o figura remarcata si pe taramul literar al Germanei interbelice, in „Jurnal de rasboiu in Romania” scris dupa experienta celor 3 luni petrecute pe frontul romanesc al primului razboi mondial, descrie o scena stranie pentru tactica militara a vremii:

“La zece dimineata -cu soarele batatand puternic in ochii inamicului- un grup de oameni de-ai nostri din Companiile 7 si 8 au dat un atac indraznet si au luat in forta de la romani pozitiile de la Lespezi. E acum ora patru si inamicul a lansat deja al saptelea contraatac. Oamenii nostri nu contenesc sa laude curajul adversarului, dar considera ca le lipseste experienta si precautia. De fiecare data, inainte de a porni un nou asalt, putem auzi comandantii romani tinand un discurs, apoi fanfara militara porneste un mars si iata-i: pe aripile lui navalesc spre pozitiile noastre ca niste nebuni. Si astfel muzica, acea serena arta, transformata intr-un drog ce impinge omul dincolo de limitele ratiunii, il umple cu un asemenea preaplin al vietii ca doreste sa o riste aruncand-o in fata mortii, ca pe nimic.”

Desigur ca, din transeea inamicului, de unde relata medicul militar german scena mirabunda, nu avea cum sa vada o alta scena mai mult decat probabila. Nu-l putea vedea, de exemplu, pe preotul militar miruindu-i pe soldatii ce urmau sa salte peste transee si pe acestia din urma facandu-si cruce si zicand un “Doamne ajuta”!

Si toate acestea cu nadejdea izbandei din dragoste pentru darul cel mai pret daruit neamului romanesc de Dumnezeu: pamantul sfant al patriei. Pentru ca, asa cum “daca dragoste nu e nimic nu e”, daca tara nu e neam nu e! De aceea poate taranul roman a iubit cu aceeasi masura pamantul pe care s-a nascut si pentru care a trudit si l-a sfintit an de an inainte de a-l cultiva, dupa ce a recoltat si nu in ultimul rand la sfintit cu jertfa sa suprema aparandu-l, l-a iubit asa cum il iubeste pe Dumnezeu care i l-a daruit.

Si iata sfanta treime a romanului in vremuri de rastriste: credinta, nadejadea si dragostea.

E interesanta si inserarea in aceasta triada a importantei discursului si a muzicii. Nu facea decat sa insufle trupelor nadejdea si credinta in izbanda. Daca suprapunem aceste simboluri peste ce s-a intamplat in 90, de exemplu, in Piata Universitatii constatam ca toate aceste simboluri se regasesc neclintite in atmosfera creata acolo. Credinta, care a socat mintile “triumfalistilor” coboratori din doctrina lui Fukuyama, cum le spunea prof.Badescu in cartea sa, discursurile mobilizatoare in continuarea luptei impotriva comunismului pe care nasul fin al romanului l-a simtit nedus si muzica, ca o mantra, care sa tina cald si treaz sufletul romanesc. Daca brutele venite, de data asta nu pe tancuri, ci in camioane cu batele nou -noute in dotare, ar fi ascultat “fluierul fermecat” ce razbatea din mijlocul pietei si, mai ales, inainte de “lupta” si-ar fi facut cruce si ar fi zis un “Doamne ajuta”, atrocitatitile de atunci nu s-ar mai fi produs. Dar ei nu au fost manati in “lupta” nici de credinta, nici de dragoste, nu si-au iubit nici semenul, nici tara. Si-au ascultat de satana, care le-a multumit apoi “calduros”, i-a trimis acasa si nici n-a mai avut grija de “ortacii” lui!