Am greșit și nu prea

ce vor processa processoarele chinezesti, scorul social?

cu cei deja peste 8’000 de sateliti „americani” ai lu e.musk, „starlink”
e clar ca internetu pe fibra optica (imensa majoritate a fluxului) va dispare cat de curind
urmat imediat si de wi/fi si 5G;
scenariul e apocaliptic doar pt. unii,
va fi chiar asa
ca tot va plac clipurile,

https://www.youtube.com/embed/2nGT5pwEEGA

TESTAMENTUL

„Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul.

Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul.”

(In 13, 34)

Testamentul nu face parte dintre rânduielile obligatorii. Este înduioșător atunci când se face dacă exprimă gânduri frumoase legate de urmași, sfaturi de folos pentru aceștia sau chiar lăsarea unor obiecte cu valoare nu atât materială, cât afectivă.

Dureros este când acesta se întocmește din cauza neînțelegerilor familiale, ca nu cumva moștenitorii să aibă certuri pe seama celor rămase în urma defunctului. Este de recomandat ca testamentarul să se sfătuiască cu o persoană autorizată, dar și cu duhovnicul, înainte de a lua o decizie asupra bunurilor care vor rămâne.

Nici măcar printr-un testament verbal nu li se va cere urmașilor ceva aberant (de exemplu: să nu vină vreun vrăjmaș la înmormântarea lor; să nu îl primească în casă pe vreunul dintre aceștia; să li se pună în sicriu obiecte scumpe și, oricum, fără sens etc.), împlinirea unor asemenea cerințe nefiind de folos celui adormit, dimpotrivă, și nici celor care ar ține cont de ele. În privința aceasta, este foarte frumoasă următoarea precizare: „Dacă cel ce se află pe patul morții nu are copii, atunci lasă averea sa sau bisericei sau unei rude sau și altui om străin, însă mai totdeauna cu acea adăogire ca să caute din când în când de sufletul său și de a nu înstrăina averea, ce i-a lăsat-o, ci de a o da la timpul său și acela la un altul pre care i-a spus.”[64]

IV. 5. ABATERI DE LA RÂNDUIELILE PENTRU CEI ADORMIȚI

„Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp (…)

Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învățătura sănătoasă.”

(II Tim. 4, 2-3)

Oricât de mult ne-am strădui să împlinim totul „ca la carte”, există posibilitatea de a avea și scăpări. Dacă acestea vin dintr-o intenție bună, cu siguranță, prin sfătuire și delicatețe, se poate ajunge la o cale plăcută lui Dumnezeu. Și abaterile de la rânduielile pentru cei adormiți pot fi uneori izvorâte dintr-o preocupare sinceră.

Este foarte neplăcut atunci când, deși preotul expune învățătura corectă, cei care cultivă aceste abateri insistă în a le susține, spunând „Așa am pomenit!” Pentru aceștia din urmă este nevoie de multă răbdare, dar și de fermitate (nu duritate) din partea slujitorului lui Dumnezeu. Poate că replica cea mai bună pentru aceste persoane mai greu de convins, care susțin că „așa au pomenit” este că am pomenit și să venim în fiecare duminică și sărbătoare la biserică, să ținem toate posturile, să ne spovedim și să ne împărtășim cât mai des, să nu muncim duminica și de sărbători, să ne iertăm unii pe alții, să fugim de păcate etc.

În general, cei care susțin ideea „Așa am pomenit!” se luptă să împlinească lucruri mărunte și greșite, nu lucruri mari, care să presupună un efort deosebit. Este mult mai simplu să spargi o oală când este scos mortul din locuință decât să mergi în fiecare duminică și sărbătoare la biserică… Oala spartă este fără de folos, mersul la biserică este către Hristos.

Iată câteva din aceste abateri:

Pahar și pâine

Unii obișnuiesc să țină la fereastră până la împlinirea a 40 de zile de la moartea cuiva un pahar cu apă și o felie de pâine deasupra, considerând că sufletul celui adormit vine să guste din ele. Dacă cel adormit ar avea nevoie de acestea, ar fi cazul să îi punem doi litri de apă pe zi și desigur, mai multă pâine sau alte alimente. Când este cald „se consumă” mai multă apă din acel pahar decât când este rece, ceea ce arată că este vorba despre o simplă și firească evaporare. Sufletul celui adormit nu gustă din acel pahar și nu are nevoie de el. El primește ajutor de la Dumnezeu pentru milostenia care se face pentru sufletul său.

Aburul mâncării

Unii insistă să iasă abur din mâncarea care se dă de pomană, considerând că acel abur ajunge la sufletul celui adormit. Ar însemna astfel că pâinea dată de pomană nu are nicio valoare? Desigur, osteneala de a pregăti mâncarea, faptul că ea se dăruiește caldă sau pregătită așa încât omul doar să o mănânce au o mare valoare înaintea lui Dumnezeu, de vreme ce acestea sunt făcute cu dragoste. Dar între acestea și gândul că aburii ajung la sufletul celui adormit nu este nicio legătură.

Cocoș alb sau găină

În unele zone, sunt persoane care insistă să se dea de pomană o găină în momentul în care este scos sicriul din casă, crezând că aceasta va merge înaintea lui pe lumea cealaltă scormonind ca să îl ajute pe răposat să ajungă la Dumnezeu. De ar fi aceasta soluția, am da, desigur, mult mai multe găini de pomană. Și milostenia aceasta este binevenită dacă nu are acest caracter păgânesc și se face într-un moment în care să nu perturbe atmosfera de rugăciune.

Cocoșul alb este și el o milostenie ca orice alt cocoș. În niciun caz nu este potrivit să se dăruiască la sfântul altar.

Pâinea din sicriu

Unii cred că dacă rămâne spațiu între picioare și marginea sicriului, trebuie pusă o pâine acolo, ca nu cumva cel adormit să mai ia pe cineva cu el. Dumnezeu nu îngăduie moartea cuiva în funcție de un astfel de spațiu. El este desăvârșit, vrea ce este mai bun pentru noi și nu intervine într-un mod arbitrar sau nedrept în viața noastră.

Banii din sicriu

Banii puși în sicriu constituie o lipsă de respect față de cele sfinte. Intrarea în rai nu se plătește. Ea se dobândește prin felul în care a viețuit cel răposat. Dacă ar trebui să plătim, nu ne-ar ajunge toți banii din lumea aceasta, atât de mare este valoarea raiului. Este de folos ca astfel de bani să fie îndreptați către cei care au mai multă nevoie.

Spălarea pe mâini după înmormântare

De cele mai multe ori după înmormântare, cei prezenți rămân la masa de pomenire. Firesc este deci ca înainte de masă să se spele pe mâini. Acest aspect igienic însă a devenit pentru unii o superstiție, considerând că este bine să se spele pe mâini după ce au participat la înmormântare ca să nu rămână ceva nefast asupra lor. Pe de altă parte, această superstiție a apărut în urma unei alte rânduieli greșite conform căreia cei ce sunt de față la înhumare trebuie să arunce pământ peste sicriu și să spună „Să-i fie țărâna ușoară!” După rânduiala bisericească, doar preotul trebuie să facă aceasta, dând astfel pământului trupul luat din acesta.

Legată de această superstiție este și concepția greșită că nu este bine să te ștergi pe mâini folosind prosop. Această reținere, este, de fapt, izvorâtă din gândul că este greu să ai la îndemână prosoape suficiente pentru toți cei care se spală pe mâini[65] sau că este nepotrivit să se șteargă toți pe același prosop.

Ziua înmormântării

Există concepția greșită că înmormântarea nu se face în zi de luni. Aceasta derivă dintr-o altă superstiție conform căreia nu este bine să dai bani sau că trebuie să eviți necazurile lunea ca „să nu îți meargă rău” toată săptămâna. Din punct de vedere religios, nu luni este prima zi a săptămânii, ci duminica, prima zi a creației, în care Dumnezeu a făcut lumina. Oricum răul nu vine asupra noastră pentru că facem o înmormântare sau dăm bani cu împrumut, ci din cauza păcatelor sau este îngăduit pentru întărirea noastră. O astfel de concepție fatalistă ne va spori pesimismul și astfel vom fi mai „anemici” în lupta de zi cu zi. Pe de altă parte, după un sfârșit de săptămână bogat în slujbe, preotul are nevoie ca lunea să fie ceva mai liber. Aceasta nu înseamnă că preotul va refuza săvărșirea slujbei de înmormântare sau a altor servicii religioase în zi de luni. Mai degrabă duminica fiind zi de înviere, nu s-ar cuveni săvârșirea slujbei de înmormântare. În practică însă ea, firesc, se face în orice zi. În măsura în care este posibil, slujba de prohodire se săvârșește în a treia zi de la moarte, socotindu-se și ziua decesului, având ca temei faptul că Hristos a fost răstignit vineri, iar a treia zi (duminică) a înviat.

Se consideră greșit că dacă cineva moare în Săptămâna Pătimirilor, va ajunge în iad, iar dacă moare în Săptămâna Luminată, va ajunge în rai. De ar fi așa, nu ne-am mai gândi la folosul rugăciunilor pentru cei adormiți de vreme ce știm locul în care se vor afla. Starea omului de după moarte este în funcție de felul în care omul a viețuit pe pământ. Noi să avem nădejde în mila lui Dumnezeu, căci doar El este Dreptul Judecător.

Alte abateri/nereguli:

-am întâlnit uneori situații în care femeii însărcinate nu i s-a permis să țină de sicriu sau de colivă, în momentul intonării rugăciunii „Veșnică pomenire”. Nașterea și moartea sunt de la Dumnezeu și nu sunt incompatibile. Aceasta din urmă nu afectează femeia sau pruncul din pântece. Ei au nevoie de purtare de grijă, afecțiune, nicidecum de restricții stânjenitoare;

-uneori, din dorința de a proteja copiii, aceștia nu sunt lăsați să-l vadă pe cel mort și astfel, sunt lipsiți de o emoție care, deși dureroasă în acel moment, îi va ajuta să fie sensibili, milostivi, preocupați de cei din jur. Alteori, se invocă dorința ca cei adormiți să rămână în ochii copiilor cu imaginea frumoasă din timpul vieții. Însă, este cu atât mai important pentru ei ca, văzând chipul deteriorat, să își dorească pentru cel adormit să aibă o frumusețe specială, în privința căreia vor simți cândva că omul o poate primi doar în veșnicia raiului. Emoția lor va fi însoțită de o rugăciune curată, simplă de copil;

-în satele unde nu toți oamenii au apă în curte și apa se ține în găleți, unii dintre credincioși consideră că aceasta trebuie aruncată după trecerea convoiului funerar, ca și cum s-ar fi întinat. Evident, cele două aspecte nu au nicio legătură între ele;

-dorința unora de a-și face pomenile din viață sau de a împărți câte ceva pentru sufletele lor temându-se că cei rămași în urma lor nu vor împlini cele cuvenite este una înduioșătoare și de înțeles, dar nu este potrivită cu rânduielile bisericești. Putem face cât de multă milostenie și desigur, toate faptele bune ne vor fi de folos la plecarea în veșnicie, dar pomenile și celelalte rânduieli specifice cultului morților vor fi făcute de către cei care ne iubesc. Deci nu facem parastase pentru noi cât suntem în viață, dar îi iubim pe semenii noștri, iar aceștia vor simți să ni le facă. De asemenea, nu este potrivit ca atunci când se face milostenie la anumite parastase și se oferă lucruri mai importante, cel care dăruiește să ceară să fie pomenit și el, gândindu-se că astfel nu va mai fi nevoie să se împartă și pentru el la vremea cuvenită. Ori rugăciunea de binecuvântare a acelor daruri este doar pentru cel adormit, la cei vii pomenindu-se doar cei care primesc darurile. „Slujba este alcătuită special pentru cei morți, iar a o săvârși pentru cei vii ni se pare o batjocură sau un sacrilegiu.”[66] Celui care dăruiește i se socotește ca faptă bună.

-greșit este și gândul că, dacă nu respectăm unele superstiții sau obiceiuri păgânești, mortul ne ia cu el. Acesta nu are o astfel de putere, ci se lasă și el în voia lui Dumnezeu. Nu Îi poate comanda Lui!

CAPITOLUL V

CELE NECESARE PENTRU ÎNMORMÂNTARE ȘI PARASTAS

V. 1. COLIVA

„Așa este și învierea morților:

se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune.”

(I Cor. 15, 42)

Coliva simbolizează trupul celui adormit, care putrezește în pământ pentru a răsări nestricăcios în viața veșnică, la Judecata de Apoi, asemenea bobului de grâu: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”.[67] Prin colivă suntem în comuniune cu cel adormit, dar și între noi, cei prezenți. Acesteia i se acordă o importanță deosebită și, de aceea, se împodobește cât mai frumos, iar în unele zone, la masă, este cea din care se gustă înainte de orice altceva.

Ea se îndulcește cu miere sau zahăr, nu întâmplător: „Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți, ori dulceața vieții celei veșnice, pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.”[68]

V. 2. CRUCEA

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai

în crucea Domnului nostru Iisus Hristos.”

(Gal. 6, 14)

Crucea ne însoțește pe tot parcursul vieții. La botez, copilul primește o cruciuliță, pe care o va purta întreaga viață, la cununie, mâinile mirilor se unesc în chipul crucii, la înmormântare, crucea este la căpătâiul celui adormit și în permanență la mormântul său. Prin ungerea cu untdelemn sfințit în semnul sfintei cruci este binecuvântată locuința noastră, atunci când urmează să ne mutăm în ea, prin semnul sfintei cruci este pecetluită groapa în care este așezat trupul celui adormit.

Crucea, în cortegiul funerar, la slujba înmormântării și la mormânt este dătătoare de nădejde în puterea rugăciunilor înălțate către Hristos, Care S-a răstignit și pentru cel adormit.

Importanța crucii se vede și din faptul că în Molitfelnic este o rugăciune specială de sfințire a ei. Deși crucea devine sfințită prin însăși reprezentarea ei, această rugăciune se face deoarece nu este lucrată întotdeauna cu evlavia necesară sau de către cele mai potrivite persoane. Rugăciunea de sfințire este mai mult pentru noi decât pentru cruce, ca să putem înțelege mai bine valoarea și puterea acestui semn al biruinței.

Crucea poate fi dintr-un lemn de calitate, ea rămânând la mormânt. Unii se tem să facă o cruce dintr-un material greu, considerând că îi va fi greu celui adormit să o poarte pe lumea cealaltă. Hristos Și-a dus crucea la modul concret spre răstignire, dar cei morți nu duc o cruce materială în veșnicie. Unii dintre ei, care nu au ajuns încă în rai, sunt împovărați de păcate. Acestea sunt grele și ne rugăm să le fie iertate. Pe de altă parte, o cruce din lemn este mai plăcută vederii decât una din piatră sau fier. Aceasta nu înseamnă însă că este păcat dacă o cruce nu este din lemn.

Crucea nouă la mormânt se poate pune oricând. Există o concepție greșită că noua cruce se pune după un an. În general, se face aceasta pentru că există dificultăți financiare sau pentru că, în acest răstimp, pământul se mai așază, nu pentru că nu ar fi voie.

Crucea nouă o înlocuiește pe cea veche.Nu este potrivit să existe două cruci pentru o singură persoană. Din păcate, la unele morminte se păstrează și crucile vechi, deși sunt foarte degradate. Astfel, nu oferă o imaginea iubirii noastre. Crucile vechi se ard și cenușa se îngroapă într-un loc curat.

Crucile din piatră, marmură, mozaic trebuie curățate de câte ori este nevoie, iar cele din fier sau lemn, vopsite când este cazul.

Este bine ca datele celui adormit să fie trecute complet pe cruce. Astfel, vor ști mai

mulți când ar fi împlinit o anumită vârstă cel adormit sau când a trecut un anumit număr de ani de la moartea sa și vor putea marca frumos aceste momente. Când nu se mai văd bine aceste date, desigur, nu rămânem nepăsători, ci facem așa încât să poată fi citite din nou.

Pe o cruce nouă, se trec și numele celor care au fost mai demult îngropați în acel loc, indiferent cât de mult timp a trecut, așa încât și simpla citire a numelui lor să fie ca o rugăciune, chiar dacă cei care îngrijesc în prezent mormântul nu i-au cunoscut. Dacă pe un monument al eroilor sunt scrise atât de multe nume, și la mormânt se cuvine să fie trecuți toți cei care sunt înmormântați acolo.

Coronițele trebuie așezate așa încât să se vadă crucea. Altfel, în loc să fie un gest frumos, așezarea acelei coronițe care acoperă crucea este un păcat.

În cazul monumentelor funerare, crucea trebuie reprezentată clar, distinct, astfel încât imaginea ei să nu fie umbrită de alte reprezentări. De asemenea, crucea nu trebuie inscripționată pe borduri sau pe plăcile care sunt deasupra criptelor, deoarece există riscul de a călca pe ea, ceea ce constituie o profanare.

V. 3. CANDELA

„Eu sunt Lumina lumii;

cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric,

ci va avea lumina vieții.” (In 8, 12)

Candela aprinsă este o jertfă înaintea lui Dumnezeu, uleiul arzând spre a dărui lumină. „Candela cu untdelemn simbolizează faptele cele bune, reprezentate de mirul fecioarelor celor înțelepte din pilda Mântuitorului (Mt. 25, 1-13).”[69] Sunt creștini care țin candela aprinsă neîncetat, alții în zile de post, de sărbătoare sau în momente mai importante. Esențial este ca prin ea să ne înălțăm către Dumnezeu, să nu fie doar un mod de a ne asigura liniștea, cu gândul la ocrotirea cerească. Cu siguranță, Dumnezeu ne apără, dar înălțarea minții către Dumnezeu ne aduce pace, bucurie duhovnicească. Astfel, când omul se află înaintea sfârșitului vieții, o candelă arzând nu îl sperie, ci îl ajută să se roage mai mult, să I se încredințeze Lui, să-I ceară iertare, să caute să fie împăcat cu semenii și să fie milostiv.

Aprinderea candelei pentru cel care se pregătește de veșnicie nu înseamnă cinism, nepăsare, ci realism, sinceritate, preocupare, conștientizare a importanței fiecărui gest făcut în scop religios și invocare a ajutorului dumnezeiesc. Aprinderea candelei în această situație nu înseamnă că dorim moartea cuiva (oricum, nu putem rândui noi aceasta) sau că o prevestim (doar sfinții, în unele cazuri, luminați fiind de Dumnezeu, au avut știință în privința morții). De aceea, candela aprinsă nu trebuie ținută departe de ochii celui aflat în suferință.

Trecând la cele veșnice, candela aprinsă în camera unde este depus cel decedat îi este de folos sufletului și este îndemn la rugăciune și încurajare, întărire pentru cei care rămân în priveghere alături de cel adormit. Desigur, candela trebuie să fie curată, flacăra reglată așa încât să nu scoată fum și așezată într-un loc potrivit, evitând riscul răsturnării.

V. 4. LUMÂNAREA

„Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor,

așa încât să vadă faptele voastre cele bune

și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.”

(Mt. 5, 16)

Lumânarea este dătătoare de lumină pentru suflet, dar și pentru trup. Ea are un rol aparte în cultul ortodox și, în mod special, în rânduielile pentru cei adormiți. Este o jertfă pentru veșnicie, dar și pentru această viață. Lumânarea Îl simbolizează pe Însuși Hristos, Care este Lumina lumii. „Lumina lui Hristos luminează tuturor.”[70]

Înainte de moarte, este de mare folos lumânarea aprinsă, căci ea îi dă nădejde celui muribund și îl duce mai mult cu gândul la Dumnezeu, alungându-i teama. În niciun caz nu ținem lumânarea aprinsă discret gândind că cel ce este pe moarte s-ar putea supăra sau speria.

La înmormântare, parastas sau alte slujbe unde se obișnuiește să se împartă lumânări și credincioșilor, bine este ca acestea să fie date înainte de începerea slujbei sau chiar după aceasta, așa încât să nu se tulbure liniștea și frumusețea rugăciunii. Deși este frumos să ținem lumânări aprinse în mâini, ca să nu deranjăm, acestea vor fi aprinse în locurile special amenajate sau la un mormânt, așa încât în timpul slujbei să nu fim atenți mai mult la lumânare decât la vorbirea cu Dumnezeu.

La înmormântare se merge uneori cu sfeșnicul fără lumânări sau cu ele stinse. Se pot achiziționa sau confecționa felinare care să poată fi ținute cât mai sus și în care să stea o lumânare aprinsă.

Există credincioși care dau lumânare din ceară pentru Paști cu gândul la cei adormiți, mai ales la cei care nu au fost pregătiți cât de puțin pentru sfârșitul vieții lor. Frumos este să ne străduim ca aceste lumânări să fie împodobite cu flori naturale, nu artificiale. O astfel de lumânare se poate da în mai multe biserici, timp de mai mulți ani, cum simțim, cum putem.

Dacă ajungem târziu la sfânta liturghie, este de folos să aprindem lumânări la morminte după încheierea slujbei. Nu putem ajunge după citirea Sfintei Evanghelii și să mai aprindem lumânări. Cei adormiți se bucură și de lumânarea aprinsă după slujbă de către noi, cei încărcați de har prin binecuvântările de care avem parte la sfânta liturghie.

La mormânt, lumânările trebuie așezate drept, ca să ardă frumos, simbolizând înălțarea sufletului la Dumnezeu.

Se pot aprinde lumânări la morminte în ziua nunții sau în ziua înmormântării cuiva.

Lumânări la morminte putem aprinde oricând, nu doar când venim la sfânta liturghie. Este atât de frumos obiceiul ca până la împlinirea a 40 de zile de la mutarea la cele veșnice a cuiva să se aprindă în fiecare zi lumânare la mormânt!

Obiceiul de a se da lumânări aprinse celor care se împărtășesc, cu gândul că astfel au părtășie cu Hristos cei adormiți, este deranjant și nepotrivit, tulburând solemnitatea unui moment atât de important din cadrul sfintei liturghii.

Cain și Abel, fiii strămoșilor noștri, Adam și Eva, aduceau jertfă înaintea lui Dumnezeu, dar numai cea a lui Abel era primită, fiind adusă cu dragoste. Și noi, când dăm o lumânare la sfântul altar, când o aprindem la locul nostru de rugăciune, la mormânt sau la un lumânărar, când însoțim o milostenie cu o lumânare, să o facem cu drag, dăruind ce este mai bun.

V. 5. SFEȘNICUL

„Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat?

Oare nu ca să fie pusă în sfeșnic?”

(In 4, 21)

Aș asemăna sfeșnicul cu farfuria în care ne punem mâncarea. Am putea mânca dintr-o farfurie murdară, ciobită, ruginită? Nu! Astfel și lumânarea, hrană pentru sufletul nostru și al celor adormiți, nu poate fi așezată în orice. Un sfeșnic cât mai frumos și mai rezistent arată prețuirea noastră față de această jertfă, față de cei pentru care aprindem lumânări și față de… Dumnezeu. Cum să pun înaintea lui Dumnezeu vreo tablă îndoită, ruginită sau vreo oală din care noi nu mai putem mânca?!

De asemenea, este de dorit ca felinarul să aibă geamuri, nu table, căci lumânarea trebuie să se vadă. În același timp, într-un sfeșnic se pun atâtea lumânări cât să nu se topească una de cealaltă. La fel, sfeșnicul suport pe care îl folosim la slujbe sau acasă trebuie să fie cât mai curat și îngrijit.

V. 6. ICOANA, DAR DUMNEZEIESC

„Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi

și am văzut slava Lui.” (In 1, 14)

Înaintea icoanei ne rugăm, plângem, ne bucurăm, zâmbim, visăm, medităm. La naștere sau botez primim icoana sfântului ocrotitor; la cununie avem icoana sfântului pe care l-am ales ca ocrotitor al familiei noastre; pe pieptul celui adormit se află, cel mai adesea, icoana sfântului al cărui nume l-a purtat sau a Învierii ori altă icoană, care, după înmormântare, se dă ca milostenie. Când ne trezim sau ne pregătim de culcare, ne închinăm privind icoana. Icoana este cea care ne însoțește până la sfârșitul vieții noastre, ajutându-ne să fim mai aproape de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți.

De aceea, ne străduim să-i acordăm prețuirea cuvenită, având-o la loc de cinste în casele noastre, în școli, instituții, la locurile de muncă și oriunde este posibil sau potrivit. Am amintit la început că în fața icoanei medităm. Contemplând-o, cugetând la rostul ei, la ce vedem, o putem înțelege mai bine, iar la vremea rugăciunii suntem mai puternici. Așa cum cinstim Sfânta Evanghelie, dar o și citim, tot astfel și în privința icoanei, ne rugăm având-o în față, dar căutăm să o și înțelegem. Recomand acest exercițiu duhovnicesc.

Ce putem înțelege privind icoana? Multe! Dumnezeu ne iubește. Maica Domnului și sfinții se roagă pentru noi și împreună cu noi, revărsând multă iubire în sufletele noastre. Icoana este făcută pentru noi, este darul lui Dumnezeu! Darul și Dăruitorul sunt în strânsă legătură.

Ce mai putem înțelege? Că Dumnezeu Cel nemuritor a luat trup pentru mântuirea noastră. Icoana este frumoasă prin trăsăturile sfințeniei, nu prin cele omenești. Trăsăturile din icoană pun accent pe legătura cu Dumnezeu, iar dacă, totuși, se arată ceva din cele omenești, acestea evidențiază că sfântul nu s-a „împiedicat” de ele sau i-au fost spre mântuire. De aceea, fotografia unui sfânt nu poate deveni icoană. Nu doar aureola transformă o fotografie în icoană. Icoana descoperă, atât cât poate vedea omul pe pământ, sfințenia pe care nici sfântul, cât a fost în viața aceasta, nu a știut că o are.

Privind acest dar al lui Dumnezeu, ne rugăm și pentru cel care ne-a dăruit-o sau pentru cei dragi, cu atât mai mult pentru cei adormiți. Dacă ea este o moștenire de la aceștia, rugăciunea pentru ei sporește în sensibilitate. Suntem impresionați de o expresie blândă, ușor aspră sau îndurerată a celui din icoană, ne simțim priviți, încurajați sau mustrați. Ne înduioșează gesturile de afecțiune pe care le întâlnim în icoana Maicii Domnului cu Pruncul, înțelegem frumusețea prieteniei în icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel, prețuim căsătoria văzând îmbrățișarea sfântă la Drepții Ioachim și Ana. Luăm aminte la înfățișarea cuviincioasă a sfinților, ne bucurăm când vedem privirea blândă a dragului sfânt Nicolae, dar ne și hotărâm să prețuim mai mult dreapta credință când îl vedem ușor încruntat, ne simțim apărați când vedem privirea Sfântului Ioan Botezătorul, aspră, ca mărturie a minunii prin care sfântul i-a alungat pe răufăcători. Simțim mai multă evlavie văzând smerenia tâlharului răstignit în dreapta Mântuitorului, dar și durere văzând că celălalt, și pe cruce, este disprețuitor. Ne hotărâm să ascultăm mai mult de Dumnezeu privind icoana în care Maica Domnului ni-L arată pe Prunc, amintindu-ne și cuvintele rostite la minunea din Cana Galileii, când Hristos a prefăcut apa în vin. Maica Domnului a spus atunci și ne spune și nouă: „Faceți orice vă va spune!”[71]

Privind icoana, îl prețuim pe cel care a pictat-o. Pictorul este mai mult decât un artist. El este un bun creștin, iubitor de Dumnezeu, rugător, postitor, cu evlavie și cunoaștere față de ce pictează. Un astfel de iconar face ca icoana să nu mai aibă nevoie de o rugăciune pentru sfințire. Pentru neputințele omului, există însă o rânduială de sfințire a icoanei. Această rânduială, ca cea de la sfințirea crucii, ne ajută să sporim în prețuirea icoanei, iar la înmormântare să fie, dincolo de rămas-bun față de cel adormit, un moment intens de rugăciune, care să ne dea nădăjduirea sălășluirii sufletului celui mort în Ceruri și reîntâlnirea cu el. Înțelegem mai bine așa sensul cuvântului „adio” (din fr. „à Dieu”), care nu înseamnă că nu ne vom mai vedea niciodată, ci că ne vom revedea „la Dumnezeu”.

Frumos este să avem icoanele la răsărit, aceasta nu înseamnă că nu le putem pune și pe alt perete al casei. Dacă icoana este împodobită cu ștergar, flori etc., acestea nu trebuie să acopere icoana. Nu este de folos să avem în casă și în niciun alt loc imagini sau obiecte necuviincioase. Cu atât mai mult, acestea nu își au locul alături de icoane.

Să fim atenți de unde luăm icoane! Riscăm să cumpărăm tablouri protestante, reprezentări catolice. Când cumpărăm cele necesare înmormântării, avem tendința de a cumpăra icoană de la firma funerară, ceea ce nu este potrivit, întrucât icoanele sunt sfințite doar la biserică.

De precizat este și faptul că icoana de pe pieptul celui adormit nu este suport pentru lumânare, trebuie lăsată la vedere, nu acoperită, într-o poziție dreaptă, frumoasă. Pe ea nu se pun bani, cum, de altfel, nici în sicriu nu se pun. Dincolo de caracterul păgânesc al gestului, este și o impietate.

Icoana de pe pieptul răposatului se sărută spre finalul slujbei de înmormântare, când ne luăm rămas-bun de la cel pe care urmează să nu îl mai vedem în lumea aceasta. Inițial, se săruta chiar mâna răposatului, în semn de respect sau spre iertare, dar, treptat, fiind evidentă reținerea unor persoane de a face acest gest, a rămas ca esențial gestul sărutării icoanei. În unele biserici, spre a-i proteja pe cei care au această reținere, icoana se pune pe tetrapod, la o distanță potrivită față de sicriu.[72] Icoana aceasta se dă de pomană cuiva din afara familiei, care să o prețuiască, la sfârșitul slujbei. Ea se poate oferi unei persoane, chiar dacă nu este de același gen cu cel adormit.

V. 7. ALTE OBIECTE: CĂȚUIA, PROSOAPELE, COROANELE, FOTOGRAFIA, PÂNZA DE DOLIU

„Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți,

toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți.”

(I Cor. 10, 31)

Fotografia de la mormânt ne ajută să păstrăm comuniunea cu cel adormitși ne duce cu gândul la Dumnezeu. De aceea, este de dorit ca, în fotografie, capul bărbatului să fie descoperit, iar al femeii, acoperit. O imagine cuviincioasă, din ultimii ani ai vieții, așa cum l-am păstrat în amintire pe cel răposat, ne înduioșează și ne îndeamnă la rugăciune. În unele zone se obișnuiește ca fotografia să fie expusă la poarta bisericii sau a casei până în ziua înmormântării.

Cățuia folosită pentru tămâiere arată importanța acestei jertfe aduse înaintea lui Dumnezeu. Îi aducem tămâie, jertfă curată, iar El ne dăruiește harul Sfântului Duh. Ca orice dar adus Lui, și tămâia trebuie adusă într-un mod care să arate prețuire. Cățuia confirmă această prețuire prin frumusețea ei. Nu vom tămâia folosind o lingură ruginită, o cutie de conserve sau, mai grav, o scrumieră.

Pentru tămâiere se va folosi cărbune special, care permite degajarea unui miros plăcut. Folosind mucuri de lumânare, bețe de chibrit, hârtie etc. în loc de cărbune, mirosul degajat va fi mai degrabă unul de fum.

Rânduiala zilnică a tămâierii și aprinderii de lumânări și a candelei până la împlinirea a 40 de zile de la moarte este o rânduială frumoasă, făcută cu evlavie, în folosul celui adormit.

Prosoapele constituie și ele o milostenie care trebuie făcută cu luare-aminte, având grijă ca acestea să nu aibă cruce imprimată pe ele și astfel, utilizarea lor să fie nepotrivită.

Coroanele, dacă există, se cuvine să fie din flori naturale, și nu în număr mare, fiind de dorit să se dăruiască flori, aranjamente florale sau ghivece spre împodobirea bisericii sau a mormântului.

Pânza de doliu se pune la ușa de la intrarea în casă, mărturisind, astfel, celorlalți întristarea prin care trece familia respectivă. În unele zone, aceasta se ia după înhumare, în altele, după parastasul de 40 de zile, coincizând astfel, cu perioada de doliu.

PROCESIUNEA FUNERARĂ

„Să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară

și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte,

cu ochii ațintiți asupra lui Iisus.” (Evr. 12, 1-2)

Scoaterea din casă

Ieșirea din casă este un moment emoționant, pe care îl tratăm ca atare, fără a ne lăsa copleșiți, ci lăsând gândurile frumoase ivite firesc în mintea noastră să se înalțe către Dumnezeu, în comuniune cu cel adormit.

Cel mort va fi scos din locul unde este depus, în rânduială, fără îmbulzeală sau agitație, așteptând ieșirea preotului și încuviințarea acestuia. Scoaterea se poate face și de către cei din familie, iar dacă aceștia evită uneori, este doar din pricina sfâșierii sufletești, nu pentru că nu ar avea voie. Am luat parte la înmormântarea unei creștine, când unul dintre cele mai impresionante momente a fost cel al scoaterii din casă. Cei care au făcut aceasta erau cei trei fii și un nepot, toți preoți! Erau mulți alții care puteau face aceasta, unul dintre fii chiar șchiopăta, dar aceștia au simțit să își arate dragostea față de cea adormită, oferind o imagine atât de înduioșătoare și un exemplu de urmat.

Spargerea unei căni sau a unui vas când decedatul este scos din casă este un obicei păgânesc și deranjant, zgomotul respectiv tulburând sau luând prin surprindere. Nu așa sunt alungate duhurile rele, nu așa se face „spargerea, nimicirea relelor”.[35] Preocuparea noastră de bază să fie aceea de a ne îndrepta spre Dumnezeu, nu de a ne teme de tot felul de lucruri și încercând să le înlăturăm într-un mod păgânesc, care aduce împovărare sufletului.

Cu siguranță, în vechime, această oală se spărgea tocmai pentru că era oala care se folosise la spălarea celui adormit și exista reținere în a o mai folosi. Iată cum uneori, fapte cu explicație omenească se transformă în superstiție.

Frumusețea procesiunii

Orice procesiune religioasă este spre slava lui Dumnezeu, spre folosul celor care participă la ea și o mărturisire înaintea oamenilor. Așa fiind, și procesiunea mortuară se încadrează în aceeași categorie și, de aceea, pe lângă înduioșarea firească, avem și gândul că ea însăși este o jertfă înaintea lui Dumnezeu în folosul omului care se află în mijlocul ei, mergând pe cărarea veșniciei. Dacă în centrul celorlalte procesiuni se află spre cinstire icoane, cruci, sfinte moaște sau alte relicve sfinte, de data aceasta, cel adormit constituie motivul pentru care mergem către Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu.

Ca tot ce ține de manifestarea cultului ortodox, ca orice convoi religios, și cel mortuar se cuvine a oferi o imagine frumoasă. Crucea, steagul, sfeșnicul cu lumânări aprinse, coroanele, coșul cu vin, colaci și colivă trebuie duse cu demnitate și evlavie, astfel încât să fie înălțătoare pentru cei care privesc. Ca atare, acestea trebuie duse de oameni evlavioși, fiind o cinste pentru ei, nu o povară, nu o rușine. În niciun caz, acestea nu pot fi duse de oameni care merg fumând sau în stare de ebrietate. Mai ales crucea și steagul, pe cât posibil, trebuie duse cât mai sus, în poziție dreaptă. Într-o luptă, steagul este cât mai înălțat, ca punct de reper, ca întărire și ca îmbărbătare pentru ostași. Astfel, și în lupta aceasta duhovnicească pentru iertarea păcatelor celui adormit, crucea și steagul, duse cu prețuire și luare-aminte, ne încurajează.

Se obișnuiește ca în cadrul procesiunii funebre să fie și o fotografie relevantă, potrivită acestui moment, nu în ideea de a accentua durerea, ci spre a susține înălțarea rugăciunii către Dumnezeu, pornind de la simțiri frumoase pe care le trezește vederea acelei fotografii.

Organizarea procesiunii

Procesiunea religioasă începe în momentul în care totul s-a organizat, fără grabă, fără ca cineva să fie împovărat de multe sarcini, lăsând toate grijile cele lumești deoparte. Preotul anunță plecarea, nicidecum claxonul mașinilor prezente, care nu poate aduce alinare celor îndurerați, ci mai degrabă tulburare, agitație. Obiceiul constituie o inovație deranjantă, fără temei. Acum mai bine de o sută de ani, neavând cum să claxoneze, oare erau puși caii să necheze?! Claxonul nu poate înlocui clopotul sau rugăciunea și nici nu o poate susține pe aceasta din urmă.

Foarte important este și felul în care stăm în biserică, dar și felul în care venim la biserică. Atunci când venim cu cel adormit către biserică ar fi bine să se poată păstra o ordine în cadrul convoiului: sfânta cruce, steagul, sfeșnicul, coroanele, credincioasele care duc coliva, preotul, cântărețul și apoi cel adormit și ceilalți care îl conduc, astfel încât să se permită trecerea unei alte mașini pe stradă. Este un detaliu, poate, însă acea simetrie arată preocupare, rânduială, care sunt importante. Este de mare însemnătate și cum se duc crucea și steagul; acestea trebuie ținute cât mai sus și drept, astfel încât vederea acelui steag să transmită încurajare, să trezească nădejdea învierii.

Mergând împreună cu cel adormit, în ritm echilibrat, cu pas domol, ne străduim să fim în rugăciune, mai ales când se fac cele trei opriri îndătinate, în numele Sfintei Treimi, susținând și noi slujirea preotului și a celor împreună ostenitori. Aceste opriri se fac, în general, în dreptul unor biserici, troițe, în dreptul unor locuințe ale celor apropiați sau la răspântii. Dacă este cu putință, alegem aceste trei locuri așa încât să nu deranjăm circulația.

Chiar și pe străzile mai puțin circulate, vom fi grupați așa încât să nu ocupăm din drum mai mult decât mașina care transportă mortul. Mergând pe șosele cu circulație mai intensă, preotul va face așa încât să nu se producă mari perturbări, mărind pasul când este necesară oprirea circulației, dar, desigur, și șoferii care sunt în trafic vor da prioritate cortegiului funerar. Respectul reciproc, calea de mijloc arată înțelepciune, iar prin ele ne păstrăm pacea și ne manifestăm bunul simț, care constituie o caracteristică esențială a unui bun creștin. Oprirea forțată, bruscă a circulației nu dă o bună mărturie a trăirii ortodoxe, așa cum nici neacordarea priorității de către participanții în trafic nu arată respect față de cele sfinte. De altfel, în mod firesc, convoiul funerar este unul oficial și trebuie respectat ca atare.

Pentru a nu aglomera traficul, dar și spre a nu-i obosi pe cei din cortegiul funebru, deplasarea către biserică sau către cimitir se va face pe drumul cel mai scurt, iar unde nu este posibil, pe străzile mai puțin circulate. Deplasarea pe drumul cel mai scurt nu scade cu nimic din valoarea și frumusețea procesiunii. Ocolirea nu are vreun temei religios. Un drum lung, obositor și inutil, pe vreme rece sau foarte caldă, în ploaie poate scădea interesul credincioșilor pentru slujbă. Eventualele rude pe la ale căror case s-ar dori să se treacă sunt deja alături de cel adormit, așa cum este firesc. Dacă drumul spre cimitir coincide, în parte, cu cel parcurs inițial spre biserică, nu există motive de a se ocoli, concepția că nu este bine să treci cu mortul de două ori prin același loc fiind o superstiție. Sesizăm și aici lucrarea vicleană, ascunsă, a celui rău, prin care, sub pretextul că nu se vrea răul mortului, împovărează, de fapt, obosind, tulburând sau îndepărtând de Biserică pe cei care cred că superstițiile aparțin acesteia.

Obiceiul de a arunca bani în spate la cele trei opriri nu este doar păgânesc, ci constituie și o lipsă de respect față de cei din cortegiu, pe unii lovindu-i, pe alții umilindu-i, fiind nevoiți să se aplece spre a aduna acei bănuți. Am simțit această umilință în mod sporit când chiar unul dintre copiii mei, mic pe atunci, „se lupta” alături de alți copii să adune acei bani. Milostenia se face printr-un gest frumos, oferind-o cu delicatețe celui care are nevoie de ea. Sunetul acelor bani aruncați certificând faptul că persoanele însărcinate cu această „misiune” și-au făcut „datoria” nu are nicio semnificație religioasă, iar banii adunați de pe jos nu pot avea vreo putere tămăduitoare.

III. 2. SLUJBA PROPRIU-ZISĂ A ÎNMORMÂNTĂRII

„Fraților, despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință,

ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde.”

(I Tes. 4, 13)

Slujba în biserică

Partea cea mai importantă din rânduiala înmormântării este slujba propriu-zisă, săvârșită în Casa lui Dumnezeu. Toate strădaniile de până în acel moment sunt încununate, sporite de rânduiala prohodirii, aceasta fiind și motivantă pentru tot ce urmează a se mai săvârși întru pomenirea celui adormit. Trupul răposatului este adus pentru ultima dată aici, cel decedat, prin mijlocirea celor vii, așteptând milă de la Dumnezeu: „El își ia acum rămas bun nu numai de la cei rămași în viață, ci și de la locașul sfânt unde a luat parte la sfintele slujbe și în jurul căruia s-a desfășurat întreaga sa viață religioasă. Și după cum în biserică a primit botezul și îmbisericirea, adică începutul vieții sale în Hristos, se cuvine ca tot aici să i se facă și cea din urmă slujbă, aceea care binecuvântează sfârșitul vieții noastre pământești și intrarea pe poarta veșniciei.”[36]

Înainte de începerea slujbei, se pregătesc toate cele necesare, așa încât slujba să nu fie deranjată de nimic. Se pun pe masă coliva, vinul și celelalte prinoase în rânduială, se împart lumânările și alte daruri, iar fiecare credincios se așază după cuviință.

O mare grijă se va acorda telefoanelor! Părintele Nicolae Tănase, din Parohia Valea Plopului, spune uneori, auzind vreun telefon sunând în timpul conferințelor: „Aveți grijă să vă deschideți telefoanele când ieșiți.” Într-un text, la intrarea în Paraclisul Patriarhal „Sfântul Spiridon Nou” este specificat foarte relevant „Ca să vorbești cu Dumnezeu, nu ai nevoie de telefon.” În afară de faptul că deranjează slujba, persoanele cărora le sună telefonul în timpul acesteia atrag și judecata semenilor, creându-se astfel o perturbare nedorită a rugăciunii.

Fiecare moment al slujbei are importanța și semnificația sa și, de aceea, acordăm atenția cuvenită întregii rânduieli, totul fiind spre folosul celui adormit, dar și spre al celui care se roagă. O slujbă de înmormântare prețuită și trăită așa cum se cuvine este spre viața veșnică a celui răposat, dar poate schimba radical și viața celui care ia parte la ea. Durerea firească susține rugăciunea, liniștea o face mai pătrunzătoare, emoția, simțirea îi sporesc folosul. Așa cum într-o sală de judecată rolul martorului nu este unul simbolic, cu atât mai mult la înmormântare, creștinii prezenți sunt martori pentru cel adormit, susținând înaintea lui Dumnezeu, Dreptul și Bunul Judecător, toate cele ce se rostesc în favoarea celui răposat. Dând o astfel de mărturie înaintea lui Dumnezeu, cel prezent la slujbă nu este un simplu participant, nu are o prezență formală, ci una lucrătoare.

Cădirea de la începutul slujbei este o jertfă către Dumnezeu, prin care harul Sfântului Duh se revarsă într-un mod liniștitor asupra credincioșilor, ei gustând, în acest mod, cu mai multă simțire, dulceața rugăciunilor, a căror trăire se intensifică odată cu citirea Apostolului și a Sfintei Evanghelii. În această stare de înălțare, cele trei rugăciuni de dezlegare ajung mai lesne, mai adânc în sufletul rugătorului și, ca atare, înaintea Tronului Sfintei Treimi.

Cea de-a treia rugăciune de iertare, deși atât de scurtă, este un moment culminant, pe care îl putem asemăna cu cel în care, la spovedanie, i se citește fiului duhovnicesc rugăciunea dezlegării de păcate. De aceea, dacă duhovnicul celui răposat este de față, el este cel care o rostește. Putem spune că prin aceste două rugăciuni, de la înmormântare, respectiv spovedanie, i se dăruiește celui care le primește esența duhovnicească a întregii rânduieli, harul iertării, ele fiind o formulă de administrare a acestuia. Surprinzător, acestei rugăciuni nu i se acordă suficientă importanță, poate și pentru că este mult mai scurtă decât celelalte două. Dar profunzimea unei rugăciuni nu constă în lungimea, ci în rostul ei. În niciun caz nu se va omite această rugăciune. Prin ea se dăruiește iertare, dar se evidențiază și legătura spirituală, înduioșătoare dintre preot și fiu duhovnicesc: „Domnul Iisus Hristos (…) să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc (N), de tot ce ai greșit în viață”.[37]

În mod normal, urmează rostirea rugăciunilor de rămas bun, în timpul cărora se dă mortului „sărutarea cea mai de pe urmă”. În practică însă, pe alocuri, rânduiala aceasta se face la final, după ce se rostește „Veșnică pomenire”, din dorința de a se evita vorbirea în timpul slujbei și tulburarea acesteia, unii dintre cei îndurerați manifestându-se puțin zgomotos. Ideal este ca momentul să rămână la locul lui, imediat după rugăciunile de iertare sau după predică și să i se acorde atenția cuvenită, altfel existând riscul să fie considerat un moment mai puțin important.

Precizăm că nu este obligatorie sărutarea trupului, ea putând fi înlocuită cu sărutarea icoanei sau a crucii care a fost pusă pe pieptul celui adormit, rugându-L pe Dumnezeu să ne ierte și pe noi, și pe cel răposat, să ne împace și dragostea noastră să dăinuiască dincolo de mormânt. Totuși, „se știe că la 3 zile de la moarte, trupul intră într-un vizibil proces de putrefacție” și, de aceea, există soluția ca „icoana să fie așezată pe un analog, aproape de sicriu, dar păstrând acea distanță care permite sărutarea ei în condiții normale.”[38]

Rugăciunile care se citesc în acel moment dau o emoție aparte și, ascultate cu luare aminte, accentuează dorința reîntâlnirii cu cel drag în ceruri. În shimb, manifestarea zgomotoasă a durerii noastre face așa încât rugăciunile să nu mai fie auzite și simțite. Așa cum la utrenia duminicilor sărutăm Sfânta Evanghelie aflată în mijlocul bisericii, în timp ce slujba decurge liniștit, bucurându-ne de Înviere, tot astfel și la „sărutarea cea mai de pe urmă”, liniștea este firească, dar și nădejdea că Învierea lui Hristos este spre mântuirea celui de la care ne luăm rămas bun.

Putem face paralelă cu sărutarea păcii pe care credincioșii și-o dădeau unii altora, în vechime, în cadrul sfintei liturghii, iertându-se și mărturisindu-și dragostea. Ne putem gândi chiar și la felicitările de care au parte mirii la sfârșitul cununiei. Ele sunt precedate de sărutarea Sfintei Evanghelii, a Sfintei Cruci și a cununiilor. În toate aceste situații, ne mărturisim iubirea.

Legănarea colivei în momentul rostirii rugăciunii „Veșnică pomenire” (legănarea se face doar în timpul rostirii acestui imn funebru) ne amintește de cutremurul petrecut când Hristos Și-a dat duhul pe cruce, în urma căruia unii dintre cei drepți au înviat și s-au arătat în cetate. Tot astfel avem nădejde că și sufletul celui adormit se va înălța la Dumnezeu.

„Prin cântarea Veșnică pomenire ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-și aducă pururea aminte de cel mort întru împărăția cerurilor, iar pe de alta, cei vii sunt îndemnați să păstreze neîntreruptă legătura spirituală cu cel răposat, să nu-l dea uitării, ci să-l pomenească neîncetat în rugăciunea lor.”[39]

În timpul acestei rugăciuni (care se cântă de trei ori, prima oară doar de către preoți, așa cum, la sfânta liturghie, primul care cântă „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși” este preotul), ca și în timpul altor rugăciuni, desigur, nu stăm cu spatele către sfântul altar (excepție se face la botez, în timpul lepădărilor, când se stă cu fața la apus), iar în timpul înmormântării, nu stăm cu spatele nici la cel adormit, nici la preot, așezându-ne, cumva, în jurul sicriului, dar evitând înghesuiala și risipirea credincioșilor, îndreptându-ne atenția și către cel adormit, și către sfântul altar. Cel adormit se află în mijlocul nostru și putem spune că așezarea în jurul sicriului este o expresie a iubirii noastre, iar această înlănțuire arată comuniunea dintre cei prezenți și încrederea în cuvintele Mântuitorului Hristos: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”.[40]

Predica

Înmormântarea este un prilej pastoral deosebit de a propovădui învățătura ortodoxă tuturor creștinilor, mai ales celor care mai rar iau parte la viața liturgică. Aceștia pot fi ajutați să înțeleagă faptul că Biserica nu propune ceva inaccesibil, că învățăturile acesteia nu sunt perimate sau anacronice, ci, dimpotrivă, ele urmăresc pacea, binele și mântuirea sufletelor noastre. Înțelegând măcar că preotul este preocupat de misiunea sa și este alături de credincioșii săi, nefiind o persoană inabordabilă, care tratează cu superioritate sau cu care nu ai ce discuta, se va schimba ceva cât de puțin în mentalitatea lor, în atitudinea lor față de biserică.

Preotul nu se va folosi de acest prilej spre a-și spune „ofurile”, evitând riscul ca auditoriul să îl perceapă greșit, considerându-l aspru sau neînțelegător, rămânând ca, în alte împrejurări, de la caz la caz, slujitorul lui Dumnezeu să abordeze subiectele delicate cu tactul pastoral necesar. Acesta se va arăta sincer, natural, fără excese de patetism, ca nimic din atitudinea sa să nu dea impresia de falsitate sau formalism. Nemanifestându-se natural, se creează posibilitatea ca întregul mesaj duhovnicesc să fie primit cu neîncredere.

În predică, se va evidenția personalitatea celui adormit, în măsura în care este posibil sau dacă este cazul, și se va face legătura cu aspecte ale vieții duhovnicești, de folos celor prezenți. Dacă vorbitorul nu îl cunoaște suficient de bine pe cel răposat, fie va cere câteva informații legate de viața acestuia, fie va vorbi la modul general despre cele pe care le consideră necesare. Cuvântul de învățătură nu va fi nici foarte lung, nici foarte scurt, ci adaptat la nevoile celor prezenți, evitându-se rutina sau teatralismul, predicatorul aducând mângâiere și lumină în sufletele celor prezenți. „Credința creștină nu acceptă imaginea morții ca o tragedie insurmontabilă. Când preotul mângâie și îmbărbătează familia, el este, de fapt, pe urmele Mântuitorului Căruia I S-a făcut milă de văduva din Nain și a zis: Nu mai plânge! (Lc. 7, 13) sau Care S-a adresat celor întristați de moartea fiicei lui Iair: Nu mai plângeți! N-a murit, ci doarme (Lc. 8, 52)”.[41] Predica face parte din slujbă, de aceea cuvântul trebuie primit ca fiind de la Dumnezeu, fără a considera că preotul ar vrea să impresioneze sau că ar avea vreun alt interes. Ochii celui bun văd ce este bun! Ca o rugăciune, chiar, poate fi înțeles necrologul dacă ascultătorii se luptă să își înalțe gândul către cele cerești prin tot ce aud.

Sunt anumite sfaturi pe care preotul, în diverse situații, nu consideră că este cazul să le dea, gândind că sunt cunoscute de toți credincioșii. Cu toate acestea, nu doar unii tineri, ci chiar și unii dintre cei în vârstă mărturisesc că nu au știut sau nu le-a vorbit nimeni despre anumite lucruri. Este bine deci ca în diferite împrejurări preotul să abordeze subiecte variate, chiar dacă acestea ar trebui să fie cunoscute de către toți creștinii.

Cei care ascultă cu luare aminte cuvântul de învățătură îi dau curaj preotului, imbold spre a le spune ceea ce este de folos, acesta văzând că osteneala este cu rod. Altfel, om fiind și el, simțind lipsa de prețuire și preocupare, se va descuraja. Dacă vrem preoți buni, să îi susținem!

Îngroparea

Toate cele săvârșite acum ne duc cu gândul la Hristos și la purtarea Lui de grijă față de făptura umană. În acest fel, cei prezenți se pot duce cu gândul chiar la îngroparea Mântuitorului punându-l pe cel răposat în mod cuviincios în pământ, așteptând descompunerea firească, incinerarea neavând niciun temei, dimpotrivă, constituind un păcat grav, o desconsiderare a ceea ce Dumnezeu a îngăduit pentru firea trupului. „Tradiția creștină acordă o valoare arhetipală felului în care trupul lui Hristos, după moarte, a fost pus cu toată cinstea într-un mormânt nou, în așteptarea Învierii Sale. Și cum s-a făcut cu Hristos, așa se cuvine să facă și creștinii. Să observăm faptul că în toate istorisirile din Noul Testament legate de moartea cuiva se vorbește despre îngropare, iar nu de vreo altă practică.”[42]

La mormânt, înainte de a se închide sicriul, preotul varsă, în semnul sfintei cruci, vinul amestecat cu untdelemn, zicând „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă voi albi”.[43] Amestecul acesta numit paus simbolizează aromatele cu care a fost uns trupul Mântuitorului Hristos. Totodată, uleiul este pecetea lui Hristos, ca cel de la botez, iar vinul este un simbol al Sângelui Mântuitorului Hristos.

„Legătura dintre acest act al turnării apaosului și această formulă pe care o rostește preotul își are explicația în cuvântul Sfântului Ambrozie care zice că zăpada este albă și totuși se murdărește, dar efectul pe care-l aduce harul dumnezeiesc este nestricăcios. Aceasta mai înseamnă că răposatul își cere iertare prin aceste cuvinte, așa cum în vechime David și-a cerut iertare.”[44]

După ce este pus sicriul în mormânt, preotul aruncă pământ peste el, zicând „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa”.[45] „Prin aceasta ni se aduce aminte cuvântul Domnului: Că pământ ești și în pământ te vei întoarce (Fac. 3, 19); dar, totodată, se caută a-i mângâia pe cei rămași în viață cu credința că, chiar în pământ, trupul mortului rămâne tot în puterea și sub ocrotirea lui Dumnezeu.”[46]

Slujba nu se încheie atunci când se rostește „Veșnică pomenire” (și de data aceasta este bine ca cei prezenți să fie în comuniune, ținându-se unii de ceilalți), ci când se spune solemn și înălțător „Slavă lui Dumnezeu, Care așa a binevoit!”[47]

Ca obiceiuri greșite, menționăm:

-se insistă să se dea groparilor o pânză sau prosoape peste groapă, dar, de fapt, ele se dau simplu, direct. În unele zone, se dau chiar animale astfel. Rânduiala nu are niciun folos. Obiceiul miră cu atât mai mult cu cât există persoane care cred că nu este bine să se dea nimic peste mort, spunând că răposatul poate deveni strigoi. Astfel, cele două superstiții se contrazic, și desigur, ambele sunt greșite.

-unii oameni aruncă pământ în groapă, zicând: „Să-i fie țărâna ușoară!” sau fac pod pentru a nu se pune pământ direct peste sicriu. Aruncarea de pământ cu sens religios se face doar de către preot. Expresia „Să-i fie țărâna ușoară!” și podul nu au sens, deoarece trupul oricum putrezește, iar sufletul nu rămâne în pământ, ci merge în rai sau în iad, în funcție de viața pe care a avut-o decedatul, dar și în funcție de tot ceea ce facem noi pentru cel adormit. În plus, podul întârzie putrezirea corpului, intervenind nefiresc în rânduiala lui Dumnezeu pentru trupul care trebuie dat pământului din care a fost luat.

– nu are sens să se dezlege mortul la picioare sau la mâini. Trupul putrezește, nu merge pe lumea cealaltă. Legătura se pune pentru ca picioarele să stea în poziție respectabilă, iar mâinile încrucișate pe piept. Prin așezarea mâinilor în semnul sfintei cruci, se arată că adormitul nu mai poate face nimic pentru sufletul său și că de acum el se lasă în voia lui Dumnezeu, așteptând, desigur, și faptele bune ale celor rămași în urma sa. Teama că legătura aceasta se poate folosi în diferite practici magice este nejustificată. Cel care vrea să facă rău, oricum găsește o soluție, dar Dumnezeu îi ocrotește pe cei care merg către El.

-se consideră că membrii familiei nu trebuie să ajute la coborârea sicriului în groapă. De fapt, așa cum am mai spus la momentul ieșirii din casă, durerea este mare, dar nu este păcat ca cei din familie să ajute într-un asemenea moment. Ar fi chiar o onoare pentru ei să facă aceasta.

III. 3. CIMITIRUL ȘI MORMÂNTUL

„Frații mei cei sufletești și împreună-nevoitori,

nu mă uitați pe mine când vă rugați către Domnul;

ci, văzând mormântul meu, aduceți-vă aminte de dragostea mea

și rugați pe Hristos ca să așeze sufletul meu cu drepții.”

(Rânduiala înmormântării monahilor și ierarhilor)

„Nu vă vom uita niciodată!”Sunt cuvinte pe care le scriem pe crucea de la mormânt, cuvinte pe care chiar le simțim, cel puțin o vreme. Poate ar fi mai corect să scriem: „Nu vrem să vă uităm”, „Nu trebuie să vă uităm”, „Doamne, ajută-ne să nu îi uităm!”

Cum să facem să nu îi uităm pe cei adormiți?

În primul rând, trebuie să nu îi uităm cât sunt încă în viață. Dacă nu ne luptăm să fim în comuniune cu semenii când trăiesc, greu ne va fi să simțim a face lucruri frumoase pentru ei când nu mai sunt pe pământ.

În al doilea rând, să păstrăm amintiri frumoase, cât se poate de concrete, legate de ei.

În al treilea rând, să rămânem în comuniune cu ei. Sufletul este viu, nemuritor: „moartea, ca și somnul, este temporară și (…) ea se va termina printr-o deșteptare; (…) așa cum somnul nu întrerupe identitatea celui ce doarme, tot așa în moarte rămânem noi înșine”.[48]

De asemenea, este foarte important să venim cu dragoste la mormântul lor. Mormântul este o imagine a iubirii noastre pentru Dumnezeu și semeni. Alături de Sfânta Liturghie, alte rugăciuni și pomeniri, îngrijirea acestuia arată în mod deosebit dragostea pentru cei morți. În limba greacă, „cimitir” înseamnă „dormitor”. Când cel drag nu își poate îngriji dormitorul, ne străduim să îi facem camera cât mai frumoasă. Cu atât mai mult când este vorba despre „dormitorul veșnic”, îi acordăm o atenție deosebită.

Spre a lupta împotriva uitării adormiților noștri, dar și pentru a păstra frumoasele rânduieli ortodoxe, facem câteva precizări.

Mormântul poate fi îngrijit de oricine. În dorința de a face milostenie, rânduim o persoană care să tămâieze, să aprindă o candelă și lumânări la mormânt până la 40 de zile de la moarte. De obicei, aceea îngrijește și mormântul. Nu înseamnă însă că cei din familie nu au voie să vină la mormânt, să îl îngrijească, să pună flori, să aprindă lumânări, candelă sau să tămâieze.[49] Dimpotrivă, este o mângâiere să ne ocupăm de mormântul celui drag.

Mormântul trebuie îngrijit de câte ori este nevoie. Se crede uneori că nu este bine să îngrijim mormântul până la 40 de zile. Dacă groparii aranjează frumos mormântul, iar noi, după înmormântare, îl păstrăm curat, sporim în evlavie și chiar în iubire pentru cel răposat. Neîngrijindu-l și nevizitându-l până la 40 de zile, păcătuim, facem pe plac diavolului și nu folosim spre bine durerea morții. Pentru frumusețea mormântului și a cimitirului, florile și coroanele se iau atunci când se ofilesc. Mai ales la parastasul de 40 de zile, mormântul îngrijit este un ajutor pentru sufletul celui adormit care așteaptă răspuns bun la judecată. Diavolul vrea ca, lăsând mormintele neîngrijite, să pierdem elanul de început, să devenim nepăsători, uitându-i pe cei adormiți și lăsând buruieni pe mormânt, chiar dacă scriem pe cruce sau pe coroană „Nu te vom uita niciodată”.

Mirii nu sunt lăsați de unele persoane să meargă la mormintele celor dragi în ziua nunții lor. Dacă cimitirul este plin de grilaje, este mai greu pentru mireasă, având rochie lungă, să treacă printre morminte. În plus, mirii s-ar putea întrista, făcând aceasta. Însă, dacă aceștia pot și vor să meargă în ziua cununiei lor la mormintele celor dragi mutați din lumea aceasta, nimeni și nimic nu trebuie să îi oprească.

Este bine ca mormintele să fie cât mai simple. Simplitatea și bunul gust îndeamnă la bucurie și la rugăciune. Grilajele, stâlpișorii, florile artificiale, florile prea înalte sau puse la întâmplare strică frumusețea mormântului. Cei care nu le pot îngriji, pot ruga pe cineva să o facă sau pot pune iarbă, care duce cu gândul la verdeața raiului.

Cerința ca groapa să fie săpată până la adâncimea de minim doi metri nu ține doar de normele sanitare, ci chiar și de un aspect practic, în sensul că, dacă atunci când se dorește îngroparea cuiva după ce au trecut șapte ani de la înhumarea altei persoane în acel mormânt, iar acela este descoperit neputrezit în totalitate, atunci nu se mai scoate sicriul vechi, ci cel pe care îl îngropăm acum se așază peste celălalt. În cazul în care groapa ar fi mai puțin adâncă, o astfel de soluție nu ar mai fi posibilă, pentru că ar rămâne prea puțin spațiu până la suprafață. Ar fi necesară săparea unei alte gropi, ceea ce ar constitui o tulburare inutilă a familiei, doar pentru că ni s-ar părea exagerat, greu sau costisitor să se sape încă 40-50 cm pentru adâncimea necesară. Uneori, în sensibilitatea momentului, cei din familie sunt cutremurați să vadă o groapă de doi metri, gândindu-se, probabil, că cel drag va fi îngropat prea adânc sau că se va pune prea mult pământ pe el.

Adâncimea este mai mică doar la racle și cavouri, dar acestea nu sunt recomandate, întrucât sunt cheltuieli mari pentru construcția, dar și pentru întreținerea lor, nefiind o ușurare pentru urmași, așa cum se crede. Pe de altă parte, trupul trebuie lăsat să putrezească în pământul din care a fost luat. În același timp, îngroparea efectivă a celui adormit într-un cavou este mult mai greoaie decât într-o groapă normală. Un mormânt obișnuit poate fi oricând îngrijit, destul de ușor, cavourile și raclele se întrețin mult mai greu, mai ales când apar deteriorări ale acestora.

O atenție specială trebuie acordată rămășițelor pământești deshumate, așa încât să nu rămână nicio parte neînhumată din nou și, de asemenea, resturilor de sicriu, îmbrăcăminte etc., care trebuie puse înapoi în groapă, nicidecum duse la gunoi, nefiind o procedură acceptată de normele igienico-sanitare. Oasele puse într-un sac se așază în groapă, lângă sicriu, iar în privința resturilor menționate mai sus, groparii trebuie să aibă grijă ca acestea să fie puse după coborârea sicriului în groapă, ca nu cumva să rămână ceva la exterior.

Din respect fata de cele sfinte nu se calca pe mormant;sectarii,catolicii,luteranii,protestantii,musulmanii,mozaicii,hindusii,yoghinii,buddhistii,sinucigasii de orice fel care si-au luat viata ca asa au vrut ei(exclus sinucigasii indraciti,sinucigasii care si-au luat zilele impinsi spre acest fel de sfarsit de parinti,frati,colegi de serviciu,cei care si-au luat zilele fiind in razboi pentru ca nu au mai putut si au ajuns la limita,aceste categorii de sinucigasi pot fi inmoprmantati in cimitire ortodoxe si sunt singurele categorii carora li se face slujba inmormantarii;mai e o categorie de sinucigasi carora li se face slujba inmormantarii ,doar atunci cand iubitul sau iubita a inselat sau l-a inselat intentionat ca sa se sinucida stiind bine ca cel sau cea in cauza era o fire sensibila sau depresiva sau cu vadite tendinte de sinucidere sau in cazul in care sinucigasul amenintase in repetate randuri,la disperare ca se sinucide chiar daca era sanatos mental iar partenerul,partenera,parintii,rudele,colegii de scoala sau de serviciu intentionat s-au comportat satanic cu el sau ea ca sa se sinucida;un alt aspect care este cred,de iertat este campania in media,campania obsesiva a guvernelor pentru a indemna omul sa se sinucida pentru care trebuieste o abordare cu circumstante atenuante a sinucigasului chiar si cel care s-a sinucis in urma exploatarii prin munca sau psihologica sau orice fel de exploatare,sau in urma unui viol ) masonii calugarii ,preotii calugari care au lepadat haina monahala si au plecat in lume fara sa fie vreo prigoana de-a statului,episcopului sau staretului,preotii recasatoriti nu se ingroapa in acelasi cimitir cu crestinii ortodocsi.

Tot ce trebuie sa stie crestinul ortodox cu privire la invatatura corecta despre inmormantare,trecerea la cele vesnice si cele legate de ceea ce trebuie sa faca si ce trebuie sa evite crestinul ortodox legat de inmormantare si parastase:

De la începutul preoției mele până acum, am constatat că numărul de pomelnice pentru cei vii este întotdeauna mai mare decât cel pentru morți. Mai mult, unii creștini încă nu știu că, pe lângă pomelnicul permanent pentru cei vii, este bine să aibă unul dat la sfântul altar și pentru cei adormiți. La lumânărar, adesea lumânările aprinse pentru cei vii sunt mai multe decât cele aprinse pentru răposați. Mormintele sunt mai puțin îngrijite decât grădinile sau locuințele noastre.

Toate aceste constatări m-au făcut să simt că trebuie să mă lupt poate chiar mai mult pentru cei morți. Fără a-i neglija pe cei vii, dar știind că ei pot lupta încă pentru mântuire, caut să fac mai mult pentru cei adormiți, întrucât ei nu mai pot face nimic pentru sufletele lor. Luptând pentru aceștia din urmă, mai apoi folosul este și al celor vii, ei înșiși devenind mai buni, mai preocupați de ceilalți, dobândind roade pentru veșnicie.

Există preoți care îi pomenesc cu drag pe cei botezați sau cununați de ei, eu simt să mă rog într-un mod deosebit pentru cei pe care i-am înmormântat. Unii slujitori ai lui Dumnezeu vorbesc atât de frumos despre cele ale vieții acesteia, eu simt să spun câte ceva despre cei plecați din viața aceasta.

O întâmplare relevantă în privința scopului acestei lucrări este legată de o scurtă prelegere pe care am susținut-o în cadrul unui cerc pastoral, spunând, printre altele, cât de nepotrivit și deranjant este obiceiul aruncării banilor în cadrul procesiunii funerare. Ideea a fost primită cu mult interes, confirmându-i-se temeinicia, dar unul dintre preoții mai în vârstă, ușor descurajat din acest punct de vedere, a întrebat: „Oare îi mai pot dezvăța pe credincioși de acest obicei pe care ei îl moștenesc de atâția ani?” Răspunsul meu a fost unul ferm, entuziast: „Da!” La momentul acela reușisem ceva în privința combaterii acestui obicei. Între timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, obiceiul a fost înlăturat întru totul.

Vreau să evidențiez, prin această întâmplare, faptul că și preotul este om și se poate descuraja, văzând neascultarea sau încăpățânarea unora. Prețuindu-i, acesta dorește să nu îi supere, ajungând, poate, chiar să creadă el însuși că unele superstiții nu sunt așa de grave și că țin mai degrabă de folclor sau tradiție. Văzând astfel de atitudine a preotului, credincioșii mai râvnitori vor considera că este prea îngăduitor sau că tratează cu superficialitate aspecte esențiale.

Pe de altă parte, relatând întâmplarea de mai sus, încerc să arăt că orice lucru bun se obține cu efort. Luptând pentru combaterea învățăturilor greșite, am mâhnit poate, pe moment, pe unii dintre credincioșii care le susțineau, dar pe parcurs, am fost bucuros să simt că au căpătat o încredere mai mare în ceea ce le spuneam și așa am reușit să înlăturăm multe rătăciri.

Cu astfel de gânduri, din aceste considerente, am ales lucrarea de față, scrisă cu simplitate, fără multă pricepere, dar cu nădejde că va fi de folos pentru vii și adormiți, așa încât să putem spune: „Viii cu viii, morții cu morții”, fără vreun sens peiorativ, dimpotrivă, adăugând cuvintele „Și viii cu morții”!

INTRODUCERE

Moartea este una dintre marile necunoscute ale omului însă, în același timp, cea mai mare certitudine a acestuia, în sensul că nu știe când va fi aceasta, dar știe precis că va fi! Nu știe cum va fi, dar se teme de ea! Paradoxal este că, deși aceasta înseamnă sfârșitul călătoriei spre viața veșnică, omul, cel mai adesea, își dorește ca ea să fie cât mai târziu, iar când și-o dorește mai curând, este doar pentru că nu mai suportă suferințele. Ori noi ar trebuie să ne dorim moartea cu gândul la chemarea Mântuitorului Hristos „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”[1], fiind întăriți și de rugăciunea de cerere „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos de la Domnul să cerem”.[2]

Viața aceasta este o călătorie spre rai. Ca orice călătorie, are un parcurs frumos, dar și sinuos, are bucurii, dar și încercări. Ajungând la finalul acesteia, firesc este să ne bucurăm că ne-am atins ținta, chiar dacă drumul spre aceasta a fost unul impresionant, necăutând să prelungim călătoria. Adesea, în zilele noastre, omul se luptă pentru a-și prelungi viața (călătoria), dar nu se pregătește cum se cuvine pentru destinație (rai). Este relevantă, în acest sens, o istorioară în care un bufon a primit de la regele său un băț pe care să îl dea unuia mai nebun decât el. După câțiva ani, regele se îmbolnăvi și mărturisi bufonului că trebuie să plece curând. Nebunul, plângând, îl întrebă când se va întoarce și aflând că nu va mai reveni, l-a întrebat dacă s-a pregătit de drum. Constatând că regele nu s-a pregătit în niciun fel, nebunul i-a adresat aceste cuvinte: „Ești gata să părăsești casa ta, ca să mergi în tărâmuri de unde nu te vei mai întoarce niciodată și n-ai făcut nicio pregătire de plecare. Ține bățul, stăpâne! Ia-l. Eu n-am întâlnit până acum un om așa de nebun ca tine.”[3]

Pe de altă parte, este de înțeles teama omului în privința sfârșitului său, nefiind niciodată convins că a făcut tot ce se cuvenea pentru mântuirea sa. Această conștientizare a insuficientei pregătiri, însoțită de nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu, auzind cuvântul Său „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu”[4], este cea care, totuși, ne dă puterea de a primi iminentul sfârșit, având chiar și bucurie pentru un astfel de gând. Teama de necunoscut este firească, dar știind că în rai ne așteaptă Hristos, aceasta se spulberă, iar omul se pregătește și se roagă cu emoție, spre a se întâlni cu Dumnezeu.

Sfinții, deși în smerenia lor se considerau atât de nevrednici, aveau pace cugetând la moarte. Sfântul Apostol Pavel, bunăoară, spunea că „Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu”[5], dar tot el mărturisea mai apoi: „Eu de acum mă jertfesc și vremea despărțirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De-acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.”[6]

Ortodoxia nu oferă omului raiul pe tavă, ci îi arată calea spre acesta, îi deschide ușile Împărăției lui Dumnezeu. Dincolo de faptul că ortodoxia este singura credință adevărată, învățătura acesteia despre moarte este atât de echilibrată, înțelegând durerea în fața morții, dar și bucuria la gândul acesteia. Ortodoxia înseamnă adevărata viață și moarte spre viață, căci „din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.[7]

Ortodoxia are atât de frumoase rânduieli, ușor diferite de la o zonă la alta, dar toate având același scop: mântuirea omului. Micile diferențe în privința unor manifestări ale evlaviei nu justifică însă prezența abaterilor de la credință. Aceste rătăciri pun sub semnul întrebării valoarea cultului real, cei neștiutori considerând că sunt îngăduite sau recomandate de către preot. Omul rațional, înțelegând lipsa de sens a unor obiceiuri păgânești, ajunge să nu mai creadă nici în ce este bun, considerând că sunt în aceeași categorie. De aceea, nu este de folos să fim îngăduitori față de superstiții, obiceiuri păgânești sau alte abateri de la rânduială, ci trebuie să luptăm cât mai mult împotriva lor spre a păstra neștirbită frumusețea cultului ortodox. Este adevărat că, în primul rând, trebuie să ne luptăm pentru a fi cât mai aproape de Dumnezeu și a vedea ce este frumos, dar în aceeași luptă, este firesc să dăm la o parte neghina, tot ce este neconform cu voia divină. Sfinții Părinți au luptat atât de mult pentru ortodoxie, unii și-au dat viața chiar, iar noi să fim atât de îngăduitori cu obiceiurile păgânești?

Și în privința morții, din nefericire, există atât de multe concepții greșite. Am putea spune că sunt multe rătăciri tocmai pentru că moartea este atât de importantă. Lucrarea celui rău este îndreptată mai ales acolo unde există ceva atât de hotărâtor pentru ființa umană. Moartea este naștere pentru Împărăția lui Dumnezeu, prag spre rai și tocmai de aceea diavolul strecoară tot felul de rătăciri și temeri, care să îi fie omului obstacol în calea spre cele cerești.

La o privire mai atentă, constatăm că cele trei nașteri ale omului sunt însoțite de multe concepții greșite, tocmai pentru că sunt esențiale. Sfârșitul vieții în pântecele mamei constituie începutul vieții pământești. Întreita cufundare și scoaterea din apa botezului reprezintă sfârșitul vieții păgânești și începutul celei creștinești, naștere din apă și din Duh. Sfârșitul vieții pământești înseamnă începutul vieții celei veșnice.

Omul se naște astfel pentru Cer. Dată fiind importanța morții, nu ca pedeapsă, ci ca semn al iubirii dumnezeiești, ne propunem să arătăm frumusețea rânduielilor pentru cei adormiți, dar și să combatem rătăcirile în aceeași privință. De asemenea, nădăjduiesc că va apărea cândva un studiu mult mai de folos referitor la acest subiect.

CAPITOLUL I

PREGĂTIREA PENTRU TRECEREA LA CELE VEȘNICE

În prima ei parte, pregătirea pentru cele veșnice, ca și cele rânduite după trecerea la cele veșnice, se face de către altcineva, nu de către persoana respectivă. În speță, această pregătire începe de când părinții acestei făpturi se pregătesc ei înșiși pentru veșnicie. Într-un mod mai concret, unindu-se prin Taina Cununiei, părinții aleg o cale spre mântuire și mergând pe aceasta, fac tot ce este necesar spre a primi așa cum se cuvine copiii, rod al iubirii, și astfel, să le asigure acestora creșterea duhovnicească în vederea unirii lor cu Dumnezeu.

Copiilor crescuți într-o familie cu preocupări duhovnicești le va fi mai ușor să meargă pe marea acestei vieți, ajungând la limanul cel dorit, biruind valurile potrivnice ale ispitelor. Ajutor în această călătorie le sunt credința curată, iubirea de Dumnezeu și de aproapele, rugăciunea, spovedania, împărtășirea, participarea la slujbele bisericii în duminici și în sărbători, faptele bune în general, harul lui Dumnezeu lucrând prin toate acestea. Ele, făcute cu gândul la scopul final al vieții, mântuirea, sunt ajutor neprețuit.

Prin toate acestea, ne pregătim pentru veșnicie. Ca să ajungem la veșnicie, ne pregătim totodată pentru moarte. „Cândva, un tânăr a fost întrebat de ce s-a convertit la Ortodoxie. Răspunsul său a fost simplu: Am devenit ortodox ca să învăț să mor. (…) un element de bază al misiunii Bisericii este să-l ajute pe credincios să învețe cum să moară, ceea ce înseamnă să moară cu nădejdea slavei.”[8]

În cele ce urmează, voi insista asupra unora dintre aceste aspecte ale vieții duhovnicești.

I.1. SPOVEDANIA

„Spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă vei albi.

Auzului meu vei da bucurie și veselie.”

(Ps. 50, 8-9)

Credincioși care nu s-au spovedit toată viața sau nu au făcut-o așa cum se cuvine, fiind bolnavi sau chiar pe patul de moarte, simt să își mărturisească păcatele spre a se liniști sau spre a pleca în viața cea veșnică împăcați cu Dumnezeu. În acele momente de suferință, îi putem încuraja și ajuta să împlinească această simțire cât mai repede. Uneori, ei înșiși ezită în a face acest pas atât de important și, de aceea, orice imbold venit din partea noastră poate fi hotărâtor în decizia lor de a se spovedi. Nu trebuie să ne temem că îi vom duce cu gândul la moarte dacă le vom vorbi despre importanța mărturisirii păcatelor. Moartea este inevitabilă pentru fiecare dintre noi și ar trebui să fim pregătiți în orice clipă pentru ea.

O dată luată hotărârea de a se spovedi, cei din familie vor lua imediat legătura cu duhovnicul, ca acesta să poată veni cât mai curând și cel bolnav să fie conștient, mărturisirea făcându-se fără dificultăți de comunicare. Fiind lucid, suferindul are posibilitatea să simtă căință pentru greșelile săvârșite pe parcursul întregii vieți, gândindu-se că aceasta este, poate, ultima spovedanie și prin ea, sufletul se curăță de toată întinăciunea, spre a intra în cămara cerească. El poate accepta astfel mai ușor suferința, primind-o spre iertarea păcatelor. „Persoana umană se creează continuu și nu avem capacitatea de a pătrunde taina profundă prin care suferințele noastre au o finalitate mântuitoare.”[9]

Întâlnirea cu duhovnicul și astfel cu Hristos, Care stă de față nevăzut, este pregătitoare pentru marea întâlnire în Ceruri. Pentru o conștientizare mai profundă a spovedaniei, vom spune mai multe despre aceasta la modul general.

În timp ce spovedea, un duhovnic a observat că a început să ningă. La sfârșitul spovedaniei, luminat de Dumnezeu, i-a arătat credinciosului zăpada care acoperea atât de frumos totul. L-a înduioșat, spunându-i că așa curat și frumos este și sufletul lui după spovedanie.

Avem nevoie de bucurii. Ele vin atunci când facem așa cum se cuvine cele plăcute lui Dumnezeu. Mare bucurie este, așa cum vedem în istorioară, atunci când ne spovedim, simțind că Dumnezeu „mai mult decât zăpada” ne-a albit sufletele. Pentru o astfel de bucurie, este nevoie de respectarea unor rânduieli și de cunoașterea unor învățături:

Spovedania este ca un al doilea botez. Cum pregătim cu atenție botezul, așa să ne îngrijim și pentru spovedanie, cea care curățește sufletul de păcate, făcându-l luminos ca după baia Botezului. Mărturisirea păcatelor nu se face formal, ci cu luare aminte, cu nădejde și cu bucurie, știind că astfel ne vom ușura sufletul.

Spovedania să fie de bunăvoie. Sunt situații când insistăm de dragul cuiva să se spovedească, dar este nevoie să-l ajutăm să înțeleagă nevoia și folosul spovedaniei. Dacă nu se spovedește de bunăvoie, acel credincios rămâne în păcate și chiar cu reținere față de cele sfinte. Este nevoie de multă delicatețe atunci când îndemnăm pe cineva să se spovedească, mai ales dacă acela este pe patul de moarte. Acesta va fi încurajat să conștientizeze că spovedania este și o analiză a vieții sale, în urma căreia poate face schimbări majore. „Chiar boala este una dintre crizele cele mai grave, pentru că îl pune pe om față în față cu o serie de probleme la care, atâta timp cât e sănătos, nu se gândește. La început boala îi dă să înțeleagă că este muritor.”[10]

Spovedania să fie sinceră. Când mărturisim totul, ne simțim eliberați, precum înțelegem și din cuvântul Mântuitorului: „Adevărul vă va face liberi”.[11]Mințind sau ascunzând ceva, rămânem tulburați, neîmpliniți, lipsiți de entuziasm. Mărturisind toate păcatele, avem bucuria unui nou început. Când eram mici și începeam un caiet nou la școală, ne propuneam să-l păstrăm curat, să scriem frumos, așa încât să fie o bucurie răsfoirea lui, și pentru noi, și pentru alții. Tot așa, și sufletul care devine curat prin mărturisirea tuturor păcatelor este spre bucurie și celui care se spovedește și celor apropiați. Să ne gândim, așadar, mai mult la această bucurie, decât la dorința de a ascunde vreun păcat, știind că și înainte de spovedanie, duhovnicul ne spune: „De vei ascunde de mine ceva, să știi că toate păcatele de două ori le vei avea”.[12]De am socoti matematic, venind cu o sută de păcate și mințind sau ascunzând în privința unuia, am pleca nu cu un păcat, ci cu două sute! Nu este nevoie însă de astfel de calcule, simțim noi înșine că plecăm împovărați.

Cel mai adesea, rușinea ne determină să ascundem sau să mințim. Ne aducem aminte că, într-o istorioară, diavolul a venit să îi dea înapoi unui credincios care se spovedea, ce îi luase când a păcătuit: rușinea. Astfel, omul nu a avut rușine când a greșit, dar acum avea rușine să mărturisească. Să ne gândim deci că diavolul este „tatăl minciunii”[13] și să nu mergem cu el „de mână” când ne spovedim, ci să ne lăsăm îmbrățișați de Dumnezeu, precum în pilda întoarcerii fiului risipitor.

Spovedania să fie clară și concisă. Nu este nevoie de multe amănunte, important este ca duhovnicul să poată realiza gravitatea păcatului. Duhovnicul își poate pierde din puterea de concentrare atunci când se insistă asupra unor detalii nesemnificative și obositoare (de exemplu: era vară, foarte cald, veneam de la serviciu, eram obosit, transpirasem, abia așteptam să beau ceva rece, avusesem foarte mult de muncă în ziua aceea și tramvaiul nu mai venea, parcă eram într-o piesă a lui Caragiale. Cum se numea piesa, părinte? Hai, că trebuie să știți!). Asemenea detalii arată că am venit „să mai stăm de vorbă”, neavând râvna, dorința grabnică de a ne elibera de păcate.

De asemenea, este foarte important ca duhovnicul să audă fiecare păcat mărturisit și să înțeleagă despre ce este vorba. Preotul dezleagă doar ce aude și înțelege. Nu putem și nu trebuie să mascăm vreun păcat prin rostiri confuze, menite să ne „acopere” în fața duhovnicului. Exemple:

-am mai făcut câte ceva duminica, aceasta însemnând, de fapt, că s-a turnat o fundație, s-au tăiat lemne, s-au spălat rufe etc;

-am furat câțiva știuleți, adică… saci;

-am mai mâncat uneori de dulce în zi de post, adică… am postit destul de rar;

-am mai lipsit în câte o zi de la biserică, adică… am venit de cinci-șase ori într-un an;

-am mai scăpat câte o vorbă în timpul slujbei, adică… am vorbit aproape tot timpul slujbei;

-am mai scăpat câte o vorbă rea, adică… foarte des;

-am mai băut câte un pahar în plus, adică… m-am îmbătat adesea.

Uneori, cu smerenie și căință, spunem „Am făcut toate păcatele”. Este o rostire folositoare atunci când este sinceră. Uneori însă cei care se rușinează să spună un păcat, se amăgesc crezând că prin aceste cuvinte („Am făcut toate păcatele”) au mărturisit totul. Dacă ar fi așa, ar fi suficient să spunem la fiecare spovedanie că am făcut toate păcatele. Și chiar de am face toate păcatele, tot ar trebui să le mărturisim, pentru a le conștientiza și pentru a ne fi iertate.

Ne dorim să rămânem cu o imagine frumoasă în fața duhovnicului. Această imagine frumoasă chiar rămâne dacă mărturisim totul, sinceritatea și căința noastră arătând dorința de îndreptare. Spovedania completă aduce chiar bucurie duhovnicului și dorința de a-l ajuta pe credincios să sporească în curăție, în cele bune. „El se va arăta cu atât mai deschis, cu cât preotul va ști să îi vină în ajutor, determinându-l cu blândețe să vorbească despre încercările prin care trece.”[14]

Pentru a-și păstra o imagine frumoasă, unii credincioși aleg să se spovedească la un duhovnic mai îndepărtat. Dar ideal este să avem duhovnicul cât mai aproape, dacă se poate, cel din parohie. Într-adevăr, nu este obligatoriu să avem duhovnic preotul paroh, dar spovedindu-ne la acesta, putem păstra o legătură strânsă, frumoasă, putem cere adesea sfat, putem să ne cercetăm mai des. Alți credincioși se spovedesc o dată unui preot, mărturisind păcatele de care se rușinează, iar apoi vin la cel pe care vor să îl păstreze ca duhovnic, neînțelegând cât de important este ca acesta să-și cunoască bine fiul duhovnicesc. În mod normal, atunci când ne schimbăm duhovnicul, trebuie să spunem păcatele din copilărie până la momentul respectiv, așa încât să putem primi sfaturile cele mai bune. Nu spunem acele păcate mărturisite altor preoți ca și cum nu ar fi fost iertate, ci spre o „radiografiere” duhovnicească profundă. Și medicul ne întreabă despre bolile anterioare, chiar dacă au fost tratate, spre a ne da medicamentele cele mai bune.

Există și tendința de a spune unui preot unele din păcate, altui preot pe celelalte, dar de fapt, astfel, fiecare dintre cele două spovedanii este incompletă și nesinceră. Să-l simțim deci pe duhovnic ca pe un părinte, frate, prieten, așa încât să îi putem spune totul și să îi simțim iubirea.

Spovedania să fie cu pocăință. Dacă mărturisim păcatele fără părere de rău, nu există nici o dorință puternică de îndreptare. Părerea de rău este cea care ne face puternici, luptători, mărturisitori chiar. Tâlharul pe cruce s-a luptat luându-I partea Mântuitorului în fața tâlharului din stânga, a fost puternic, mărturisind că ei pe drept sunt răstigniți, și astfel, a îndrăznit să strige „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta!”[15]Femeia desfrânată, plină de căință și de sfială, deși în văzul multora, cu discreție și smerenie, a spălat, a șters, a uns cu mir, a sărutat picioarele Mântuitorului. Părerea de rău și dragostea pentru Dumnezeu i-au adus iertare de păcate. Și căința și iubirea noastră ne ajută să primim prin spovedanie harul lui Dumnezeu, care dezleagă păcatele.

Dacă nu simțim părere de rău, înseamnă că ne dorim să repetăm păcatele. Chiar și așa, nu vom renunța să ne spovedim, ci vom mărturisi că nu ne căim pentru toate păcatele și ne vom ruga lui Dumnezeu să ne dea căință și dorință de îndreptare.

Preotul păstrează secretul spovedaniei. Avem impresia uneori că preotul vorbește în fața multora despre păcatele pe care le-am mărturisit. Preotul însă nu vorbește despre o anumită persoană, ci despre boli sufletești, fără a se da numele cuiva, în dorința de a le fi de folos tuturor. Dacă un medic vorbește despre cum se manifestă gripa la unii pacienți, nu înseamnă că vorbește despre cineva anume.

De asemenea, și credinciosul e bine să aibă o anumită atenție în privința vorbirii despre sfaturile primite la spovedanie. Aceste sfaturi pot fi diferite în funcție de nevoile și problemele credincioșilor, iar unii dintre ei ar putea să nu înțeleagă sfaturile primite de alții și s-ar putea cauza astfel sminteală și reținere față de spovedanie.

Nu ne spovedim doar ca să ne împărtășim. Spovedania nu este doar o treaptă spre împărtășire. Ea însăși este dătătoare de har, bucurie și putere. Unii renunță la spovedanie, gândindu-se că oricum nu se pot împărtăși. Prin spovedanie, încet-încet, pot ajunge la o împărtășire cu folos. Dacă nu ne îmbrăcăm cu haine de sărbătoare, nu înseamnă că nu trebuie să ne mai spălăm trupul. Dacă nu ne împărtășim, nu înseamnă că nu trebuie să ne mai spălăm sufletul prin spovedanie.

Nu ne spovedim doar în posturi. Postul este foarte important pentru spovedanie, dar ne putem mărturisi de câte ori avem nevoie, sfătuindu-ne, desigur, cu duhovnicul. Dacă am săvârșit anumite păcate și ne simțim împovărați, dar nu este post, nu înseamnă că nu ne putem spovedi, așa cum, dacă ne-am murdărit în toiul zilei, nu înseamnă că nu ne putem spăla.

Canonul nu este o pedeapsă. Nu trebuie să ne simțim jigniți când primim canon. În urma fiecărei spovedanii ar fi de folos un canon, căci el este medicament pentru conștientizarea păcatului și pentru vindecarea sufletului. Prin acesta, omul primește ajutor de la Dumnezeu, căci „schimbarea păcătosului este împlinită de har, totuși nu fără libera lui dorință. (…) Iar în pocăință dorința liberă trebuie să participe ea însăși la actul transformării omului.”[16]

Spovedania este însoțită de rugăciune. Sunt rugăciuni speciale înainte de spovedanie, prin care Dumnezeu ne ajută să ne aducem aminte păcatele, să ne căim și să nu ne rușinăm a le mărturisi. Prin rugăciunile după spovedanie, Îi mulțumim lui Dumnezeu și Îi cerem ajutorul spre a ne împlini făgăduința de a nu mai greși.

Pregătirea pentru spovedanie înseamnă și liniștire, dorința de iertare a celor cu care suntem supărați și gândul la păcatele pe care trebuie să le avem în minte, sau mai bine, să le notăm pe o hârtie spre a nu uita ceva.

I.2. ÎMPĂRTĂȘIREA

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,

întru Mine rămâne şi Eu întru el.”

(In 6, 56)

Împărtășirea dinaintea morții mai este numită și grijanie, arătându-se prin aceasta că omul se îngrijește de mântuirea sufletului său, dobândind hrană pentru viața veșnică, Trupul și Sângele Domnului, și lepădând orice grijă lumească, așa cum primim îndemn la fiecare sfântă liturghie: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm”.[17] Denumirea aceasta arată importanța ultimei împărtășiri, dar ne duce cu gândul și la faptul că orice împărtășire ar putea fi ultima. În același timp, se subînțelege cât de grav este păcatul celor care înjură de grijanie și nesocotesc, în general, lucrurile sfinte.

Evidențiez, în continuare, câteva aspecte legate de împărtășire, referindu-ne atât la cea din urmă, cât și la cea de pe întreg parcursul vieții, de fiecare dată, aceasta fiind o arvună pentru veșnicie.

Împărtășirea celor grav bolnavi nu este spre moarte. Cineva care se împărtășește în mod constant va primi cu bucurie și nădejde Sfânta Împărtășanie chiar și pe patul de moarte. Cel care a stat departe de această Sfântă Taină poate înțelege măcar la sfârșitul vieții cuvintele „Gustați și vedeți că bun este Domnul”.[18] El trebuie să înțeleagă că împărtășirea nu este spre moarte, ci spre viața veșnică. De aceea, așa cum am mai spus, cei din jur nu au de ce să ascundă că își doresc ca bolnavul să fie împărtășit, ci, prin cuvinte încurajatoare, îl vor face să vadă folosul împărtășirii.

Cei care nu mai sunt conștienți nu pot fi împărtășiți. „Ei trebuie să fie conștienți pentru a-și exprima consimțământul primirii acestei Taine, pentru că și Împărtășania, ca și celelalte Taine, nu se administrează fără voia primitorului.”[19] Să nu așteptăm deci împărtășirea până când se ajunge la o boală grea sau la sfârșitul vieții. Nu-i căutăm pe cei dragi doar când suntem grav bolnavi, cu atât mai mult nu-L căutăm pe Hristos doar într-o astfel de situație. Avem nevoie să primim și să dăruim iubire toată viața, avem nevoie să Îl primim pe Hristos și să ne dăruim Lui în fiecare clipă.

Împărtășirea celui grav bolnav nu descoperă și sfârșitul vieții acestuia. Momentul morții fiecărui om este cunoscut doar de Dumnezeu. Concepția unor creștini că, în funcție de cum se așază Sfânta Împărtășanie în linguriță, poate arăta că cel bolnav va trăi sau va muri este greșită și ne duce cu gândul la ghicitorie, aspect negativ împotriva căruia Biserica luptă atât de mult. Ne împărtășim cu nădejdea Învierii și avem mulțumire sufletească fie că trăim, fie că murim.

Ne împărtășim chiar cu Trupul și Sângele Mântuitorului, nu cu pâine și vin. Pâinea și vinul, deși rămân la fel ca aspect și gust, se prefac, în timpul sfintei liturghii, în Trupul și Sângele Mântuitorului, atunci când la strană se cântă „Pe Tine Te lăudăm”.

Împărtășirea cu Hristos nu este doar un moment. Împărtășirea durează atât cât ne luptăm să simțim că am primit Trupul și Sângele lui Hristos! De aceea, rămânem cu luare aminte după ce ne împărtășim, ne ștergem bine gura cu ștergarul special, luăm anafură și agheasmă, apoi, mergem la locul nostru, bucurându-ne în continuare de slujbă.

Cuvinte precum „Să-ți fie de folos!”, îmbrățișări sau alte gesturi legate de bucuria împărtășirii își au rostul doar după sfârșitul slujbei. De vreme ce tocmai L-am primit pe Hristos, se cuvine să ne bucurăm de El și să nu punem mai presus oamenii. Aceasta nu înseamnă că nu rămânem în comuniune cu ei, dimpotrivă, pentru că Hristos este Cel Care ne unește.

Nu ne împărtășim doar în Joia Mare. În această zi se pregătește Sfânta Împărtășanie care se va folosi timp de un an pentru bolnavi. De aici, unii au înțeles greșit că cel care se împărtășește în Joia Mare este considerat împărtășit un an. Ar putea acela să păcătuiască liniștit, considerând că este, oricum, împărtășit pentru un an?! Nicidecum! Dorim să înnoim adesea simțirea prezenței lui Hristos în noi și de aceea, ne luptăm să ne împărtășim mai des, desigur, cu pregătirea cuvenită. Fiecare astfel de întâlnire cu Hristos sporește în noi ce este frumos și simțim astfel să mărturisim că „am văzut Lumina cea adevărată”.[20]

Unii credincioși și mai ales cei mici pot fi împărtășiți mai des, în funcție de cum ne sfătuiește duhovnicul.

Este de folos să ne spovedim și dacă se poate, să ne împărtășim înaintea unor momente importante: tinerii, nașii, chiar și părinții, înainte de cununie; părinții și nașii, înainte de botez; înainte de examen, operație, naștere, călătorie, mutarea în casă nouă etc.

Nu ne îmbolnăvim împărtășindu-ne din același potir. Preotul consumă tot ce rămâne după împărtășirea credincioșilor. Dacă ne-am îmbolnăvi împărtășindu-ne cu aceeași linguriță, preoții ar fi cei mai bolnavi oameni. Hristos ne tămăduiește, cu atât mai mult nu ne va lăsa să ne îmbolnăvim când primim Trupul și Sângele Său.

Nu trebuie neapărat să dormim după ce ne împărtășim. Înțelegem însă că este firesc să fim cât mai liniștiți după ce ne împărtășim. O astfel de liniște însă nu se obține doar dormind.

Împărtășirea nu ne este de folos dacă am mințit sau am ascuns ceva la spovedanie. Și Iuda s-a împărtășit, dar cu o sărutare mincinoasă L-a trădat pe Iisus. Nu avem niciun folos împărtășindu-ne după o spovedanie mincinoasă. Este ca și cum am lua un medicament puternic, ascunzându-i medicului că avem probleme cu inima.

Să ne pregătim, așadar, cum se cuvine pentru a ne împărtăși, să ne bucurăm când Îl primim pe Hristos și să Îl păstrăm ca pe cel mai drag oaspete în cămara sufletelor noastre!

I.3. RUGĂCIUNEA

„Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide.

Că oricine cere ia, cel care caută află și celui care bate i se va deschide.”

(Mt. 7, 7-8)

Am gresit si de data asta, nu este „Electron” cip ci „NEUTRON” cip.
https://www.youtube.com/watch?v=YLbkFgMJvSQ
Si alte stiri relationate la progesele Huawei:
https://www.youtube.com/channel/UCFkOYvzHESoT89bbG8PFz9Q/videos