrat o lege, a secretului de stat. O prevedere a acestei legi ne îndemna ca atunci când sesizăm o faptă care aduce atingere siguranţei naţionale să o aducem la cunoştinţă organelor de securitate. Securităţii, deci. Când am fost întrebaţi dacă e ceva neclar, dacă avem vreo întrebare de pus pe marginea textului ce ne fusese citit, eu am ridicat mâna şi m-am plâns că de ani de zile vreau să reclam la Securitate o mulţime de fapte care aduc atingere siguranţei naţionale, unele dintre acestea fiind fapte săvârşite chiar de unii colegi, câţiva prezenţi acolo în sală! Dar n-am ştiut unde să-i reclam, iar legea cea nouă, am sperat, dar m-am înşelat, nu mă ajută cu nimic, căci nici din această lege eu nu pot să aflu unde este securitatea! „Am umblat tot Bucureştiul şi toată Constanţa – oraşe pe care le cunosc foarte bine, şi nicăieri, pe nici o clădire, la nici o poartă de instituţie nu am găsit firma Securităţii! Poate măcar acum cineva îmi spune unde se află Securitatea!…“ Colegii rîdeau, eu mă supăram pe ei că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care mă aflu: să vrei să te adresezi Securităţii, nu o dată, de nu ştiu câte ori, şi să nu-i ştii adresa. „Am întrebat şi oamenii de pe stradă şi, tot aşa, ca dumneavoastră, mi-au rîs în nas! De ajunsesem să cred, la un moment dat, că Securitatea, Doamne fereşte, nici nu există de fapt!… Noroc cu legea asta, că m-am liniştit!… Securitatea există, iar dacă nu are o adresă anume, înseamnă că e pretutindeni…“
Nu insist cu alte amintiri, cu detalii care ar ocupa un spaţiu tipografic prea mare. Ca să se înţeleagă că întâmplări precum cele povestite mai sus s-au putut petrece, trebuie să mai precizez o dată că n-am fost un ins iraţional şi iresponsabil. Ci am fost, dimpotrivă, foarte conştient de realitatea în care trăiam. Bunăoară, statutul PCR îţi oferea o bună apărare: puteai să spui în adunările generale aproape orice dacă făceai pe naivul care n-a înţeles întocmai spiritul statutului sau al politicii partidului. Gravitatea unor afirmaţii scădea enorm dacă acele afirmaţii erau făcute în plenul adunării generale. Din această realitate, pe care am înţeles-o corect, făceau parte şi colegii care aveau funcţii de conducere în PCR sau în Universitate. Am apreciat corect calitatea lor umană şi mi-am dat seama că, în anumite limite şi atâta vreme cât mă ţin de litera legii şi a statutului PCR, ei vor fi alături de mine. Mă gândeam la dumnealor Ghiţă Florea, Augustin Gârbea, Romul Munteanu, Alec Hanţă, Eugen Marinescu, Gheorghe Dincă, Gheorghe Cazan, Paul Miclău, George Lăzărescu, rectorii Ioviţ Popescu şi Alexandru Balaci. Am avut însă şi o colegă, E.G., care, cu autoritatea ei de lider politic şi soţie a doi generali de securitate (sic!), a cerut vehement excluderea mea din PCR şi din rândurile cadrelor didactice universitare, deoarece derutam studenţii şi destabilizam adunările PCR… Era în toamna lui 1977, după cutremur şi după acţiunea lui Paul Goma plutea un aer de radicalizare printre noi, iar eu luasem cuvîntul la adunarea generală a Facultăţii de limbi străine şi protestasem pentru felul nedemn în care mai marii noştri pe linie de partid şi de rectorat se eschivau de la răspunderea ce le revenea pentru moartea tragică la munca patriotică din acea toamnă a studentei Bădiţa – Dumnezeu s-o odihnească, o fată cu totul deosebită, pe cât de frumoasă şi de bună colegă, pe atât de deşteaptă şi de citită… La aceeaşi adunare urma să se aleagă un membru în BOB, în locul unui coleg care plecase din facultate. Era vizat să fie ales în BOB bunul nostru coleg Iusuf Neuzat. Dar s-a trezit un student să mă propună şi pe mine, iar când s-a trecut la vot eu am fost alesul adunării. Tovarăşa E.G. a considerat că asta şi urmărisem prin «luarea de cuvînt» rostită şi mi-a cerut capul. Am fost convocat la Comitetul PCR al Universităţii. Era într-o joi, la prânz… Nu m-am dus cu inima uşoară. Când am fost invitat în sala de judecată, am dat de figura lui Ghiţă Florea, radiind. N-am apucat să zic ca lumea Bună ziua şi m-a luat cam aşa: „Măi, Ioane, m-ai dat gata cu articolul ăsta! E cel mai bun articol pe care l-am citit în România literară vreodată!… Dar îmi place că eşti şi mare şmecher! Cum ai făcut de l-ai publicat chiar azi?!…“ Despre ce era vorba? Îi dădusem lui George Ivaşcu de câteva luni un text, de vreo zece pagini, intitulat Cel mai frumos cuvînt, şi George Ivaşcu îl publicase tocmai în joia aceea! Mâna lui Dumnezeu! Eu uitasem cu totul de articol şi nici nu-mi trecuse prin cap în dimineaţa aceea să cumpăr „R.L.“… Era un text despre cuvîntul român. Un text avântat naţionalist, dar şi – filologic vorbind, fără cusur. Sau măcar acceptabil. Acel articol publicat în toamna lui 1977 la loc de cinste în „România literară“ (în paginile din mijloc), a lăsat fără obiect şedinţa Comitetului PCR din Universitate în care trebuia să fie analizată activitatea mea şi discutată cererea tovarăşei E.G. de excludere a mea din PCR şi, probabil, din… Securitate! Şi fac astfel precizarea cea mai importantă privind atitudinea mea: eu am criticat deseori stările de dinainte de 1990. Am criticat ca să zic aşa comunismul! Hai, pot zice că am fost anti-comunist. Mai exact: anti-bolşevic! Dar critica mea, contestaţia mea, a fost mereu de pe poziţii naţionaliste! Şi în felul acesta am ştiut şi am simţit, când a fost cazul, că-i am alături pe cei mai mulţi dintre colegii cu funcţii de conducere în învăţământul superior. Le mulţumesc.
Colonelul de mine am mai făcut o ispravă: am trimis și la Europa Liberă câteva rapoarte, adică o piesă de teatru, Recviem pentru Jan Palak şi câteva intervenţii. Piesa a ajuns pe mâna lui Alain Parouit, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu. O piesă anticomunistă, anti-sovietică mai ales. Scrisă din perspectiva unui naţionalist român. Chiar şi fără experienţa acestui eşec (nu s-a spus o vorbă despre această piesă la celebrul microfon), mi-aş fi dat seama că la Europa Liberă anticomunismul era sinonim cu anti-românismul. Că faţă de Ceauşescu, de România în general, dar şi în multe alte chestiuni, cei de la München făceau politica Moscovei, nu a Washingtonului.
În zelul meu de român memorandist (cred că pe adresa CC al PCR am trimis cel puţin 15 memorii), la un moment dat, când mi-am dat seama ce se întâmplă la „Europa Liberă“, am făcut o scrisoare la Departamentul de Stat, în care l-am reclamat nominal pe Gelu Ionescu, dar şi pe cei care-i permit ca la microfonul E.L. să facă nu propagandă anticomunistă, ci propagandă antiromânească. Mai mult, să atace persoane din ţară – absolut onorabile prin comportamentul lor civic, politic şi profesional, cum a fost bunăoară Alexandru Balaci, şi asta sub imboldul evident al unor ranchiune şi adversităţi personale. După 1990, am aflat că reclamaţia mea a avut efect, s-a făcut o anchetă în legătură cu domnul Geluţu Ionescu. Cu care fusesem bun coleg până când, ajuns la München, s-a apucat de golănii intrând în jocul personal şi penibil al unor frustraţi.
De aceea, în februarie 1989, când Aurel Dragoş Munteanu mi-a propus să intru, alături de el, în ceea ce urma să devină în decembrie gaşca de „emanaţi ai revoluţiei“, am refuzat. Mi-a fost teamă mai întâi că invitaţia este o provocare a …Securităţii. În cazul că nu era vorba de aşa ceva, oricum nu aveam nici o încredere în ceea ce „Europa Liberă“ încuraja şi preţuia. N-am avut încredere în binele pe care ni l-ar face străinii, fie ei din Est, fie ei din Vest! „Străinul nu te creşte!“ o auzeam deseori pe mama. Cu adresă mai precisă şi cu argumente istorice, lecţia asta am primit-o şi de la Petre Ţuţea. Căruia nu i-a „mirosit“ prea bine nici aşa-zisa disidenţă a lui A.D.M. Depun această mărturie!
Ideea aceasta, că nu-i mare deosebire între intenţiile Occidentului şi ale Răsăritului am pus-o şi în centrul piesei de teatru Credinţa. Scrisă în contextul centenarului Independenţei (1877-1977), când ştiam că cenzura va fi mai permisivă, piesa îl are ca personal principal pe Carol I. Am fost primul (şi singurul), alături de Paul Anghel, care am făcut din Carol I un personaj literar pozitiv, simpatic. În piesă se vorbeşte şi de regele Mihai, cu decenţă. Cu patos sunt prezentaţi Brătienii, inclusiv cel ucis de comunişti la Gherla: Gheorghe. Piesa s-a jucat la Constanţa şi a fost şi publicată. O piesă anti-imperialistă, anti-ţaristă, anti-sovietică, cu trimiteri clare la teza lui Brejnev privind suveranitatea limitată la care au dreptul statele mici. Din păcate, această teză este acum 100% americană… Aşa că piesa este azi mult mai actuală ca în 1978. Probabil că din această pricină nimeni nu se gândeşte să o mai joace. Dimensiunea anti-naţională, anti-românească a cenzurii comuniste de odinioară este mult mai cuprinzătoare şi mai apăsată în cenzura de azi, impusă de democraţia în care ne-am pomenit după 1990.
Aş mai avea (prea) multe de spus în „apologia“ mea. Dacă cele de mai sus nu sunt suficiente, voi reveni. Dar numai într-un dialog deschis, transparent, cu persoane care îşi vor afirma identitatea, nu numai suspiciunile… Dar vreau să spun ceva şi în apărarea (nu apologia) Securităţii. Relatez o întâmplare:
În 1986 (?) am primit sfatul să nu mă mai văd des cu Petre Ţuţea. „Ce aveţi de câştigat din asta?“ Am răspuns că de câştigat nu am de câştigat, dar s-ar putea să am de învăţat. Domnul colonel mi-a cerut să-i dau un exemplu, ceva ce am aflat de la Petre Ţuţea. „Nici măcar nu este profesor, cum îi zice toată lumea. În viaţa lui n-a ţinut în mână un catalog!…“ I-am răspuns că de la Petre Ţuţea am aflat, bunăoară, o altă versiune, cu totul alta, despre cum şi de ce a fost asasinat I.G. Duca. Şi i-am povestit cele relatate mie de domn profesor. Adică versiunea legionară a celor petrecute. „Şi dumneavoastră l-aţi crezut?“ s-a mirat ditamai colonelul. Nu-l cred, dar am de gând să verific cu prima ocazie, când voi putea avea acces la documente, la presa vremii etc. „Îmi daţi voie să verific eu? Am un coleg care şi-a dat licenţa (doctoratul) cu mişcarea legionară. A cercetat toate arhivele. Îl întreb eu cum a fost cu Duca.“ Desigur, n-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu mă îndoiam de rezultat. După o vreme, colonelul mi-a dat telefon: „M-am interesat în chestiunea aceea cu Duca, cum v-am promis. Să ştiţi că Ţuţea al dumneavoastră a avut dreptate, domnule!“ Era şi el mirat. Nu mai mult decât mine. Dar fiecare mirat de altceva…
După 1990, în „Vremea“ lui Păunescu am povestit despre acest securist de ispravă şi l-am comparat cu acei intelectuali de forţă şi renume – un Pleşu, bunăoară, care se dovediseră incapabili să accepte şi să-şi însuşească, să bage în ecuaţia adevărului, acele informaţii apărute după 1990, care, în mod logic, îi obligau să retracteze cele spuse sau scrise vreodată despre legionari. Colonelul V. a avut această onestitate intelectuală, atât de rară printre cei mai intelectuali dintre noi.
În 1994, când eram senator, am fost invitat la Clubul Pensionarilor din M.A.I., adică al foştilor securişti, să ţin o conferinţă despre 1907. Am transformat intervenţia mea într-o laudă la adresa lui Petre Ţuţea şi a generaţiei sale, ceea ce i-a făcut pe unii dintre securişti să mă huiduie, să ceară cu voce tare să plec, să fiu dat afară… Acei unii au fost însă doar câţiva, ceilalţi – o sală arhiplină, le-au impus să facă linişte, să fie disciplinaţi, iar la sfârşit am fost aplaudat călduros. Nu eu propriu-zis, ci Petre Ţuţea. Aplaudat de securişti!… Sper, ţinând seama de locul unde am conferenţiat, că tot ce am spus atunci s-a înregistrat. Mi-ar plăcea grozav să recuperez textul.
…L-am pomenit mai sus pe Aurel Dragoş Munteanu. Cum spuneam, Petre Ţuţea nu a apreciat «disidenţa» lui ADM din iarna 1988-89, scrisorile trimise de acesta la Europa liberă. Bătrânul nu agrea ca istoria noastră să se facă îmboldiţi din Occident. Nu credea în Occidentul din zilele noastre. La Aiud se scandaliza să-şi vadă camarazii de suferinţă că mai speră ceva de la acel Occident de care România fusese trădată de nenumărate ori. «Imbecili incurabili!» Începuse să fie evitat de unii deţinuţi. Simion Ghinea – de la care ştiu această poveste, a intervenit şi l-a coborît pe nea Petrache cu picioarele pe pământ explicându-i că această neroadă speranţă îi ajută pe bieţii oameni să supravieţuiască în temniţă. («Temniţă», acesta era termenul folosit de Ţuţea. Nu zicea niciodată «închisoare».) După intervenţia lui Ghinea, care i-a atras atenţia şi asupra puterii de seducţie pe care o are opinia sa pentru ceilalţi deţinuţi, Ţuţea s-a pus să laude Occidentul de începuse el însuşi să creadă că americanii vor veni mintenaş să-i scoată din Zarcă… Că veni vorba, deşi povestea multe din închisoare, deseori lucruri amuzante, niciodată nu a pomenit umilinţele şi suferinţele îndurate. Nici el nici Simion Ghinea. Cred că le era «ruşine pentru ruşinea celuilalt», a românilor, adică, chiar dacă afirmau deseori şi demonstrau dacă era nevoie, că regimul comunist ne-a fost impus, că este funciar străin de sufletul românesc. Evident, venea astfel vorba de evrei. Nu era antisemit, amintea deseori că pentru un creştin autentic este imposibil să fie antisemit. Dar câteodată adăuga: Dumnezeu cu mila, că nici evreii de azi nu mai ştii câtă legătură au cu Vechiul Testament. Cică majoritatea ar fi cazari din stepele Asiei! Mai evreu sunt eu decât ei!
Pe ruşi îi înjura cu orice ocazie. Îi numea cirezi. Dar când Aurel Dragoş Munteanu a venit cu un ziarist rus să i-l prezinte lui Petre Ţuţea, aşadar l-a adus pe celavec la omul cel mai interesant din România, Petre Ţuţea s-a simţit gazdă şi i-a vorbit numai în superlative de marele popor rus, de meritele ruşilor în istoria lumii, în mod deosebit meritul de a fi lărgit Europa până la Oceanul Pacific. Datorită ruşilor Europa nu se mai opreşte la graniţa sa geografică – munţii Urali, ci se întinde până la Vladivostok… Am rămas cu gura căscată !
La Ţuţea am auzit interpretarea Primului Război Mondial ca lovitură aproape mortală dată creştinismului, deopotrivă catolic, ortodox şi reformat, prin desfiinţarea Imperiului Habsburgic, reazemul cel mai trainic al catolicismului, prin înfrângerea Germaniei protestante şi prin instalarea comunismului ateu în Rusia, cea mai mare ţară ortodoxă. Iar revoluţia bolşevică – operă ocultă de lichidare a ultimei aristocraţii ariene autentice, de spadă, din Europa : aristocraţia rusă.
Interesantă a fost discuţia lui Petre Ţuţea cu Corneliu Dida. Sunt convins că fostul meu coleg de liceu a consemnat-o undeva prin hârtiile ce au rămas de la el. Eu mai ţin minte două lucruri. Mai întâi răspunsul bătrânului la întrebarea «care credeţi că a fost rolul lui Corneliu Codreanu în istoria noastră?» Răspuns prompt: « Codreanu a fost cel mai mare pedagog al neamului românesc!», în sensul că a făcut pedagogie de mare ţinută şi eficienţă cu întreg poporul român. Mai apoi, Dida i-a propus ca el, Petre Ţuţea, să dea o declaraţie anti-comunistă, împotriva regimului, iar noi, un grup de tineri, să ne solidarizăm în jurul său… Pe mine m-a luat prin surprindere această propunere, deşi era «la zi», era cam pe vremea protestelor lui Paul Goma. Propunerea mi s-a părut şi uşor nepoliticoasă, nesocotită: suferise destul Petre Ţuţea, îşi făcuse cu prisosinţă datoria, era acum rândul altora, al nostru eventual, să ieşim la bătaie dacă ne ţinea cureaua, dar nu avea rost să-i mai amestecăm pe cei care trecuseră deja pe la Aiud sau Piteşti ori Gherla. Răspunsul lui Petre Ţuţea, cam enervat, a mers, în esenţă, pe ideea că asemenea gesturi, atât de plăcute Occidentului, nu sunt productive. Că nu putem avea încredere în bunele intenţii ale Occidentului, de care am fost în mai multe rânduri trădaţi, vânduţi etc. Mă gândesc, acum, că prudenţa lui Ţuţea putea fi explicată şi prin aceea că îl vedea prima oară pe Corneliu Dida, un necunoscut, iar propunerea acestuia era prea ex abrupto…
Alta, cu Puşi, alias Dumitru Dinulescu, la câteva zile după alegerea lui Ronald Reagan. Ţuţea era entuziasmat de nişte declaraţii ale cowboyului. Cinic şi lipsit de respect pentru toată lumea, Puşi îl contrazicea numai aşa, de-al dracului ce era : Un actor, domnule Ţuţea, la ce vă aşteptaţi din partea unui actor, ba încă unul de mâna a doua?! Răspunsul, confirmat de istorie: Mă aştept să joace bine rolul lui Iulius Caesar, când se va întâlni cu Brejnev! O oră să fie Iulius Caesar şi să-i spună Niet, tavariş Leonida ! Niet! Mai mult nu am nevoie !
L-am pus şi pe Marian Popa faţă în faţă cu Petre Ţuţea. După ce le-am făcut cunoştinţă – era în holul mare de la Athenee Pallace, Marian Popa a trântit direct, fără nici un fel de «strategie colocvială», întrebarea întrebărilor: Care credeţi, domnule Ţuţea, că ar fi sistemul politic cel mai bun? Răspunsul a venit cu viteza unui computer : Cel mai bun este sistemul social-politic care a apucat să se învechească! Da, domnule, am început noi să ne dumirim şi să-i dăm dreptate… Dar n-am apucat să-l firitisim pentru cât adevăr era în răspunsul dat că a venit şi precizarea : L-am citat pe Sombart! Apoi altă precizare: Ştiţi de ce a fost aşa deştept Sombart ăsta? Pentru că a fost însurat cu o româncă, o olteancă!Ha,ha,ha!… Altminteri era foarte mândru că se trage din Muscel.
Ani de zile a discutat cu Marcel Petrişor cum să fie înmormîntat în cimitirul de la Blaj, se simţea foarte legat de Şcoala Ardeleană. Facultatea o făcuse la Cluj, iar când Clujului i s-a adăugat Napoca, a murit de plăcere. A adus argumente suplimentare din Nicolae Densusianu, căruia, interpretându-l într-o manieră foarte personală, îi dădea perfectă dreptate în tot ce scrisese despre Dacia preistorică. Când a apărut ediţia nouă a celebrei cărţi, şi-a pus-o la căpătâi şi se minuna de îndrăzneala şi logica construcţiei: Ne e frică s-o luăm în serios. Păi, îţi dai seama, dacă este adevărată, ce povară ne punem pe umeri?! N-o să mai putem trăi la întâmplare, cum trăim de atât amar de vreme!
Când a fost să fie, a cerut să fie înmormîntat la Boteni, satul de baştină, cum zic basarabenii. A fost pus lângă maică-sa, cu care se lăuda cât a fost de analfabetă şi de deşteaptă. Când s-a dus vestea la Boteni ce mare şi preţuit domn a ajuns Petrache la Bucureşti, comentariul matern a fost acesta, deseori citat cu mare amuzament de către împricinat: Aşa a lăsat Dumnezeu ca, din când în când, dintr-o iapă ţigănească să se nască şi armăsar boieresc!
De la înmormîntare ce ţin minte cel mai bine este observaţia filologică pe care mi-au prilejuit-o discuţiile cu sătenii, inclusiv cu un frate mai mic, care semăna uimitor cu răposatul. L-am auzit folosind cuvîntul rosti cu sensul «a aranja, a pune lucrurile în rânduiala cea bună». Mi-am rostit copiii, de exemplu. Dar ziceau şi cuvintele rostite de… Această polisemie a lui rosti, pe care o descopeream la Boteni, mi s-a părut o ultimă răsplată cu care nea Petrache mă miluia. După cum se ştie, Noica a scris o carte întreagă despre «modulaţiile cuvîntului rost » în limba română. Ce l-a atras pe subtilul filosof la acest cuvînt a fost posibilitatea de a-l asemui cu grecescul logos, cuvînt atât de important pentru civilizaţia planetei noastre. Cuvînt grecesc, elin, fără pereche în celelalte limbi ale pămîntului prin polisemia sa, extrem de …filosofică, căci adună la un loc semnificaţia vorbire, limbă şi semnificaţia gândire, raţiune. Latinii, conştienţi că nu au un cuvînt echivalent, apelau la două, ratio et oratio, prin a căror însumare obţineau cât de cât sensul grecescului logos. Românescul rost se apropie de logos prin sensul «noimă, raţiune de a fi», iar de celălalt sens se apropie prin derivatul verbal a rosti. Alături de care îl avem pe rostui, verb diferit. Se apropie, dar rămâne totuşi departe, altceva. Iată însă că isprava de a pune şi de a gândi cele două sensuri împreună, ca un tot, sub umbrela aceluiaşi cuvînt, limba română o reuşeşte, dar o reuşeşte numai limba română vorbită la Boteni şi în zonă, probabil, adică în comunitatea românească din care a pornit în lume singurul om «cu natură genială» pe care l-a cunoscut născutul la Răşinari, dar cunoscut în lumea toată ca un geniu al inteligenţei moderne.(Vezi mai jos.) Destinul a vrut ca Cioran, care toată viaţa s-a uitat la Ţuţea ca la sursa adevărului şi a gândirii fascinante, ca la un frate mai mare şi mai deştept, ca la un hărăzit de Dumnezeu, să ajungă el la o recunoaştere publică mondială, iar Petre Ţuţea să rămână cunoscut aproape numai celor care l-au cunoscut personal. Cu deosebirea, poate esenţială, că pentru noi, ăştia mai puţinii, impresia şi amintirea lăsată de Petre Ţuţea a fost să fie copleşitoare prin senzaţia că a-l fi cunoscut pe Petre Ţuţea poate să însemne norocul vieţii tale! Aşa ceva nu li s-a întâmplat cititorilor lui Cioran…
Cu siguranţă n-am să uit ce mi-a zis Ţuţea când i-am confirmat ştirea de la Europa liberă, de prin primăvara lui 1989, cum că România are capacitatea de a produce arma atomică. A tras o cruce mare, popească, şi a zis textual : Îl bag în p… mă-sii cine l-o mai înjura vreodată pe Ceauşescu ! M-am mirat, ce mare ispravă e bomba atomică şi la ce ne foloseşte?! Cum la ce?, s-a mirat năzdrăvanul de prostia mea. Păi cu bomba atomică în buzunar altfel stăm de vorbă cu tovarăşii de la Budapesta sau Kiev ! Nu a zis Moscova, ci Kiev. Nu am înţeles ce legătură aveam noi cu Kievul decât ani buni mai târziu. La data aceea însă numai Petre Ţuţea, vizionarul Petre Ţuţea, era conştient că primejdiile şi adversarii noştri cei mai periculoşi sunt la Răsărit – asta o ştiam cu toţii, dar nu la Moscova, ci la Kiev…. Avea o părere tare proastă despre ucrainieni. Le reproşa că Hitler nu a găsit o mână de oameni serioşi cu care să facă un guvern anticomunist la Kiev, şi să declare astfel în 1941 independenţa Ucrainei… Cu consecinţa schimbării soartei lumii. Dar nu regreta cum s-a sfârşit războiul. Vorbea de un plan secret şi nebunesc al lui Hitler, al «germanilor» aşadar, de a strămuta popoarele de pe valea Dunării pentru a o popula numai cu germanici, într-o Donauland fantasmagorică şi abia aceea criminală. A aflat de acest plan numai după terminarea războiului. O fi adevărat?
Era dispus să le recunoască comuniştilor unele merite, în primul rând programul de industrializare, pe care îl prevăzuseră şi legionarii. La fel, politica demografică. Îl citez : «În viziunea legionară, la anul 1980 România trebuia să numere 60 de milioane de locuitori !» Când a început demolarea satelor a ezitat, uneori înjura, în ton cu toată lumea, alteori ne atrăgea atenţia că industrializarea înseamnă urbanizare, deci depopularea satelor, proces bine cunoscut în Occident, care este mai bine să nu fie lăsat la voia întâmplării, cu condiţia să fie controlat de oameni care l-au citit şi studiat bine pe Dimitrie Gusti… Pentru demolarea bisericilor era năpraznic cum îi blestema pe comunişti! În schimb, când a aflat că mult hulita Casa Poporului este cea mai mare clădire din lume, nu i-a venit să creadă că Nicalai al nostru a avut în el atâta ambiţie. Mi-a cerut să-l duc s-o vadă, eram deseori şoferul său de serviciu. Asta în vara lui 1989. Am dat ocol Casei, am coborît din maşină, a privit fluierând mulţumit bulevardele care plecau din piaţă şi a zis că ceva aşa de majestuos el nu a văzut nici la Moscova, nici la Berlin, cele două mari metropole pe care le cunoscuse destul de bine… Mi-am adus aminte atunci despre ce ne povestise odată, cum, într-o noapte, prin anii ‘30, hălăduind noaptea până în zori prin Bucureşti, împreună cu Alexandru Sahia(sic!) şi Petre Pandrea(sau Mircea Eliade?), au ajuns şi în deal, la Patriarhie. Cu tot Bucureştiul la picioare, au stat ore în şir imaginându-şi de acolo un alt Bucureşti, cu bulevarde largi şi clădiri monumentale… Probabil că nu îndrăzniseră să-şi imagineze una aşa de monumentală ca Casa Poporului… Era literalmente fericit de ce vedea în jurul său! Depun mărturie!
…În mod evident Ţuţea gândea ca un om normal : era mai întâi român şi apoi legionar şi anticomunist. După modelul legionar de comportament, era gata oricând să recunoască meritele adversarilor. În plus, tot ca orice om normal, în tinereţea sa fusese cam de stânga. Dacă nu mă înşel, îl cita pe Nae Ionescu, cum că a fi de stânga ca student este la fel de natural ca o blenoragie la 20 de ani, pe care o contractează orice flăcău zdravăn… A fost, probabil, singura trivialitate cu care l-am auzit, dacă cumva nu greşesc numind-o aşa! Altminteri era foarte galant şi ceremonios cu prezenţa unei doamne în grupul care căscam gura la tot ce spunea. Nu l-am auzit pomenind de nici o femeie din viaţa sa. Elogia castitatea lui Nicolae Paulescu pe care îl preţuia mai presus de orice. Vag şi târziu, după moartea sa, un zvon, cum că era, cândva, cât pe ce să se însoare. Cu cine ? Cu o evreică, desigur…
Am petrecut ore faine de tot în compania lui Petre Ţuţea şi a lui Florin Pucă, pe care îi găseam deseori împreună la Athenee Pallace sau la Scriitori. Un cuplu paradoxal. Pucă părea că nu citise în viaţa lui o carte, dar nu spunea niciodată o prostie, avea şcoala vieţii şi o înţelegere deplină a lumii la nivelul relaţiilor umane.Şi destulă cultură prinsă din zbor. Mirosea lipsa de caracter, jigodia, cu o precizie totală, şi n-o suporta în preajmă. Deşi bea mai ales din cerşit, nu accepta de la oricine să-i plătească o vodcă sau o sticlă de vin. A trecut multă vreme până s-a îndurat de mine şi a acceptat să-i las pe masă banii pentru următoarea sticlă… Discuţiile lor erau o ocazie de a lua peste picior pe toată lumea, cea din jur şi cea din presă. Inclusiv evenimentele internaţionale. Se înţelegeau perfect şi se iubeau cu admiraţie. Aveau un haz aparte, numai al lor şi exersat numai când erau împreună. Într-o zi l-am auzit pe domn profesor minunându-se: “Auzi ce a fost în stare să-mi spună Florin aseară, că cică nimic nu scuză lipsa operei!” O vorbă care-l pusese pe gânduri, putea să pară că face aluzie chiar şi la însuşi Petre Ţuţea, dar cel mai bine i se potrivea lui Pucă, al cărui geniu se irosea prin cârciumi… Era perfect conştient.
Ţuţea avea o uşoară gelozie pentru Noica, ale cărui cărţi începuseră să fie publicate cu mare succes. Le citea cu atenţie şi le căuta nod în papură, îndeosebi termeni filosofici folosiţi cu oarecare neglijenţă. Era vizibil că-şi dorea să fie şi el publicat. Dar când a apărut Jurnalul de la Păltiniş şi s-a aflat de supărarea lui Noica, n-a pregetat să-i dea dreptate camaradului său. Circula pe vremea aceea o vorbă, cum că Noica nu a mai vrut să-l vadă pe Liiceanu, indignat de felul cum acesta îi citase şi îi comentase spusele. Repudiat de Noica, Liiceanu l-ar fi căutat pe Petre Ţuţea, mizând pe «gelozia» acestuia şi încercând să obţină de la Petre Ţuţea declaraţii şi aprecieri pozitive la adresa Jurnalului, şi implicit defavorabile lui Noica. Numai că Ţuţea l-a repezit şi l-a cam dat afară din casă… La data aceea nu m-am gândit să-l întreb pe domn profesor ce este adevărat din povestea acesta. La drept vorbind, nu-l prea vedeam eu dând afară din casă pe cineva…
Am încercat să-i public un volum de texte filosofice, intitulat, dacă mi-aduc bine aminte, Fragmente. I-am vorbit lui Iosif Constantin Drăgan despre această carte, nu a respins ideea de a o publica la editura sa, Nagard. L-am dus pe Ţuţea la Drăgan acasă să se cunoască, s-au plăcut, Drăgan s-a pozat cu Ţuţea ca să se laude la Paris că sunt prieteni, dar lucrurile nu au mers până la capăt. Nu din cauza lui Drăgan, ci a unui mare «intelectual naţionalist», care spera să fie şi el publicat pe banii lui Drăgan şi i s-a părut că Ţuţea îl scoate din proiectele editoriale ale lui Drăgan. Ce i-o fi spus lui Drăgan, nu ştiu. Cunosc numai efectul… Drăgan a ratat ocazia de a-l publica pe Ţuţea înainte de 1989! Ar fi fost, probabil, isprava sa cea mai frumoasă!
La Paris, în 1986, când l-am căutat pe Cioran cu un mesaj de la domn profesor, ce s-a mai mirat Emil Cioran când a aflat că Ţuţea are o carte pe care doreşte s-o publice! Ce s-a mai mirat că scrie! Se tânguia literalmente : Petrache nu trebuie să scrie, e prea mare ca să scrie !(Sic !) Este singura natură genială pe care am întâlnit-o în viaţa mea! Am încercat o stratagemă, care, dacă mi-ar fi reuşit, ar fi însemnat istorie: i-am spus lui Cioran că autorităţile comuniste ar da orice ca un Mircea Eliade sau Emil Cioran să viziteze România socialistă. Bunăoară, dacă eu la întoarcere le-aş spune că Emil Cioran este de accord să vină în România ca să vorbească la lansarea cărţii pe care Petre Ţuţea a depus-o la Cartea Românească, atunci sigur i se va publica cartea lui nea Petrache. Spre mirarea mea Cioran nu a respins ideea, ba chiar l-a amuzat, l-am simţit că avea nevoie de un pretext, iar eu îi oferisem unul foarte bun: să vină în România de dragul lui Petre Ţuţea. Cine, care Monica Lovinescu l-ar mai fi putut împiedica, aşa cum l-au împiedicat pe Mircea Eliade?! Drept care eu întorcându-mă la Bucureşti am comunicat vestea cea mare la trei persoane, scriitori autentici, dar şi cu funcţii de răspundere pe “linie de partid”, la care ţin şi azi foarte mult, de aceea nu le dau numele. Atunci însă m-au dezamăgit, căci nu li s-a părut deloc interesantă venirea lui Cioran la Bucureşti, regăsirea cu Răşinarii etc., şi nici măcar nu au transmis mai sus informaţia cu care venisem de la Paris. Am regretat atunci că nu sunt colonel de securitate sau măcar plutonier major, poate că aş fi putut face ceva ca să-l aduc pe Cioran în Ţară şi, mai ales, să-l public pe Petre Ţuţea…
Povestindu-i lui Cioran ce mai este prin Ţară şi ce mai face nea Petrache, cel mai mult l-a impresionat să afle că pe lângă Petre Ţuţea, ajuns de neputinţele bătrâneţii, roieşte un grup de tineri, studenţi majoritatea, care fac cu schimbul, unul dimineaţa, altul după amiaza, ca să-i ţină de urît şi să-l mai ajute la ce nevoi are. Erau tineri aduşi de mine, de Ioan Alexandru şi de Mihai Neagu Basarab. Comentariul lui Cioran: Aşa ceva nu se poate imagina la Paris! Are dreptate Mircea Eliade care îşi pune mari nădejdi în tineretul din Estul Europei… În orice caz, dacă lumea românească îşi poate reproşa în ce condiţii a trăit Petre Ţuţea până în 1990, dăruirea, pănă la sacrificiu a acelor tineri, ne mântuie pe toţi şi salvează sufletul neamului românesc, absolvindu-l de grele păcate săvârşite faţă de Petre Ţuţea şi camarazii săi… Cred că ar trebui să cunoaştem lista completă a acelor Făt-Frumoşi.
La Paris i-am trimis o scrisoare unuia, Mihai Cârciog, pe care Ţuţea îl ajutase la începutul anilor 1940 să plece cu o bursă în Anglia. Aveam adresa de la nepotă-su, din Bucureşti, omonim. Era acum mare bogătaş, i-am povestit de domn profesor că nu o duce prea bine, că ar avea nevoie de oarece susţinere materială. Nu ştiu dacă efectul acestei scrisori au fost pachetele pe care le-a primit după aceea domn profesor de la un expeditor necunoscut din Occident… Cu ajutorul părintelui Dumitru Coman – azi preot în Australia, pachetele primite se transformau în sume de bani, binevenite în bugetul atât de precar al marelui român… Făcând haz de necaz pe seama sărăciei în care trăia, Ţuţea obişnuia să spună că dacă ar fi fost catolic, Vaticanul i-ar fi plătit să locuiască şi să mănânce la Athenee Pallace!
De obicei Ţuţea mânca la prânz în oraş, la autoservirea din subsolul Salonului Spaniol(sau invers, la parter era autoservirea), şi povestea încântat că femeile de la tejghea îi puneau întotdeauna o porţie aproape dublă. Mai lua masa şi la «madam Candrea», adică la cantina de la restaurantul scriitorilor. Nu erau mulţi scriitorii care să se aşeze la aceeaşi masă cu Petre Ţuţea. Motivele puteau fi mai multe. Pe cel principal l-am descoperit după ani de zile: îi deranja că în conversaţia care, în mod normal, se înfiripa în asemenea împrejurări, Ţuţea nu practica ciripitul convenţional sau bârfa atât de picantă în acel lăcaş, ci ajungea imediat la discuţii teoretice, la principii. Mi-a povestit şi Cioran un drum făcut cu Ţuţea de la Bucureşti la Constanţa, în tren. Îi fusese imposibil lui Cioran să-l tragă pe Ţuţea la un comentariu al celor ce se vedeau prin fereastra vagonului. Orice subiect abordat de Cioran sfârşea purtat de Ţuţea în metafizic, în expunere de principii şi teorii, majoritatea atunci descoperite… Unul din nătărăii care nu-l puteau suporta pe Ţuţea a fost Breban. Ameţea şi începea să-l doară capul după primele vorbe schimbate cu «domn profesor», motiv ca să se mire de renumele bătrânului. Desigur, un renume care i s-ar fi cuvenit lui… Altminteri, calitatea intelectuală a «membrilor Uniunii Scriitorilor» era, per totalul celor peste o mie de rentieri, precară rău…
Memorabilă pentru mine a rămas o masă luată la Braseria de la Athenee Pallace, mai eram cu frate-meu şi cu Pucă. După ce ne-am despărţit, comentariul fratelui meu a fost cam acesta: «Petre Ţuţea ăsta este omul cel mai obositor din câţi am întâlnit. Parcă aş fi făcut febră musculară la creieri, aşa mă simt de terminat! Patru ore cât a vorbit a spus numai lucruri interesante şi importante! Am stat încordat şi concentrat să nu pierd nimic din ce spunea, aşa cum nu ţi se întâmplă în mod obişnuit, când orice conlocutor mai spune şi banalităţi, încât ai timp să te mai odihneşti, să laşi gândurile tale în voia lor, să te faci că eşti atent la ce spune celălalt! Cu Ţuţea nu merge, te obligă să gândeşti la atâtea lucruri noi, îţi oferă atât de des, la tot pasul, o interpretare sau o viziune neaşteptată, mereu te concentrezi să ţii minte tot ce spune!… Ai sentimentul net că e păcat să-ţi scape ceva din ce spune!» Cred că este cea mai corectă caracterizare a lui Petre Ţuţea, căci pe om, fiinţă chipurile raţională, nimic nu-l oboseşte şi nu-l indispune mai mult decât exerciţiul gândirii… Cum spuneam, cei mai mulţi scriitori îl ocoleau, deranjaţi de perspectiva exersării funcţiei pe care o practicau cel mai rar… Căci, nu-i aşa ?, literatura nu este o chestiune de inteligenţă sau de rigoare, ci de talent, este pură inspiraţie subiectivă şi aleatorie… Scrii aşa cum îţi vine! Toţi marii scriitori fac aşa! La ce să stai şi să cujeţi?!… Depun mărturie!
S-a mai întâmplat în ziua aceea ceva interesant: ne servea un chelner vechi la Athenee de ani de zile. Îi cunoştea bine pe Pucă şi pe domn profesor, cărora deseori le dădea o cafea din partea casei, adică a sa. Umblau cei doi aproape în zdrenţe, dar acel chelner ştia bine despre cine era vorba şi era aproape ceremonios când li se adresa. La sfârşit, când fratele meu a făcut plata pentru toată masa, chelnerul nu a vrut să oprească bacşişul, iar la insistenţele clientului i-a explicat: aţi plătit destul şi nu e prima dată!… Memorie de chelner!
Mai zic una:
După o vreme, Petre Ţuţea şi Simion Ghinea au ţinut să mă avertizeze că ei, când şi când, mai sunt invitaţi «undeva» să dea declaraţii despre tot ce au făcut în ultima vreme, cu cine s-au întâlnit, ce au vorbit etc. Că, deci, vor fi probabil întrebaţi şi despre întâlnirile cu mine. Le-am spus să nu-şi facă nici o grijă, să nu ascundă nimic din ce am vorbit şi pus la cale, căci eu unul nu am nimic de ascuns… De aceea, când dup 1990, Corneliu Coposu a fost atacat prin publicarea unor aşa zise turnătorii făcute la Securitate, am intervenit povestind ce ştiam de la Petre Ţuţea despre periodicele sale rendezvous-uri cu “Securea”. La o asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea că face prea multă propagandă cu Basarabia, afirmând că-i românească, că ar trebui să revină la Patria mamă etc. „De ce nu vă potoliţi, domnule Ţuţea?“ „Dumneavoastră ce ţigări fumaţi, domnule maior?“ a răspuns Petre Ţuţea. „Nu se vede ce fumez?! Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministerul de Interne. „Păi, drăguţă, s-a înfoiat cât era de mare domn profesor, dacă Basarabia se întoarce la patria mumă, la România, să ştii că şi dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul dumitate este direct proporţional cu suprafaţa Ţării!…“
Aşa s-a ajuns ca mitul Petre Ţuţea să circule şi prin birourile Securităţii, nu numai prin celulele închisorilor. Un mit perceput de unii securişti cu neaşteptată simpatie. Cazul mult blamatului Crăciun, directorul de la Aiud, despre care Petre Ţuţea păstra o amintire aproape pozitivă! Căci, totuşi, sângele apă nu se face. Oricât ar fi de aprigă lupta de clasă, importată din mintea şi aiureala altora, mai naturală, mai firească este solidaritatea de neam. Sentimentul acestei solidarităţi Petre Ţuţea a ştiut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat!

Ion Coja
Constanța, iunie 2001

Post scriptum: Petre Ţuţea era înalt şi voinic. În tinereţe va fi avut 1,90. Purta o pălărie şuie, un pardesiu lung şi ros pe la toate marginile, şi-i plăcea să peripatetizeze pe Calea Victoriei, putând fi zărit de la două colţuri. O fi contat şi statura sa fizică de s-a impus atât de definitiv şi de adânc în conştiinţa marilor săi contemporani – cam micuţi de statură, pe care, cu siguranţă, i-a încurajat şi deprins să gândească privind în sus, încrezători în mesajul cu care porneau în lume din partea Neamului lor şi a bunului Dumnezeu.

Ion Coja