Conferință ținută la Paris, în 1942, la Clubul Presei, de ALEXANDRU FRÂNCU.
Text preluat de pe revista Permanențe, nr. 6, 2014
România 1942
Textul de mai jos, cu un caracter inedit, este oferit publicului şi drept un omagiu la centenarul autorului. El reprezintă conţinutul unei conferinţe rostită în limba franceză pe 25 Noiembrie 1942 de Alexandru Mateescu Frâncu, secretar general al “Asociaţiei Corespondenţilor de Presă Străini”, în faţa “Cercului European”, Paris. El nu aminteşte despre politică, despre război, decât în mod marginal, cu formule convenţionale pentru publicul şi contextul de atunci. Căci adevăratul miez al conferinţei nu este altceva decât o declaraţie de dragoste la adresa României eterne, pe care o prezintă cu mult suflet în faţa unei Europe naţionaliste aflate atunci la apogeu. Alexandru Frâncu evocă în mod călduros virtuţile creştine ale sufletului românesc, lipsit de tendinţe imperialiste şi acaparatoare. Fără a fi moralizator, îndrăzneşte chiar, cu modestia cuvenită, să propună acest tipar drept model al unui suflet pentru o Europă unită. Câtă actualitate îşi păstrează şi azi aceste gânduri despre menirea europeană a României rostite acum peste 70 de ani!
Redacţia „Permanențe”
*******
****
**
ROMÂNIA – 1942
România nu este ţara grâului şi a petrolului. Nici cea a caviarului, a femeilor frumoase sau a marilor afaceri internaţionale. Nici domeniul privat peste care se zbenguie în deplină libertate exploatarea tuturor capitalismelor străine. Şi nici chiar ţara frumoaselor covoare ţărăneşti, a splendidelor bluze brodate manual, a celor 10.000 de biserici albe şi fermecătoare ce înfloresc pe câmpii, la marginea pădurilor sau situate pe vârful unei coline.
România nu se reduce la acestea, chiar daca ele îi aparţin, ea reprezentând, în acelaşi timp, mai mult şi mai puţin decât atât.
Ea reprezintă mai puţin, căci aspectul încântător al frumuseţilor ei pitoreşti, al bogăţiilor nenumărate, pot induce în eroare vizitatorul de ocazie ce ar rămâne cu imaginea falsă, exagerată a unui paradis terestru, a unui tărâm în care laptele şi mierea curg în valuri. Această imagine stilizată disimulează durerile profunde, mizeriile morale extreme care freamătă ascunse sub o poleială înşelătoare.
România reprezintă mai mult decât atât, căci în spatele acestui decor de reclamă turistică, ea ascunde comori veritabile şi întâi de toate un suflet naţional complex şi subtil, ce rămâne în mod fatal neremarcat de către observatorul grăbit ori superficial.
“Cercul European” m-a anunţat că vom vorbi astăzi despre România anului 1942. Doar în parte, căci nu vreau să insist asupra acestui an care nu excelează cu nimic în particular, dacă nu doar prin vicisitudinile prea puţin spectaculoase ale războiului sau prin durerile unei naţiuni rănite în adâncul fiinţei sale.
România şi războiul
În 1942 România se află în război; un război efectiv în care s-a angajat cu toţi oamenii şi cu toate resursele sale. Ori dacă spectacolul unei ţări ce se videază de substanţa sa umană este grav şi eroic, el nu este cu siguranţă mai puţin vizibil.
În plus, dacă am vorbi despre război, am risca să înjumătăţim această modestie pe care trebuie s-o păstrăm atunci când vorbim despre Patrie. Ar trebui atunci să facem elogiul acestor ţărani români ce au devenit, după înseşi mărturisirile generalilor germani, cele mai bune trupe de război. Ar trebui să povestim epopeea tăcută pe care aceştia o scriu azi în zăpadă sub focul inamic, peste tot pe unde luptă: pe litoralul Mării Negre, către Caspica, în munţii caucazieni, unde au dat un procent masiv de vânători de munte, la Stalingrad, unde au jucat rolul infanteriei de asalt, pe Don, unde au fost singurii să-i respingă pe Roşii, şi până la frontul finlandez, unde aviatorii noştri au colaborat cu Luftwaffe şi aviaţia finlandeză.
Dar toate aceste lucruri se găsesc consemnate zilnic în comunicatele germane, care sub forma lor restrânsă şi sobră reprezintă povestea celor mai frumoase fapte de arme pe care istoria le-a înregistrat. Deci, aspectul României anului 1942 este acelaşi cu cel al Germaniei, al Finlandei sau al Rusiei şi Italiei, al unor ţări ce se află în război, cu toată grandoarea şi suferinţele pe care le implică acest fapt.
Şi, printr-un paradox uşor de explicat, tocmai aceste ţări sunt cele care s-au epuizat cel mai mult în aceste lupte, cele care au furnizat, din spatele scenei, eforturile cele mai neaşteptate, care au organizat, produs şi transportat mai mult şi mai bine decât înaintea războiului şi decât orice altă naţiune.
Dar presa a tratat suficient aceste subiecte ca sa mă dispenseze pe mine de a le relua aici. La fel, în ceea ce priveşte obiectivele, raţiunile luptei noastre împotriva bolşevismului, nu se va găsi, cu siguranţă, nimeni în această sală care să simtă nevoia unei explicaţii.
Problema transilvană
Dacă războiul reprezintă imaginea de fundal a României anului 1942, mai există încă o problemă şi mai cronică, care preocupă şi obsedează gândirea şi sufletul fiecărui român.
Decisesem să nu fac referire la ea, fiindu-mi teamă că gândirea mea va fi înţeleasă greşit, că va fi interpretată într-un mod abuziv. Dar un confrate ungur şi-a manifestat acum câteva zile curiozitatea de a şti cum mă voi descurca în faţa unei probleme atât de spinoase ca cea a Transilvaniei; nu pot să-i iau această placere a unui răspuns, pe cât de scurt pe atât de inofensiv. De altfel, în ceea ce ne priveşte, problema transilvană nu poate constitui subiectul unui litigiu între România şi Ungaria.
Este adevărat că în istorie orice deplasare a frontierelor între vecini generează discuţii şi lasă întotdeauna pe unul dintre parteneri pradă dorinţei unei revanşe rapide şi implacabile.
Mă îndoiesc că la ora actuală România îşi propune să-şi ia o asemenea revanşă în faţa vecinului său din vest. În primul rând pentru că chestiunea transilvană nu este deschisă, nu se pune între unguri şi români, ci între noi şi Germania, între noi şi Axă.
Să mă explic: transferul a aproape 2 milioane dintre conaţionalii noştri şi a pământurilor locuite de ei, cesiune pe care am fost aduşi la o a consimţi, cu ocazia arbitrajului de la Viena, nu a fost consecinţa unui război în care ungurii ne-ar fi învins pe noi. Ele nu au fost nici pasul înapoi făcut în faţa unei ameninţări a guvernului de la Budapesta, ameninţare în faţa căreia ne-am fi înclinat din teamă sau din laşitate.
Şi cum Ungaria nu ne-a smuls aceste pământuri nici prin forţa armelor şi nici printr-un alt mijloc prin care şi-ar fi dovedit superioritatea asupra noastră, cum aş fi putut să am ceva împotriva ei ?
La fel, nu putem avea ceva nici împotriva Germaniei, pentru că – chiar dacă ne-a luat o porţiune importantă a unei provincii faţă de care tot românul este ataşat cu fiecare fibră a sufletului său – ea nu a acţionat cu animozitate la adresa noastră. În ceea ce o priveşte, ea credea, cu siguranţă, de a fi stins ceea ce se temea că ar putea deveni un focar de incendiu în inima Europei. Dar în faţa istoriei ea nu a fost decât instrumentul unei voinţe supreme care vrea ca popoarele destinate unei misiuni particulare să sufere din timp in timp, căci “nimic nu ne înalţă mai mult decât o mare durere”.
Ori România avea, se pare, nevoie să sufere. Trăind prea fericită timp de 25 de ani, pentru ca această fericire să se poată perpetua fără grave pericole pentru viitorul nostru naţional, trebuia scuturată apatia noastră.
Trezirea a fost dură, tresărirea atroce. Cu toate acestea, nu avem resentimente împotriva nimănui, cu excepţia, poate, împotriva a nouă înşine, ceea ce este de altfel singura formă productivă de ură.
Acesta a fost cazul României.
Crezând în virtuţile educative ale suferinţei, aparent justificate, am ieşit cu bine dintr-o încercare care ar fi putut să-i sfărâme pe alţii aflaţi în locul nostru. Am înţeles că, în interesul educării umanităţii, am fost victimele unui exemplu de pedagogie geografică aplicată. Când vrem să pedepsim un copil, îl privăm de ceea ce îi place mai mult. Când credem că este cazul să disciplinăm reflexele unei naţiuni pe care o considerăm mică, procedăm la fel: o privăm de ceea ce iubeşte mai mult.
Beneficiind de tinereţea noastră şi de virtuţile ei reparatoare, înzestraţi cu capacitatea de a uita aparent şi pe moment, fiind siguri de vitalitatea noastră biologică, cea mai puternică din toată Europa, ne-am revenit în fire. La o săptămână după arbitrajul de la Viena, Mareşalul Antonescu invita trupele Reich-ului la noi pentru a pregăti împreună apărarea contra singurului pericol iminent: bolşevismul.
După două luni, aderam la pactul tripartit şi cu prima ocazie ivită, intram în război alături de puterile Axei. Aceasta dovedeşte reacţiile sănătoase ale poporului român şi face dovada înţelepciunii politice a conducătorului său, Mareşalul Antonescu, care a fost într-un moment decisiv al istoriei noastre, salvatorul patriei.
România eternă
Dar am vorbit destul de anul 1942, atât de sumbru pe ansamblul sau. Să ne identificăm mai curând României eterne, cea care se regăseşte de fiecare dată atunci când îşi ia libertatea de a se examina spre a-şi defini mai bine rolul, pentru a-şi stabili mai bine caracterul.
Nu există naţiune în lume care să nu se creadă destinată a înfăptui o misiune măreaţă şi unică. Dar dacă mesianismul unor popoare le împinge să-şi depăşească frontierele, există alte naţiuni a căror vocaţie misionară se consumă integral în interiorul ţării. România face parte din această a doua categorie de naţiuni fără obiective imperialiste. Îmi veţi răspunde, poate, surâzând, chiar dacă ar dori să se extindă, nu ar avea mijloacele necesare. La care aş răspunde, chiar atunci când i s-a oferit ocazia, a refuzat întotdeauna să anexeze teritorii care nu îi aparţineau. Lunga istorie a războaielor fratricide între moldoveni şi valahi a dat suficiente exemple. Chiar dacă sorţii izbândei au fost schimbători şi chiar dacă au fost când unii, când alţii, ce îşi impuneau discreţionar propria voinţă, niciodată astfel de războaie nu s-au încheiat cu o cât de mică deplasare a bornelor de frontieră. Mai recent încă, atunci când în martie 1939 ne-a fost oferită Rutenia subcarpatică, am refuzat tot aşa de bine cum a trebuit să refuzăm a recupera, doi ani mai târziu, acea parte a Banatului românesc care fusese incorporată fostei Iugoslavii. Refuzul nostru nu a fost motivat de raţiuni politice, ci datorat unor consideraţii particulare, ce depăşesc sfera politicii.
Creştinismul poporului român
Ori dacă am fost forţat să vă fac această enumerare fastidioasă de fapte, lipsită de orice importanţă intrinsecă, este tocmai pentru că ele sunt revelatoare pentru ceea ce aş putea numi esenţa permanentă a poporului român, trăsătura sa caracteristică, şi anume creştinismul.
Ştiu bine că proclamată atât de brutal şi lipsită de beneficiul unor probe concrete, această afirmaţie privind creştinismul nostru ar putea părea gratuită. Cum la fel ar putea părea curioasă justificarea invocată de guvernul român, când ne-am opus unei anexări teritoriale, nu pentru că aceasta ar fi fost inabil ori periculos din punct de vedere politic, ci pentru simplul fapt că priveam acest lucru ca fiind o imposibilitate în sens creştin.
Pentru a mă face mai bine înţeles, vă rog să-mi permiteţi să fac o paranteză:
Originea îndepărtată a creştinismului în România
O constatare curentă este că oricare ar fi vicisitudinile pe care un popor le traversează de-a lungul istoriei sale, acesta îşi păstrează nealterat caracterul său specific, chiar dacă şi-ar pierde independenţa, frontierele şi chiar limba. Doriţi exemple? Să-l pe luăm cel al naţiunilor europene. Şi pentru a înţelege mai bine filiaţia caracterelor specifice ce definesc aceste naţiuni în zilele noastre, să ne întoarcem în trecut pentru a le găsi în starea lor pură.
Să considerăm harta Europei de acum 2000 de ani. Ce observăm? Cinci mari familii de naţiuni îşi împart continentul nostru. La sud, elenii şi latinii, la vest celţii, la nord germanicii, la est slavo-balticii iar în centru, adică în bazinul danubian, iliro-tracii. În acea epocă, ultimii locuiau în regiunile ocupate azi de Bavaria, Austria, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria, Macedonia, Turcia. Unii pretind că aceştia s-ar fi întins până la vechiul Ilion, acolo unde a avut loc războiul Troiei, şi că Priam însuşi, tatăl lui Hector şi al lui Paris, nu era altceva decat un iliro-trac. Dar să nu fim lipsiţi de respect faţă de vechea tradiţie homerică şi să ne mulţumim a înregistra că, după mutări succesive, iliro-tracii s-au restrâns în Panonia şi Dacia.
Fiecare dintre aceste cinci mari familii pe care le-am citat, a rămas înscrisă în istorie prin ceea ce avea mai caracteristic: elenii, geometri şi navigatori, au dat pe grecii de astăzi, cu simţul calculului şi comercianţi, pe romani, inventatorii dreptului a căror nume îl poartă şi constructori de drumuri şi de imperiu îi regăsim în italieni, excelenţi jurişti şi mari arhitecţi şi constructori, celţii, celebri în întreaga antichitate prin gustul artistic şi rafinamentul estetic, retrăiesc prin francezii ce au dat lumii scriitorii, pictorii şi sculptorii cei mai subtili. De altfel, recitind comentariile lui Cezar privind razboiul galic, avem impresia de a citi “Jurnalul Franţei” de Fabre-Luce sau “Ruinele” lui Lucien Rebatet: aceeaşi inteligenţă superioară a poporului, aceeaşi rivalitate a conducătorilor, aceleaşi dificultăţi de a crea partidul unic, fărâmiţaţi după cum erau între colaboraţioniştii lui Dumnorix, între adepţii politicii de aşteptare a lui Orgetorix sau disidenţii lui Vercingetorix.
Dacă Cezar comentează conduita morală a Franţei de astăzi, Tacit, în ceea ce-l priveşte, se extaziază în faţa calităţilor germanilor din zilele noastre. Virtuţile pe care el le invidia la germani sunt acelaşi curaj, aceeaşi fidelitate, aceeaşi camaraderie ce caracterizează pe germanul de astăzi, popor eminamente războinic, care se regăseşte întotdeauna prezent, cu armele-n mâini, gata să se sacrifice pentru a salva civilizaţia europeană, atunci când pericolul din afară o ameninţă.
Care era, în această nobilă adunare, caracterul distinctiv al tracilor? Herodot şi confraţii săi ne-o spun: religia. Tracii, singurii dintre europeni, erau monoteişti. În timp ce religia altora se pierde în urmărirea aventurilor –de cele mai multe ori puţin edificatoare – a unei întregi faune de zei, zeiţe, sirene ori satiri … tracii se fac comunitarii unei credinţe severe într-un Dumnezeu unic, care le-a legat o credinţă esenţial spiritualistă. De unde şi credinţa lor oarbă în imortalitatea sufletului, de unde calmul olimpian cu care privesc moartea, această moarte pentru care par să aibă un veritabil apetit, după cum remarca un istoric român. Ori este tocmai acest apetit, pe care îl regăsim în doinele româneşti, în cântecele de dragoste, de nostalgie, de curaj, în care ursitoarele ce prezidează destinul, viaţa şi moartea, intervin cu adevărat ca binefăcătoare supreme ale umanităţii.
Dacă găsim la ţăranul român al zilelor noastre acelaşi gust al morţii, este pentru că el descinde în linie dreaptă de la tracii lui Herodot, tracii cuceriţi şi romanizaţi de către Traian.
Şi chiar fiind moştenitorul unei vechi limbi romanice şi al unei civilizaţii latine, românul de azi a rămas, înainte de toate, un trac, la fel după cum francezii au rămas celţi. Şi este din această calitate a sângelui său biologic că îşi trage înclinarea sa naturală pentru creştinism.
Care altul dintre popoarele antice ar fi fost mai apt de a primi doctrina lui Christ, mai mult decât tracii monoteişti? Aceasta pentru că, dacă noua credinţă s-a impus în marea majoritate a ţărilor europene ori prin forţă, ori prin autoritatatea indiscutabilă a unui apostol, poporul român s-a încreştinat de unul singur, fără nevoia de a fi evanghelizat. Cronicile îl regăsesc deja în această stare în sec. al III-lea, chiar înaintea încreştinării complete a Romei sau a Bizanţului. Şi aceasta pentru că pe acest pământ al Daciei, creştinul vieţuia încă înainte de a fi născut şi pentru că putem atribui ţăranilor din “vechime”, strămoşilor noştri, aceste cuvinte ale lui A. de Chauteaubriant, care zice: “eu cred că e mai bine, uneori, să urmăm lui Dumnezeu, fără a-L numi explicit, decât să-L numim fără a-L urma”.
Şi pentru faptul că este profund creştin, poporul român nu a cunoscut pe parcursul întregii sale istorii chinuite, spaima angoasantă a războaielor religioase. Şi dacă a scăpat cu viaţă din teribila invazie barbară a Evului Mediu şi dacă nu a fost redus la neant de către hoardele fără număr ale avarilor, cumanilor şi gepizilor, ale pecenegilor, ungurilor, bulgarilor şi a tuturor valurilor imense pe care Asia le-a deversat asupra noastră, aceasta se datorează acestui creştinism care îi dădea credinţa, la fel după cum limba latină păstra în conştiinţa acestui popor conştientizarea unei civilizaţii superioare celei a invadatorului.
Iar dacă creştinismul a fost cel care ne-a ajutat sa ne salvăm, noi am făcut la rândul nostru tot ce ne-a stat în putinţă pentru a-l conserva.
Iar dacă occidentul a zămislit artele pentru a-şi mărturisi ataşamentul său la credinţa creştină, noi am fost obligaţi s-o apărăm pe-a noastră cu armele-n mâini. Timp de un mileniu am fost obligaţi să ne opunem fără încetare în războaie –istoricii au numărat, în medie, 150 pe fiecare secol- împotriva grindinii barbarilor păgâni. În timp ce în Occident se găsea timp pentru a ridica catedrala de la Chartres ori domul de la Cologne, România, epuizată de luptele fără sfârşit la care era chemată să facă faţă, se mulţumea să-şi construiască biserici în inima arcaşilor, în sufletul războinicilor. Dar toate aceste sacrificii erau consimţite cu bucurie, în chip conştient. Prinţiul Valahiei, Mircea cel Mare, al cărui domeniu se întindea de la Porţile de Fier până la mare, de la Dunăre şi până în Carpaţi şi mai sus, nu îşi strângea nobilimea decât pentru apărarea credinţei. La fel au procedat şi succesorii săi, întreg neamul Basarabilor, care timp de secole s-au opus turcilor.
Împotriva aceloraşi turci şi împotriva tătarilor au luptat şi voievozii Moldovei Alexandru cel Bun, Ioan Vodă cel Cumplit şi în special Ştefan cel Mare pe care, în sec. XV, Papa Sixt al IV-lea l-a numit “atletul lui Crist”. Acest Ştefan pe care noi îl numim cel Mare datorită celor 32 de victorii ale sale în războaiele cu turcii, anunţând prinţilor occidentali izbânzile sale contra infidelilor, le-a cerut sprijinul contra răzbunarii previzibile a turcului.
“Împăratul păgânilor s-a decis să se răzbune şi să vină în luna mai să supună patria noastră, care este poarta creştinătăţii. Dacă această poartă este distrusă -Dumnezeu să ne păzească- pericolul va fi mare pentru voi toţi, fraţii mei întru Christ. Vă rugăm deci, să trimiteţi căpitanii voştri, pentru ca să-i combatem împreună pe duşmanii Domnului nostru.”
Dar căpitanii occidentului aveau altele de făcut. Rămas singur, Ştefan nu pierdu totuşi războiul şi la sfârşitul domniei sale ce a ţinut o jumătate de secol, istoricul polonez Dlugosz va spune:
“O, om demn de elogii, egalul celor mai mari eroi pe care îi admirăm, Ştefane, tu ai fost primul prinţ în lume care a câştigat victorii atât de măreţe şi numeroase împotriva păgânilor. Tu ai fi cel mai demn, dintre toţi, de a asigura comanda armatelor creştine împotriva turcilor, căci ceilalţi prinţi îşi petrec timpul în inactivitate, amuzamente sau războaie civile.”
*
Şi numai pentru că este un creştin autentic, ţăranul român este de o bunătate legendară, tolerant, având un spirit larg deschis şi fără teamă în faţa morţii. La noi creştinismul este atât de viu, fără să fie niciodată tiranic, încât îl găsim impregnat peste tot, chiar şi acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin: în toate mişcările noastre de regenerare naţională.
În România, aproape toate partidele au fost naţionale, deci extremiste, autoritare, totalitare. Dar s-au afirmat ca fiind în acelaşi timp profund creştine, ceea ce tempera şi umaniza tot ceea ce ar fi putut fi excesiv într-un autoritarism despotic, într-un totalitarism intransigent, într-un naţionalism exacerbat. Aceasta merge atât de departe, încât chiar dacă sunt înverşunat naţionaliste, partidele noastre politice nu puteau interzice primirea în rândurile lor a bunilor creştini de altă naţionalitate, primind în rândurile lor ruteni, ruşi, saşi, bulgari şi chiar unguri, ce s-au distins ulterior ca fiind cei mai buni militanţi în vederea unei Românii mari şi naţionale. Actul lor de conştiinţă avea mai curând alura mistică a unei convertiri decât aspectul politic al unei naturalizări. Iată singura formă de imperialism de care s-a prevalat naţiunea română: imperialismul inimii, al sufletului, cel al credinţei noastre creştine, care îi face fraţi pe toţi cei ce locuiesc pe pământul nostru.
Nu vom putea găsi oare în acest umanitarism creştin, care a funcţionat atât de bine la noi, fermentul unificator al Europei de mâine, al Europei de azi care caută, fără să găsească încă, formula definitivă a uniunii sale?
România este prea modestă – şi din nou, prea creştină- pentru a-şi revedica dreptul de a impune o formulă pe care ea a găsit-o fericită. Şi probabil, tot gândindu-se la aceste chestiuni, filosoful german Keyserling, acelaşi care găsea că “în afara francezilor, românii sunt singurii care au un plus de spirit în sensul francez al termenului” , contele Keyserling scria deci că adevărata misiune a României este de a resuscita civilizaţia bizantină, în ceea ce are ea mai specific, adică ortodoxia sa.
Pentru cei care vor fi tentaţi să interpreteze religiozitatea ca pe un semn de slăbiciune, ca o dovadă de resemnare ori de oboseală, pot să răspund că poporul român se bucură de cea mai robustă virilitate iar forţa sa biologică este cea mai remarcabilă din toata Europă. Economistul german Anton Reithinger a calculat că până la sfârşitul secolului România va avea 35 milioane de locuitori. Înţelegeţi deci de ce ea nu acordă o importanţă prea mare vicisitudinilor actuale, pe care le ştie- fiind conştientă de forţa ei- inevitabil pasagere?
Prietenia franco-română
În încheiere voi răspunde unei întrebări puse de multe ori de către prieteni francezi, când vorbind de România, mă întrebau invariabil:
Pe noi, ne mai iubiţi încă?
Da, vă mai iubim încă, azi mai mult ca niciodată. Este ceea ce îmi confirmă toate scrisorile pe care le primesc de acolo, din ţară, este ceea ce îmi confirmă toate ecourile ce ne parvin, este ceea ce îmi confirmă o simplă privire introspectivă în propria mea conştiinţă.
Iubim Franţa cu atât mai mult, cu cât o credem nefericită şi cu atât mai mult cu cât ne aflăm în imposibilitatea de a veni şi a-i da dovada afecţiunii noastre fidele.
Când Parisul a căzut, durerea s-a făcut viu resimţită în România unde, permiteţi-mi să o spun, iubim Parisul mai mult şi cu pasiune mai mare decât în Franţa, şi unde nu puteam bănui această corecţie extremă, care este aproape ca o formă de respect plin de dragoste al ocupantului pentru această mare capitală.
Este deci de înţeles că opinia publică românească a urmărit îndeaproape şi cu bucurie redresarea acestei ţări şi salută prin colaborarea franco-germană acest principiu superior ce ar putea împăca în inima fiecărui român dragostea ce o poartă Franţei cu prietenia tânără ce începe să o simtă pentru Germania.
Dacă ne gândim la dezinvoltura cu care, la români, putem întâlni şi se pot completa admiraţia simţită pentru cultura franceză asemeni cu cea pe care –din partea noastră- Germania începe să o cunoască, putem să ne considerăm fericiţi ca aparţinând unei naţiuni considerate a fi mică, dar care tocmai prin aceasta este dispensată de orice ambiţie, de orice resentiment, de orice reţinere mentală şi care este în măsură să-şi deschidă larg inima şi spiritul faţă de toate influenţele fertilizante ale marilor naţiuni europene.
Funcţia României
Misiunea României, această placă turnantă a Europei orientale, rezidă poate tocmai în tranziţia pe care ea trebuie să o realizeze printre marile naţiuni în al căror punct de intersecţie a vrut să ne plaseze istoria.
Creuzet în care fuzionează deja, în folosul şi spre uzul nostru, cultura franceză împreună cu cea a Germaniei, România se regăseşte a fi singurul intermediar autentic între civilizaţiile latină şi slavă.
Situată la jumătatea drumului între Germania industrială şi vastele spaţii ale Rusiei, etapă obligatorie între Marea Nordului şi Orientul Apropiat, fiind o poziţie avansată a latinităţii în marele conglomerat al naţiunilor slave, România, având satisfacţia datoriei împlinite, sigură pe forţa concentrată a celor 20 de milioane de naţionali, încrezătoare în patriotismul luminat al Conducătorului său şi doritoare să trăiască în pace cu toţi vecinii săi, va şti, în acest colţ al Europei, să împlinească rolul de stâlp oriental pe care istoria noii noastre lumi i-l va atribui.
Iată de ce ne credem în măsură să privim viitorul cu un optimism robust şi durabil.
ALEXANDRU M. FRÂNCU, 25 Noiembrie 1942
Traducere din franceză de ANDREI POPESCU
Comenteaza