Alexandru Graur și Grigore Brâncuș

 

 

 

Domnule profesor ION COJA, vă invit la o discuție despre activitatea dumneavoastră de lingvist, de profesor de teoria limbii. Pe blogul dumneavoastră ați pus deunăzi în discuție o ezitare a limbii române, între două forme gramaticale: vopsitul ouălelor și vopsitul ouălor. Am fost impresionat de diversitatea argumentelor invocate pentru a explica resortul intim care determină alegerea finală, a vorbitorului!

 

Nu sunt argumente, sunt fapte de limbă care, probabil, sunt prezente în mintea vorbitorului. Nu mai știu cine a spus, cu zeci de ani în urmă, că în materie de limbaj „în fond, totul este de natură psihică!” Ca lingvist, cum spunea Sextil Pușcariu, trebuie să știi să te pui în locul vorbitorilor, să gândești cu mintea lor! Nu cu a savantului!… Ce dorești să știi?

 

Probabil că vom avea mai multe discuții pe acest subiect. Mai multe runde. Azi, în prima, vă invit la o discuție despre profesorii și colegii dumneavoastră.

 

Pot să și bârfesc un pic?

 

Voia la dumneavoastră ca la Banul Ghica!

 

Încep atunci cu profesorii și colegii care m-au ajutat să cresc, nu rămân un neica nimeni!…

 

Cu ALEXANDRU GRAUR, probabil, mai înainte de toți!…

 

Mda… Dar dacă mă gândesc mai bine, cred că ar fi trebuit să începem cu altceva. Să ne întrebăm dacă poate interesa pe cineva o asemenea discuție… Dacă performanțele, „opera” mea de lingvist, merită să suscite o discuție despre profesorii și colegii mei. Era mai bine să mă pui să fac mai întâi un inventar al făcutelor și, mai ales, al nefăcutelor cu care mă voi înfățișa curând la Judecata cea Mare!…

 

Aveți dreptate, runda următoare va fi pe acest subiect: cu ce se poate lăuda domnul profesor Ion Coja, ca lingvist! Deocamdată însă rămânem la planificarea făcută de mine. Revenim la ALEXANDRU GRAUR.

 

Sunt multe de povestit… Șansa vieții mele a fost ca în anul I să mă remarce ELENA SLAVE, Dumnezeu s-o odihnească. ELENA SLAVE, face și ea parte din norocul meu! M-a luat de-o aripă și m-a dus la ALEXANDRU GARUR, punându-mă să repet întrebarea pe care i-o pusesem ei, la consultația de dinainte de examen. După câteva luni, prezentam o lucrare la cercul științific studențesc pe care Graur a dat-o la publicat, în volumul III de Studii și Materiale privitoare la Formarea Cuvintelor. Eram student în anul al II-lea și publicam un articol alături de profesorii mei din facultate… Mi s-a cam dus buhul, dar fără ca eu să știu… Eram tare aerian pe vremea aceea. Nu mă gândeam la o carieră universitară! Nu activam în UTC, dimpotrivă, le dădeam bătaie de cap. Ba în anul al V-lea am avut un conflict cu un milițian în incinta Universității, la Drept. M-a reclamat, mi s-a luat bursa pe ultimul semestru de studenție… În dosar aveam părinți „foști chiaburi”… Iar ca să rămâi în învățămîntul superior trebuia să fii „curat” de tot! Eu nici nu mă gândeam că aș putea rămâne. Am aflat de la secretara facultății, doamna Zoican, că „profesorul” a început diligențele pentru a fi eu oprit la Facultate. M-a făcut atent că trebuie să iau note mari la examenul de stat, ca să obțin media generală peste 9. În anul acela, 1965, au fost opriți mai mulți colegi la facultate, ca preparatori: Mihai Pop, Vasile Șerban, Eugen Marinescu, Alexandru Melian, Dan Slușanski… Toți au fost angajați de la 1 septembrie… Eu am șomat o jumătate de an, căci nici Universitatea, nici Ministerul, nu agreau propunerea lui Graur de a mă opri să-i fiu asistent!… Am primit numirea abia în martie 1966. Și abia după 1990 am aflat, de la Iancu Fischer, că ALEXANDRU GRAUR le-a forțat mâna tuturor amenințând că-și dă demisia din învățămînt dacă numitul Ion Coja nu este numit la facultate… Regret că n-am știut că GRAUR a mers atât de departe cu… Cum s-o numesc? Nu știu cum să numesc calitatea aleasă dovedită astfel de GRAUR! Un gest fără pereche, în orice caz!… Nu făcusem, ca student la cursul său special de trei semestre, niciun gest de „țuțăr”. Cum se obișnuia la alți profesori!… Nu s-ar fi potrivit nici cu profesorul, nici cu mine, studentul…

 

Da, într-adevăr un gest fără pereche!…

 

Dacă mă gândesc bine, am mai avut parte de un gest „fără pereche” și din partea altui profesor. Mă gândesc la domnul GRIGORE BRÂNCUȘ!… La celălalt capăt al carierei mele, în ultimii ani de profesorat! E o poveste pe care n-aș povesti-o… Cunoști sentimentul numit „rușine de rușinea altuia”? Aveți vorba asta și în Basarabia?

 

Binențeles!

 

Mie mi-e rușine de ce mi-au făcut unii colegi, mi-e rușine de rușinea lor și nu am povestit niciodată ce „șuturi în gură” am primt de la unii, dacă mă pot exprima așa, mai golănește!

 

Dar ați promis că dacă ați ajuns la 70 de ani înseamnă că trebuie să povestiți tot ce aveți „în gușă”.

 

Ei, bine, la un moment dat eu am refuzat să mai fac vreun demers pentru a căpăta vreun grad didactic nou! Eram lector, prin 2000 și ceva, cu o vechime de aproape 40 de ani, toți colegii mei de promoție erau de mult profesori, și când s-a ivit ocazia să-mi depun dosarul de avansare pentru postul de conferenția, eu nu l-am depus! Și GRIGORE BRÂNCUȘ, fără să-mi spună și, practic, împotriva voinței mele, mi-a făcut dînsul dosarul, cererea și ce mai trebuia, și l-a depus la decanat… Așa am devenit și eu, drag, Doamne, conferențiar!…

 

Nu se înțelege nimic din ce ați spus! Nu vreți să fiți mai explicit? Ca la curs, domnule profesor!

 

Da, mai făcusem eu de două ori cerere de avansare… Prima oară cererea mea s-a împotmolit la Senat. Chiar mă doare să povestesc că la Senatul Universității am fost respins pe motiv că sunt …naționalist! Că scrisesem o carte naționalistă: Transilvania. Invincibile Argumentum… Literalmente mi-a fost rușine că s-a purtat la nivelul universitar cel mai înalt o asemenea discuție! Și că s-a luat asemenea decizie!… Să nu-mi ceri nume! M-am ferit să aflu detalii despre discuții, despre cine a vorbit contra mea… Atunci! Cum ți-am spus: de rușine de rușinea lor!… Acum, dacă aș avea ocazia, m-aș uita prin arhiva Senatului universitar să văd mai de aproape chipul mizeriei intelectuale. Căci nu pot numi altfel reproșul făcut în Senatul Universității București că am scris o carte despre drepturile noastre asupra Ardealului!…

 

Când s-a întâmplat asta?

 

Cred că prin 92 sau 93, cred că eram senator și, probabil, deranjasem pe mulți prin poziția mea. Ar trebui să verific! Dar, în orice caz, faptul că a contat în defavoarea mea cartea cu care eu mă laud cel mai tare, o carte cu care mi-am plătit cea mai bună parte din datoria mea față de Neam și Țară, m-a lăsat fără replică!… Mi-a fost rușine de rușinea colegilor din Senat… E acum prima oară, după 20 de ani, când zic ceva despre această urîtă întâmplare!… O fac nu ca să mă plâng, ci ca să-i mulțumesc public domnului GRIGORE BRÂNCUȘ!

 

Domnul academician GRIGORE BRÂNCUȘ nu este așa de cunoscut ca ALEXANDRU GRAUR, așa că vă rog să spuneți mai multe despre domnia sa!

 

Cu mare plăcere!… Să încep prin a stabili o mare asemănare între cei doi mari savanți… Dragul meu, se zice despre cărți că se scriu din alte cărți!… În meseria noastră de grămătici sunt foarte multe cărțile scrise așa. Adică îți spui părerea despre cărțile altora, despre ideile altora! Și mai bagi eventual și o idee-două de la tine!

Dar nu toate cărțile sunt scrise așa! Mai sunt și cărți care pleacă de la fapte de limbă, care comentează nu inventarul ideilor și teoriilor, ci spectacolul cuvintelor, al structurilor lingvistice, al devenirii acestora în timp! Aș zice că și lingviștii sunt de două feluri: Unii sunt sensibili la ce se întâmplă cu cuvintele limbii, cum se îmbină acestea în enunțuri, în texte, cum evoluează, ce se poate deduce despre om și neam din alcătuirea și evoluția limbii… Este partea fascinantă a meseriei de grămătic.

Atât GRAUR, cât și BRÂNCUȘ, asta au făcut cu predilecție: au știut să se aplece asupra cuvîntului, să hălăduiască printre cuvinte, aș zice. N-au avut nevoie de alte cărți ca să-și scrie cărțile, ci și-au scris cărțile ca pe un comentariu fermecat și fermecător al acestei lumi fascinante a cuvintelor! Farmecul și miracolul zicerii, al spuselor, al graiului, îndeosebi al graiului vorbit, vorbit de oameni fără prea multă știință de carte, care n-au decât știința limbii pe care o vorbesc din tată-n fiu… Acest farmec înveți să-l descoperi citind cărțile dumnealor GRAUR & comp. BRÂNCUȘ. Graur ținea mult la Grigore Brâncuș!…

ALEXANDRU GRAUR, ca mare clasicist ce era prin formație, cu doctorat la Sorbona, și-a câștigat faima și onorurile academice prin atenția pe care a dat-o nu numai cărților scrise în limbi vechi, de mult dispărute, ci și vorbirii vii, de zi cu zi, a contemporanilor săi, a omului de pe stradă. A știut să i se adreseze acestuia în primul rând, cărțile sale fiind, pe cât de savante, pe atât de accesibile oricărui om cu ceva carte! Și mai ales a știut să le arate și altora cât este de pasionant spectacolul cuvintelor! Al vorbirii! Emisiunile sale la radio erau cele mai urmărite de publicul românesc.

Specialist în capitolul cel mai pasionant din istoria limbii române – substratul autohton, dispărut în „neagra veșnicie”, domnul BRÂNCUȘ este, după mine, în primul rând un fin, un rafinat „degustător” de limbă română, capabil să se extazieze – acesta este cuvîntul!, dinaintea unui text vechi, a unei turnuri de limbă populară, a vreunei ziceri din cronicari. Cred că este, dintre lingviștii pe care i-am cunoscut, cel mai bun, mai profund cunoscător al limbii române, al feluritelor variante ale limbii române… Bun cunoscător și al spațiului lingvistic în care a evoluat limba română! L-am „chestionat” de mai multe ori asupra unor fapte de limbă,  și am rămas încântat să văd câte conexiuni, cu alte fapte de limbă, erau convocate pentru a comenta cât mai vast, mai amplu, un oarecare detaliu, ce părea că-și află „rezolvarea” în numai câteva cuvinte…

Insist asupra acestei banale expresii: fapte de limbă! Sunt tot mai puține cărțile și autorii care fac lingvistică pornind de la fapte de limbă, pe care să le pună în centrul preocupării, al efortului comprehensiv!  Cei mai mulți lingviști din generația mea și mai tineri își scriu cărțile parazitând, aș zice, în cârca altor cărți, a altor autori! Nu simți în scrisul lor, în subtextul cărților, vibrația pasiunii pentru lumea cuvintelor. Le lipsește „trăirea” graiului, nu sunt capabili să se mire, să se minuneze de creativitatea minții umane vădită în alcătuirea limbii! Îi sincer compătimesc!… Fac o meserie al cări farmec le rămâne necunoscut… Drept care și cărțile lor sunt scrise în cea mai inexpresivă variantă a limbii române. Le plac desenele și schemele mai mult decât cuvintele!…

 

M-aș întoarce la gestul domnului academician BRÂNCUȘ… Ați trecut prea repede!… Deci dumneavoastră ați refuzat să mai cereți avansarea! Erați lector din ce an?

 

Cred că după ce mi-am dat doctoratul, în 1978… Aveam o vechime de 20 de ani, ca lector. Mai făcusem o încercare, dar am „căzut” în ședința consiliului științific al Facultății de Litere

 

Cine era decan?

 

Nu mai țin minte!…

 

Nu vă cred!

 

Atunci s-a supărat – pot zice așa, s-a supărat domnul BRÂNCUȘ pe coteriile din Consiliul facultății și mi-a cerut să mai fac o dată cererea de avansare. Am refuzat, i-am zis că nu-i nicio nenorocire să ieși la pensie lector, și asta a fost tot, din partea mea. M-am trezit după câteva luni avansat conferențiar!

 

Nu v-ați prezentat la niciun concurs de profesor universitar?

 

O singură ocazie am avut, dar se înscrisese colegul meu DOMINTE, un bun coleg. Era pentru el scos postul la concurs. Un gest frumos din partea decanatului, Costică era atins de un cancer neiertător și pentru el a fost o mângâiere, o consolare să obțină titlul de profesor. Îl merita cu prisosință. M-a întrebat de ce nu mă înscriu și eu la concurs…  Era stânjenit de situație. Nu mai știu ce pretext am găsit. Apoi am cerut să se scoată la concurs și postul meu, ca să fiu și eu, drag, Doamne, profesor, cum îmi spune toată lumea! M-au refuzat, și șefa de catedră, și decanul. Unul din motive a fost că nu mai sunt bani!… N-am insistat. Dragoste cu sila… În plus, pe vremea aceea așteptam să mă îmbogățesc, să mi se recunoască moștenirea de la tata, de la mama…

Da, m-au onorat cu corectitudinea lor exemplară doi oameni excepționali, doi lingviști și profesori autentici, iar nu închipuiți. Alții, niște ciudoși și pizmătareți, m-au onorat, repet, m-au onorat cu lipsa lor de colegialitate. Nu glumesc! Mă simt bine că niște persoane fără valoare profesională și fără caracter m-au obstrucționat sistematic, s-au pus de acord între ei, au colaborat cu dăruire împotriva mea. Nu au fost mulți! Majoritatea colegilor, studenți sau profesori, mi-au arătat prietenia și bunăvoința lor colegială. Ei contează acum și au contat întotdeauna pentru mine mai mult decât nevoiașii care s-au simțit bine făcându-mi vreun rău oarecare! Mi-e milă de ei! Au fost utili în biografia mea! În viață contează mult să ai elan, ambiție! Or, adversitatea sistematică a unor mediocri m-a stimulat, mi-a dat energie! Fără măgăriile acestor falși colegi ar fi rămas multe nefăcute!… Pune aici la socoteală și adversitatea resimțită la Institutul de lingvistică, în ultimii ani!…

 

Dați câteva nume de profesori a căror colegialitate ați resimțit-o.

 

Cu a căror colegialitate mă mândresc!… Lista-i lungă, nu-i pot pomeni pe toți… Piru, Rosetti, Ivașcu, Ivănescu, Papu, mai tinerii Romul Munteanu, George Munteanu, Florea, Hanță, Matei Călinescu, Gană, Cruceru, Micu, Păun, Mârza, Diaconescu, Hristea, Miclău, Simion, Niculescu, Chițoran, Bulgăr, Andrei Ionescu, colegii mei de promoție, o mențiune specială pentru Cemeilă – Cornel Mihai Ionescu, George Lăzărescu, Fugaru, Nichita, Mihai Spăriosu… M-au iubit și i-am iubit!

 

Numai nume de bărbați!…

 

Am avut și colege de ispravă, începând cu doamna Elena Slave, Elena Filipaș, Florica Dimitrescu, Matilda Caragiu, Valeria Guțu, Zoe Bușulenga, Roxana Iordache… Soții Ciompec… Am uitat câțiva, sunt sigur!

 

Lucia Wald?

 

Mi-a fost mai mult profesoară decât colegă… Toți îi spuneau tovarășa Wald, numai eu îi spuneam doamna Wald!… Aspră, dar corectă! Știe multă carte! Merita să fie academiciană, mai mult decât damele care s-au cam trezit peste noapte unde nu le era locul!…

M-a durut să aflu că-i displace amestecul meu în chestiunea holocaustului din Transnistria. Noroc cu intervenția …academică a dlui Vladimir Iliescu, un vechi prieten de familie al …tovarășei Wald! Nu are cum să-i displacă chiar și părerea unui om de calitatea istoricului Vladimir Iliescu, originar din Cernăuți, care numai anti-semit nu poate fi catalogat!… Cum mai zic unii nătărăi despre mine că aș fi!… Că veni vorba, trece-l pe lista colegilor buni, care au ținut la mine, care m-au simpatizat, și pe Cazimir. Pe Vicu Mândra…

 

Cu ce pensie ați ieșit?

 

Întrebarea asta nu intră în subiectul discuției noastre! …Vorbeam de domnul GRIGORE BRÂNCUȘ!…  Mai adaug una: când m-am apucat să lucrez, să mă documentez mai ales, pentru Invincibile Argumentum, când m-am decis deci s-o scriu, a contat mult o discuție pe care am avut-o cu domnia sa. O să povestesc odată cum am ajuns să scriu această carte! Este o poveste frumoasă! Din povestea asta face parte și domnul academician BRÂNCUȘ! Ca factor determinant în desfășurarea evenimentelor…

 

Am auzit că ar fi rudă cu sculptorul Brâncusi.

 

Ai auzit bine! Tatăl dumisale, preot, a nu știu câta generație de preoți, era văr primar cu Constantin Brâncuși.

 

Cum e corect: Cu sau fără i la sfârșit? Brâncuș sau Brâncuși?

 

Corect este așa cum se semnează domnul profesor. Sufixul este -uș! Vezi frecuș, urcuș, arcuș

 

În concluzie?

 

Îmi place să mă știu îndatorat și recunoscător! Iar marele meu noroc este că viața m-a îndatorat numai la oameni de mare valoare. Să tot fii dator la oameni ca ALEXANDRU GRAUR și GRIGORE BRÂNCUȘ.

 

București, 18 martie 2013

A consemnat  PETRE  BURLACU