Ambasadorul Elvetiei la Paris, J-P Vettovaglia:

„Lumea noastră este în mod sigur periculoasă și din ce în ce mai imprevizibilă. Va trebui cu siguranţă să alegem între adevăr și minciună, între lașitate și curaj…”O alegere al naibii de dificila! Hraniti de mici cu minciunele si speriati cu Bau-Bau, ne e tot mai greu sa dezghiocam adevarul din coaja groasa de minciuna; ba ne este si teama ca nu cumva de acolo sa iasa Bau-baul… 

De la „New world order” la „No world order”. Încotro ne îndreptăm?

Jean-Pierre Vettovaglia Ambassadeur de Suisse à Paris

Haosul din lume nu se naște din etosul popoarelor, al raselor sau al religiilor, ci din apetitul insațiabil al celor puternici. Puterea hegemonică americană

Un președinte al Statelor Unite, fie el și Donald Trump, nu este în măsură să-şi impună punctele de vedere în materie de politică externă anturajului său, instituțiilor militare și industriale, celor 17 agenții de informații, precum și împotriva a ceea ce se numește „Statul profund”. Amintiți-vă, în timpul campaniei sale, abordase totuși subiectul unei potențiale apropieri de Rusia…Dar, contrar temerilor unora, politica externă americană nu s-a schimbat prea mult. Aceasta se bazează de foarte mult timp pe aceleași principii: „Israel First”, primul și cel mai important motiv ce determină politica SUA, continuarea confruntării cu Rusia, cu prezența NATO în estul Europei și în țările baltice, aceasta în ciuda repetatelor mesaje postate pe Twitter de Donald Trump, care se întreabă „când oare își vor da seama detractorii și idioții ăia că este bine să ai relații bune cu Rusia?”, izolarea Chinei, susținerea regimului autocratic din Arabia Saudită. Instinctele greșite ale președintelui american l-au făcut să aleagă ostilitatea deschisă față de Iran, opțiune pe care europenii nu o împărtășesc. În rest, cei doi piloni ai Americii au fost dintotdeauna controlul neproliferării nucleare și al resurselor de petrol. Se va observa totuși că, odată cu Donald Trump, Statele Unite ale Americii ale democrației și ale drepturilor omului, care s-au afirmat ca „națiunea indispensabilă” după ce au dominat istoria secolului XX, par să devină mai puțin atrăgătoare și din ce în ce mai izolate. Președintele american a mărit imprevizibilitatea ambiantă și a transformat Statele Unite în factor de incertitudine, crescând riscurile globale.

Confruntarea Arabiei Saudite cu Iranul

Prințul Mohammed bin Sultan (MBS), în vârstă de 32 de ani, ar dori să se prezinte ca un reformator liberal în politica internă, dar se dovedește tiranic și impulsiv în politica externă, unde nu a cunoscut decât eșecuri usturătoare, ce nu îl pun într-o lumină prea bună. A provocat în Yemen o catastrofă umanitară fără precedent. În Siria, angajarea sa financiară în războiul civil alături de unitățile rebele cele mai islamiste, cu scopul mărturisit de a debarca regimul Bashar al-Assad, reprezintă un regres semnificativ. Embargoul impus Qatarului începând din iulie 2017 este o a treia aventură externă contraproductivă. MBS este lipsit de prudență, de experiență și de cultură istorică privind țările vecine și rivale.Este obsedat de Războiul Rece dintre regatul său sunnit şi iranienii șiiți.

Criza din Orientul Mijlociu

Riadul tocmai a decis să deschidă un al patrulea front contra Iranului, răpindu-l pe prim-ministrul libanez și repunând în cauză statu-quoul care garanta stabilitatea Libanului. Arabia Saudită arată că nu va accepta ca Libanul să sufere soarta Irakului și a Siriei, de acum „iranizate”… Sigur de susținerea lui Donald Trump în ce priveşte această linie dură contra Iranului și a grupării Hezbollah, cât și de cea discretă a Israelului, MBS nu se preocupă de consecințele actelor sale asupra Libanului. Secretarul de Stat american, Rex Tillerson, a pus imediat în gardă împotriva oricărei folosiri a Libanului ca teatru de conflict „prin procură”. Este vocea înțelepciunii. E vorba de o linie roșie care nu trebuie depășită, conform unei înțelegeri tacite între toți beligeranții din războiul sirian. Va fi oare auzit? Nu trebuie uitat, de altfel, faptul că, fără susținerea financiară a Arabiei Saudite, Libanul s-ar trezi rapid în faliment. Băncile libaneze trăiesc din depozitele saudite și din banii trimişi acasă de cei 400 000 de libanezi care lucrează în Golf şi care reprezintă, ei singuri, 20% din economia libaneză… Dacă la aceasta adăugăm sancțiunile americane aplicate grupării Hezbollah începând din octombrie 2017, ne putem imagina impactul acestei măsuri asupra modelului financiar libanez, calificat deja în mod obișnuit ca de nesusținut. Tel Avivul are în mod sigur nervii întinși la maximum. MBS pare decis să meargă până la capăt în confruntarea privitoare la Liban: ministrul Apărării nu a declarat oare că simpla prezență a partidului Hezbollah în sânul guvernului libanez echivalează cu o declarație de război făcută Arabiei Saudite? Prin urmare, Israelul își vede problema iraniană agravându-se de la lună la lună. Consolidarea influenței iraniene în Levant este considerată la Tel Aviv ca o schimbare fundamentală a contextului. În cazul unui nou război împotriva grupării Hezbollah, Israelul va trebui să înfrunte Iranul pe două fronturi: sudul Libanului și Înălţimile Golan. Israelul acuză Iranul de faptul că profită de războiul din Siria pentru a-și desfășura forțele în sudul țării. Or, milițiile șiite construiesc actualmente baze permanente în regiunea Damascului, la mai puțin de 30 km de frontiera israeliană.Alt subiect de îngrijorare pentru israelieni: consolidarea axei ruso-iraniene, căsătorie din interes, dar și strategică, implicând nu numai legături militare, ci și economice. Israelul nu poate face „munca murdară a întregii lumi” și își caută aliați împotriva Iranului.

Pe lângă Statele Unite ale Americii, există Arabia Saudită, țările arabe din Golf și Egiptul, o alianță oarecum contra naturii… trebuie să recunoaștem. Bineînțeles, odată cu înfrângerea militară și teritorială a Statului Islamic, Iranul, susținut de Hezbollah, se impune ca forță principală în regiunea pe care rușii nu au nici ei nici cea mai mică intenție de a o abandona. De ce-ar face-o? Statele Unite au astăzi 13 baze militare în Siria, în timp ce Washingtonul asigură lumea că „there would be no boots on the ground”!!! Axa Moscova–Teheran este principalul câștigător în urma prăbușirii califatului. A umplut locurile goale lăsate de retragerea strategică americană din timpul lui Barack Obama, de neputința europeană și de cea franceză, în mod special. Arcul șiit merge de acum încolo de la Teheran la Mediterana, trecând prin Yemen, Irak, Siria și Liban. Nu există nicio îndoială că Iranul vrea să redevină o putere hegemonică. Rusia nu visează decât să restaureze lumea bipolară a Războiului Rece, fiecare cu propria „clientelă”. Să mai spunem că germenii războaielor viitoare există și pe teren kurd, în Siria și în Irak, cu o Turcie total ostilă oricărui compromis…!!! Rezistența sa față de proiectul politic al kurzilor din nordul Siriei mărește riscul unei noi insurecții. 

Creșterea puterii Chinei

Sub conducerea lui Xi Jinping, China începe în mod din ce în ce mai fățiș să conteste influența americană în Asia. Presa chineză se arată tot mai critică în privința sistemului politic american. Până astăzi, stăpânii Chinei au urmat o strategie potrivit căreia, din punct de vedere strategic, Statele Unite ale Americii erau esențiale pentru modernizarea Chinei sub aspectul tehnologiilor pentru modernizarea industriilor și ca piață pentru exportul produselor acestora.

De acum înainte, economia chineză renunță oarecum la exporturi și se concentrează asupra inovării produse din interior. Și apoi, China a înțeles că ambițiile sale globale renăscute necesită o doză de antiamericanism. Xi Jinping vorbește deschis despre eforturile din toate direcțiile asupra cărora urmează a se decide, pentru a putea practica o „diplomație de mare putere” în stil chinezesc! Acesta dorește să plaseze China și mai „în centrul scenei”. Abraham Lincoln spunea că „SUA sunt ultima și cea mai bună speranță a planetei”. Curând, va fi rândul Chinei să facă o astfel de afirmație. Xi vorbește deja despre noi căi pe care țările în curs de dezvoltare ar trebui să se angajeze, oferind înțelepciunea și abordarea chineză pentru rezolvarea problemelor. Democrația luminată de model chinez pune modelul occidental autodistrugător în umbră, se poate citi în presa chineză și în discursurile oficiale. Se merge direct la „clash of civilisations”, opunând două sisteme de valori politice și economice. Argumentul principal fiind că modelul chinezesc conduce la unitate socială, în timp ce democrația liberală occidentală are drept consecință inevitabilă disensiunile politice și inegalitățile sociale și economice… adică propria autodistrugere. 

Coreea de Nord și proliferarea nucleară

Paranoia lui Kim Jong-un își găsește echivalentul în declarațiile devastatoare ale președintelui american. Totuși, este foarte dificil să ne imaginăm o acțiune preventivă a Americii în Coreea de Nord, pe care Coreea de Sud nu o dorește, iar China nici atât. Costul acesteia ar fi incalculabil pentru trupele americane staționate la sudul liniei de demarcație și pentru Seul. Situația actuală se va prelungi și nu va merge mai departe de sancțiuni și schimburi oratorice.

Rusia

După 17 ani de la prima alegere a lui Vladimir Putin în funcția de președinte al țării, influența acestuia asupra Rusiei este mai puternică decât a fost vreodată. De altfel, modelul de regim autoritar personificat s-a răspândit în toată lumea în acest ultim deceniu. Președintele rus se bucură de un procent de susținere de care nu beneficiază niciun lider occidental și i-a convins pe majoritatea rușilor că, dacă nu ar fi existat Putin, nu ar mai fi existat astăzi nici Rusia. Le-a încredințat economia tehnocraților liberali, iar politica, foștilor membri KGB. Occidentul comite eroarea de a privi Rusia exclusiv în termeni postsovietici și de a practica o politică ofensivă (prin NATO) chiar până la frontierele Rusiei. Putin, prin acțiunile sale, le-a demonstrat rușilor puterea țării după umilințele din anii 1990. Anexarea Crimeii și campaniile din Ucraina și din Siria sunt prezentate pe un ton triumfalist. Economia rusească nu şi-a revenit, dar Rusia și-a recâștigat mândria. Va trebui să se conteze pe aceasta în Orientul Mijlociu.

Concluzie 2017. Catastrofismul luminat și principiul „mini-max”

Conflictele internaționale sau perspectiva deflagrațiilor viitoare, în mod special în Orientul Mijlociu, nu sunt singurele pericole care amenință societățile noastre moderne. Iar acestea din urmă conțin și germenii unor numeroase conflicte. Devenite din ce în ce mai inegalitare. Din ce în ce mai victime ale șomajului, cu valoarea forței de muncă într-o puternică diminuare. Omul este înlocuit de roboți și de algoritmi.

Va trebui, prin urmare, să facem față unor perturbări tehnologice și ecologice (climatice), terorismului de toate genurile și de toate proveniențele, cât și migrațiilor masive. Și, cu toate acestea, dovedim o naivitate deconcertantă. Marile „înfrângeri” ale umanității au avut întotdeauna trei actori simultan: o miopie/prostie colectivă pe fondul dificultăților economice și sociale, un salt în gol al responsabililor politici și adaptările dificile la rapiditatea progresului tehnic. Practicăm un „catastrofism luminat”, în sensul că suntem perfect conștienți de gravele pericole ce ne amenință, fie acestea politice, economice, financiare, de mediu, fie tehnologice – care necesită soluții pe termen lung. Or, lumea noastră politică trăiește între parantezele pe termen scurt dictate de perioadele legislative pe care le cunosc statele naționale, împiedicându-i pe conducătorii noștri să-și ducă la capăt acțiunile pe termen mediu și lung, și mai ales pe plan global, adică la scara planetei. un singur principiu care dictează întreaga lor atitudine: un principiu pe care un autor francez, Jean-Pierre Dupuis, l-a definit încă din anul 2000 ca „mini-max”, ceea ce ar însemna a fi dispus la un minimum de sacrificii și de eforturi, pentru a împiedica un maximum de consecințe negative. Atunci, e din ce în ce mai sigur că se va întâmpla ce poate fi mai rău? Lumea noastră este în mod sigur periculoasă și din ce în ce mai imprevizibilă. Va trebui cu siguranţă să alegem între adevăr și minciună, între lașitate și curaj…