Râsul la mormânt

de Mircea Cărtărescu

Provin dintr-o familie săracă. Nu mă laud cu asta, dar nici nu pot s-o uit.

Una dintre cele mai persistente amintiri ale mele e despre părinţii mei care, seară de seară, timp de treizeci de ani, cât am locuit cu ei, făceau socoteala tuturor cheltuielilor de peste zi. Niciodată nu le ajungeau banii. În casă erau un singur salariu şi patru persoane.

Azi, părinţii mei trăiesc dintr-o singură pensie şi, credeţi-mă, nu dintre cele nesimţite. Eu însumi ştiu prea bine ce înseamnă sărăcia. Am cunoscut cozile şi frigul dinainte, am cunoscut inflaţia înnebunitoare de după.

Timp de douăzeci de ani nu am câştigat nimic din scrisul meu, am trăit din salariul de profesor şi am susţinut din el o familie. Cunosc şi eu socotelile de fiecare seară şi trasul de bani până la chenzină.

E motivul pentru care n-am putut fi niciodată un om de dreapta sau, mai curând, am putut fi raţional, dar niciodată sufleteşte. Fără să fiu nici un om de stânga, ştiu de ce e nevoie de protecţie pentru cei slabi, cei fără noroc, fără şanse, pentru cei care nu fac faţă într-o lume a performanţei.

Sunt la mijloc între cruzime şi populism, fără să ader nici la una, nici la alta. Nu pot aproba, deci, îngrozitorul sacrificiu care se cere astăzi compatrioţilor mei, chiar dacă mi se spune că e „răul cel mai mic”. Nu pot înţelege de ce oamenii cei mai amărâţi din România de azi, cei cu viaţa cea mai năpăstuită, cu veniturile cele mai mici trebuie să-şi ia ultima bucată de pâine de la gură ca să salveze statul român.

Mi se spune că statul român nu-i poate susţine, dar statul român uită să-mi explice cum se face că a tolerat, odată cu creşterea sărăciei generale, o creştere nemaiauzită a bogăţiei speciale. Nu mi se explică în ce fel am ajuns, în doar douăzeci de ani, o ţară de tip sud-american, în care câteva sute de familii posedă o bogăţie egală cu a sute de mii de alte familii.

Niciodată nu mi s-a explicat cum, prin ce mecanisme legale, a putut fi posibil să creşti ca venituri, în câţiva ani, de la zero lei şi zero bani, la miliarde. Prin ce forme legale, prin ce privatizări legale, prin ce licitaţii legale, de douăzeci de ani încoace, sub toate guvernările, fără excepţie, România a fost împărţită în câteva sute de bucăţi care-au fost dăruite câtorva sute de oameni?

Nu vreau să înţelegeţi că sunt adeptul „haiduciei” fiscale. Nu cer naţionalizări, confiscări şi deposedări de avere. Nu sunt anticapitalist şi ştiu că, în clasa de mijloc, există oameni care au câştigat cinstit, cu o risipă enormă de muncă şi inteligenţă, fiecare ban de care se bucură azi. Nu orice avere este însă sănătoasă, nu orice avere e sursă de bunăstare generală. Cele mai multe averi de la noi sunt obscene, maladive cumulări obţinute prin reţele subterane politico-economice. Ele nu îmbogăţesc, ci sărăcesc, secătuiesc statul de puterile sale, îi distrug sistemul judiciar, îl împotmolesc în corupţie.

Nu cer confiscarea, ci verificarea lor, elucidarea împrejurărilor în care câteva mii de oameni au ajuns putred de bogaţi prin conspiraţie securistică, furt calificat şi trafic de influenţă. Clasa politică de la noi trebuie odată să înţeleagă că, sub oblăduirea ei, a apărut un stat al nedreptăţii sociale, că impasul în care suntem azi i se datorează în întregime şi că e măcar în interesul ei, dacă nu al ţării, să schimbe starea de fapte. Căci un stat nedrept social şi fără respectul legilor va fi întotdeauna un stat instabil, primitiv, cu o clasă politică ameninţată. Un stat dispreţuit, pe drept cuvânt, de lumea civilizată.

Am mai spus-o: în România nu există, ca pretutindeni, corupţi, ci un sistem al corupţiei. Este mecanismul care produce sărăcia, conspiraţia care subminează statul. De aceea este monstruos şi nedrept să-i pedepseşti a doua oară pe cei săraci şi să te prefaci mai departe că nu-i vezi pe cei vinovaţi de sărăcia lor.

Nu este cinstit să tai un sfert din salariul unui medic sau al unui profesor, să ştirbeşti venitul, oricum insuficient, al unui pensionar ca să scoţi ţara din groapa de acum. Nu este nici eficient. Poate vom ieşi basma curată de data asta, dar vom cădea imediat în groapa următoare, căci statul român, aşa cum e el azi, nu poate să nu fie sărac.

Comentariul meu

 Am primit acest text de la o fostă studentă, dna Irina A. Pe acest site a mai fost publicat un text al lui Mircea Cărtărescu. Tot așa, însoțit de comentariul meu. Un comentariu care la vremea aceea impunea, cerea, reclama chiar, o replică din partea dlui Cărtărescu. N-a venit!… De data aceasta nu mai aștept niciun răspuns, căci nu este cazul. Public textul deoarece mi se pare exemplar pentru gândirea confuză a multora dintre noi. Sper ca, prin scurtul meu comentariu, să fiu cuiva de folos. Nu mă gândesc la cititorii acestui site, ale căror comentarii nu lasă de bănuit că ar gândi și ei la fel de simpluț. Dimpotrivă, acestora le cer să pună în circulație comentariul meu, într-atâta sunt de convins că am dreptate. Și că de adevărul celor ce urmează au nevoie toți iubiții mei compatrioți. Deci și numitul Mircea Cărtărescu.

Care, în textul reprodus face o confuzie extrem de răspândită la nivelul publicului ignar, de neacceptat însă la un scriitor, ba încă unul de talia respectivului. Scriitorul este un specialist în vorbe și cuvinte, pe care le mânuiește și se folosește de ele cum vrea el. Iar nu invers! Cum e cazul în cazul autorului citat…

Căci, în textul reprodus întocmai cum mi-a fost trimis, autorul se oferă cititorilor săi ca un caz tipic de ființă vorbitoare pe care exercițiul limbii îl împiedică să gândească corect. Regula fiind că limbajul este instrumentul gândirii. Toate manualele așa declară, la unison. Că fără limbaj nu ar exista gândire. Dar nu trebuie uitat că și prostul gândește, numai că gândește greșit, gândește prost! De multe ori greșeala vine de la cuvinte pe care le folosește convins că știe ce înseamnă, că știe să le folosească corect. Aceleași manuale atrag atenția că deseori cuvintele sunt sursa erorilor, adică izvorul prostiei. Vai de cel care gândește numai în cuvinte și nu trece de ele cu gândul mereu chitit la realitatea transfigurată (și deformată!) prin limbaj!

În textul lui M.C. revine de mai multe ori cuvîntul stat, acesta este cuvîntul care îl face de rușine pe autor! Cine nu știe ce este statul?!… Știe și Mircea Cărtărescu.

Ce nu știe Mircea Cărtărescu este să se ferească de capcana pe care i-o întinde limba, modul de organizare al limbii: în limba română, precum și în toate limbile de care am habar cât de cât, statul este, ca cuvînt, un substantiv. Alături de alte substantive precum om, profesor, copac, măgar, ministru, scriitor etc. Principala calitate a unui substantiv este să fie parte de propoziție, și mai ales subiect. Ce face subiectul unei propoziții? Păi face și drege ce vrea mușchii săi!… Asta este și greșeala pe care o fac majoritatea celor care critică și atacă statul: și-l imaginează ca subiect al tuturor propoziții. Citez: „statul român uită să-mi explice cum se face că…” Și așa mai departe. Bietul stat, ce uituc mai e!…

Statul, domnilor, nu poate fi subiect decât în foarte puține propoziții, pe lângă foarte puține predicate! Statul este o abstracție, o construcție social-politică lipsită de materialitate, este o țesătură de relații și dependențe, de interdependențe al naibii de complexă. Desigur, faci o personificare, o metaforă(!), și poți să-i pretinzi statului să-ți facă chiar și ghetele cu cremă!… Ba poți, cum se întâmplă zilnic, să-l înjuri și de mamă! Dar degeaba, nimeni n-o cunoaște pe coana mă-sa! N-are așa ceva! Are cel mult tată, mai mulți: Decebal, Cuza, Brătienii…

Dar când vorbești serios, pătruns de gravitatea și grozăvia temei: mizeria în care trăim!, lași metafora și dai jos din pod exactitatea, rigoarea!

Ce tot dai vina pe stat, domnule Cărtărescu? Ce te oprește să spui lucrurilor pe nume?!…

Un bun cunoscător al problemei a spus-o clar: Statul sunt eu! Dacă lucrurile merg bine într-un stat acesta nu este meritul statului, că ar avea nu mai știu ce atribute, ce calități! Meritul este al unor oameni! La fel, când lucrurile merg pot, tot oamenii sunt de vină, nu statul!

E ca și când atunci când afli că te înșeală consoarta ai da vina tot pe stat, pe instituția căsătoriei!…

Nici să dai vina pe clasa politică nu este corect! Ci trebuie spus clar, scurt și cuprinzător, numele celor care fac de ocară ideea de stat românesc! Începând cu președinții, primii miniștri, șefii de partide etc, toată drojdia mafiei instalată la guvernarea României cu sprijinul „oficinelor” din străinătate! Nici despre astea nu sufli o vorbă! O ții ca gaia mațul cu statul român! Auzi la el, om serios, cum îi bate obrazul statutului: „este monstruos și nedrept să-i pedepsești pe săraci, să te prefaci(sic!) mai departe că nu-i vezi pe cei vinovați de sărăcia lor! Nu este cinstit să tai un sfert din salariul unui medic sau al unui profesor, să ştirbeşti venitul, oricum insuficient, al unui pensionar ca să scoţi ţara din groapa de acum.” Încă puțin și va spune că statului îi put picioarele!…

Măi, băiete, de cine ți-e teamă ție de dai vina pe o fantomă?! Ia re-scrie tu textu-ți, trage aer în piept, închide ochii, uită-te în oglindă, zi Fie ce-o fi!, și pune în locul cuvîntului stat numele potrivit: Ludovic al nu știu câtelea sau, păstrând cu grijă proporțiile, Băsescu sau Iliescu sau Constantinescu, Boc, Năstase sau Tăriceanu, și așa mai departe?! Ai vreo obligație la vreunul dintre nemernicii ăștia de îi menajezi pe toți și ne prostești pe noi cu statul tău sluj în fața lor?!

Fă-te, Mircea, că ești bărbat, măcar câteva minute, când scrii la ziar, și spune lucrurilor pe numele lor din buletin! Ce atâta metaforlîc?!

ION  COJA