ALECU RUSSO – neuitatul şi înflăcăratul autor al „Cântării României” – 205 ani de la naştere
De Redacția
sâmbătă, 16 martie 2024, 10:23

15 MIN

ALECU RUSSO – neuitatul şi înflăcăratul autor al „Cântării României” – 205 ani de la naştere
… de aş fi poet aş culege mitologia română, care-i frumoasă ca şi
cea latină şi greacă, de aş fi istoric, aş străbate prin toate bordeiele
să descopăr o amintire sau o rugină de armă, de aş fi grămătic,
aş călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba.
Alecu Russo – Cugetări
De peste 185 de ani de la debutul său literar, numele lui Alecu Russo s-a înscris definitiv în cultura şi literatura timpului său ca fiind o personalitate marcantă a Moldovei şi a întregii Românii. Şi nici nu putea fi altfel din moment ce bogata sa operă literară avea să cuprindă importante veleităţi scriitoriceşti, de la poezie, proză, eseistică, teatru, memorialistică şi până la critică literară, aşa cum stipulează cu recunoscuta-i autoritate enciclopedică istoricul şi criticul literar George Călinescu, care îl aşează pe Alecu Russo în capitolul: MESIANICII POZITIVI, 1840 – 1848, Constituirea spiritului critic, după Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent”, editată la Fundaţiile Regale în 1941, dedicându-i operei literare a acestuia nu mai puţin de cinci pagini de aprecieri critice (182 – 186).

Definitoriu, într-o aceeaşi distinctă justeţe a criticii sale, George Călinescu avea să conchidă: „Numele lui Al.Russo se leagă de obiceiu de Cântarea României”, minunatul său poem în proză, scris iniţial în franceză şi tradus în româneşte de N.Bălcescu, care avea să işte controversa paternităţii, demontată de autorul însuşi prin versiunea apărută în limba română în 1855, din care va cita: „Domnul Dumnezeul părinţilor noştri înduratu-s´au lacrămile tale, norod nemângâiat, înduratu-s´au de durerea plămâilor tale, ţara mea? Nu eşti îndestul de smerită, îndestul de chinuită, îndestul de sfâşiată? Văduvă de ficiorii cei viteji, plângi fără încetare pe mormintele lor, precum plâng şi jălesc femeile displetite pe sicriul mut al soţilor.”

Într-adevăr, scris în înaltul spirit stilistic al retorismului romantic caracteristic perioadei paş´optiste, poemul în proză „Cântarea României”, publicat în 1855, s-a dovedit a fi un veritabil manifest revoluţionar ce a influenţat şi a dinamizat simţitor mişcarea unionistă, culminată strălucitor cu Unirea Principatelor Române de la 1859.

Despre „Cântarea României” avea să facă mai târziu aprecieri de substanţă însuşi Nicolae Iorga, considerând-o: „ O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea evenimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic.“

Lăsând la o parte „Cântarea României”, tot George Călinescu avea să-l evidenţieze pe Alecu Russo cu pregnanţă critică aparte: „Vocaţia lui Alecu Russo este în proza memoralistică. El şi-a însuşit până la virtuozitate maniera clasicilor târzii, a lui Xavier de Maistre, a lui Paul-Louis Courie, umorul acela fin, esseistic, scutit de dezordinea fantastică, nu însă scos cu totul din sensibilitatea romantică ce se strecoară în uşoara melancolie, în sentimentul grandoarei geologice. Este de altfel un cunoscător perfect al literaturii franceze şi un pricepător al autorilor de savoare lingvistică precum Rabelais. Este un contemplativ lucid, spiritual, cu o repede asociaţie între lucruri aparent eterogene.”

Şi în ceea ce priveşte includerea lui Alecu Russo în rândul „iniţiatorilor spiritului critic”, tot G.Călinescu avea să sublinieze faptul că: „Ideile critice ale lui Al. Russo, foarte sănătoase, nu sunt deosebite de ale generaţiei lui (Kogălniceanu, Negruzzi, Alecsandri). Sunt exprimate poate cu mai multă legătură logică.
El deplângea întâiu de toate pierderea contactului cu moşii şi strămoşii..”, reluându-i nota lui de amărăciune: „nimică nu ne mai leagă cu trecutul şi fără trecut o societate este şchioapă.”

Poate de aceea, făcând o trimitere de facto la situaţia „şchioapă” a României de azi, întrezărim valenţele de strălucire şi înflăcărare patriotică ale operei scriitorului paş´optist, Alecu Russo. de numele său legându-se şi însufleţitoarea sa râvnă manifestată în iniţierea, sprijinirea şi declanşarea Revoluţiei de la 1848 în Moldova, a cărei ideologie a promovat-o cu entuziasm în scrierile şi demersurile sale îndreptate spre înfăptuirea problematicii reformatoare şi novatoare a acesteia.

Asupra personalităţii şi operei literare a lui Alecu Russo, îndeosebi după sfârşitul scurtei sale vieţi, de-a lungul timpului aveau să se pronunţe numeroase „voci” marcante, care i-au recunoscut cu destulă apreciere valoroasele sale merite în ceea ce priveşte rolul şi locul ocupat în literatura română, dintre care e bine să selectăm măcar câteva:

– „Alecu Russo este unul dintre acei tineri, care a început şi susţinut lupta generaţiei nouă în contra obiceiurilor ruginite a societăţii vechi, el avea mult spirit, mult talent…” (Vasile Alecsandri)
– „Şi Russo, capul cel mai teoretic al acestei şcoli critice, adevereşte de repetate ori constatarea pe care am făcut-o, că Moldovei i se datoreşte cultura românească aşa cum e astăzi…” (Garabet Ibrăileanu)
– „…Puţin cunoscut de generaţia care a urmat, abia azi numele lui începe a pătrunde… După ce a rămas definitiv stabilit, că lui i se datoreşte vestita Cântare a României.” (Mihail Sadoveanu)
– „Delicata organizaţie a lui Russo, în care nu este simţ să nu vibreze, ne aduce în faţă imaginea unui om viu sensibil, pe care gustul modern îl va prefera poate sublimului poet romantic. Imaginaţia scriitorului va profita de fineţea simţurilor sale.” (Tudor Vianu)
– „Russo a fost o inteligenţă critică, reprezentativă, utilă… un polemist viguros, admirabil prin justeţea şi înlănţuirea argumentelor..” ( Şerban Cioculescu)
– „Lung şi anevoios a fost drumul pe care a trebuit să-l parcurgă opera modestului şi discretului Alecu Russo până se poate impune ca una dintre cele mai semnificative şi reprezentative ale literaturii noastre paşoptiste, până ce scriitorul să-şi ocupe locul meritat astăzi aproape necontestat de nimeni, alături de personalităţi ale generaţiei lui de talia unui Mihail Kogălniceanu sau unui Nicolae Bălcescu.” (Emil Boldan)

Desigur, şirul luminos al aprecierilor aparţinătoare scriitorului Alecu Russo ar mai putea fi continuat într-o aceeaşi fastă succesiune a „judecăţilor de valoare” exprimate, dar, pentru o mai bună edificare a cititorilor, credem că a sosit momenttul aruncării unei priviri iscoditoare, fie ea şi succintă, asupra scurtei sale vieţii, punând „cap la cap” note şi exegeze stipulate de către biografii săi.

Potrivit acestora, aflăm că fiul Alecu, s-a născut la 17 martie 1819, în familia lui Iancu Rusu, un boier basarabean de viţă veche, „care stăpânea pământuri în satul Prodăneştii vechi de pe valea Răutului” , însă, a cărei situaţie materială era, „una destul de modestă”. Mama sa provenea din familia Donici.
Se împlinesc de atunci 205 ani!

După G.Călinescu, „rectificarea de mai târziu al numelui în Russo s-a făcut în intenţia asemănării cu – omonimul – său francez, Jean-Jacques Rousseau”. Cu toate că locul acestei naşteri este încă nelămurit ( după unii, Chişinău, după alţii, Străşeni ), în schimb despre locul copilăriei sale vom putea afla direct din „Amintiri”–le scriitorului de mai târziu; aceasta fiind „un sat frumos răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc”, din ţinutul Chişinăului. Aici, aflat în mijlocul naturii şi a oamenilor de la ţară, copilul Alecu „a auzit primele poveşti şi cântece populare” , cele ce-i vor sădi în suflet dragostea de ţară şi de neam, puternic resimţită în opera sa viitoare.

La zece ani, în 1829, rămas orfan de mamă, „în urma unei epidemii de holeră”, tatăl său îl trimite la studii în Elveţia, pe care le continuă la Institutul lui Fr. Naville de lângă Geneva, unde apar şi primele sale încercări literare scrise în limba franceză şi traduse după moartea lui. Cert este că în 1833, în actele institutului elveţian, apare înregistrat cu numele „Alexandre Russo – moldavien”. În 1835 pleacă la Viena să studieze comerţul, iar pentru a se întreţine devine „funcţionar al unei întreprinderi comerciale turceşti de aici”. În 1836, este expulzat din Austria, „ca suspect politic, din cauza unor poezii publicate”.

E vorba despre poemele: „La mort d´Albaud” şi „Epitaphe d´Albaud”, în limba franceză (Louis Albaud fiind un tânăr care a atentat la viaţa regelui Ludovic – Filip şi a fost condamnat la moarte). Cum se vede, de pe atunci Alecu Russo s-a dovedit a fi „un revoltat cu adânc spirit al dreptăţii şi egalităţii”, spirit ce va fi etalat ulterior, ca „ideolog al mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova”.

La 20 de ani, în 1839, se întoarce în Moldova în ţinutul Bistriţei, acolo unde tatăl său, recăsătorit, arendase moşia Negrişoara. Îl cunoaşte şi se împrieteneşte cu Vasile Alecsandri, cu care porneşte într-o călătorie prin locurile nemţene, fiind impresionat de frumuseţea lor peisagistică şi folclorică, iar din călătoriile întreprinse a adunat suficient material etnopshiologic pentru celebra sa lucrare, Piatra Teiului (1841), reeditată în 1915, la Editura Minerva, în tălmăcirea lui M.Sadoveanu.

Un an mai târziu, în 1840, „în urma unor dezacorduri familiale” se stabileşte la Iaşi, unde, îndrăgostit de locurile şi de locuitorii Cetăţii Ieşilor, avea să scrie în franceză o veridică lucrare: Iassy et ses habitans en 1840, respectiv, Iaşii şi locuitorii lui la 1840, din care cităm un scurt pasaj: „Iaşii se întinde domol pe spinarea uşor înclinată a unor coline largi, îşi cufundă brâul în râuşorul Bahlui şi se întinde până în mahalaua zisă a Tătăraşilor.” Apreciindu-i scrierile, domnitorul Mihail Sturdza îi oferă slujba de asesor la Judecătoria din Piatra Neamţ. Aici se dedică şi mai mult scrisului şi abordează stilul dramatic, cu piesele: Băcălia ambiţioasă şi Jicnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional. În 1844 moare tatăl său, care nu-i lasă nimic din avere lui Alecu.

La începutul lui 1846 cele două piese au fost puse în scenă la Teatrul Mare de la Copou. În urma reprezentaţiei dramei-farsă Jicnicerul Vadră, ce a fost socotită „un atac la adresa domnitorului şi a stăpânirii”, Alecu Russo este arestat şi surghiunit la Mănăstirea Soveja, din Vrancea, „cu canon de rugăciune şi mâncare de fasole”, iar actorii care au jucat-o, la Mănăstirea Caşin. La mănăstire Alecu Russo nu pierde timpul şi scrie jurnalul: Soveja. Ziarul unui deţinut politic la 1846, din care se revarsă convingerile sale de revoltă şi tot aici va culege balada Mioriţa pe care o va preda prietenului său, poetul Vasile Alecsandri. Este eliberat „la cerere” la sfârşitul lui martie şi revine la Iaşi, unde a redactat tot în franceză jurnalul de la Soveja şi a întocmit studiul Poezia poporală în care va „pomeni pentru prima oară balada Mioriţa.” Cunoscându-l în prealabil pe Nicolae Bălcescu, se va ocupa la Iaşi, împreună cu fraţii Alecsandri şi alţi tineri revoluţionari, de pregătirea Revoluţiei de la 1848, participând la „revolta poeţilor” de la Hotelul Petersburg.

După înăbuşirea mişcării revoluţionare, Alecu Russo ia drumul exilului, mai întâi în Bucovina, la moşia Cernăuca a fraţilor Hurmuzachi, acolo „unde se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza”. De aici pleacă în „misiune oficială” la Viena, stabilind legături cu studenţii români în drept.

La întoarcerea cu vaporul la Galaţi i se refuză intrarea în Moldova, aşa că Alecu Russo, împreună cu N.Bălcescu, C.Negri şi Iancu Alecsandri, ajung în Ardeal la 2 mai 1848 şi participă cu entuziasm la adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, unde erau prezenţi tineri din toate provinciile româneşti. Mai apoi, semnează la Braşov: Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei şi Proclamaţia partidului naţional către români, după care, la 15 iunie participă la „adunarea populară de la Lugoj, prezidată de patriotul revoluţionar Eftimie Murgu.” Din aceste motive, pe 9 iulie este arestat la Dej şi „dus sub escortă la Cluj”, acolo unde va fi întemniţat până în septembrie, când va fi eliberat în urma protestului său înaintat către Consiliul de război. În închisoare scrie o parte însemnată din „Cugetări”, care vor fi publicate postum de V.Alecsandri, în 1868, în Foaia societăţii pentru literarură şi cultură în Bucovina. După eliberare pleacă în Bucovina şi de acolo, în 1849 , la Viena şi mai departe, în 1850, îl aflăm pe Alecu Russo stabilit la Paris.

Am ajuns, iată, la momentul biografic, 1850, anul în care această lucrare apare în revista „România viitoare”, fiind editată de românii exilaţi la Paris, patetica sa lucrare „Cântarea României”, scrisă în limba franceză, cu o Precuvântare a lui N.Bălcescu, ce devine opera de referinţă a lui Alecu Russo.

Traducerea acesteia în limba română şi publicarea ei în revista „România literară” s-a petrecut abia în 1855, în perioada în care se depuneau, pe tărâmuri politice şi culturale, mari eforturi pentru Unirea Principatelor. În 1858, Dimitrie Bolintineanu, atras de mesajul patriotic al poemului în proză aparţinător lui Alecu Russo, încearcă să-i facă o traducere în versuri, însă fără a obţine „echivalentul” scontat.
În 1851, după venirea pe tronul Moldovei a noului domnitor Grigore Alexandru Ghica, Alecu Russo, la chemarea acestuia, se reîntoarce la Iaşi şi în scurtă vreme va elabora şi publica în mai multe numere ale ziarului „Zimbrul”, noua sa lucrare, „Studie moldovană”, în care face o „radiografie” veridică a Moldovei ultimilor 16 ani, concluzionând: „Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârv: limbă, haine, obiceiuri, până şi numele… numai suntem moldoveni, ci romani”, semnând-o (din precauţie!) cu pseudonimul Terentie Hora.

Datorită prigoanei autoritîţilor vremii, activitatea sa publicistică se diminuează sensibil, dar revine cu şi mai mare forţă în 1855, prin „Cugetările” sale care apar în mai multe numere ale revistei unioniste „România viitoare”, scoasă de Vasile Alecsandri, prin care militează din răsputeri pentru o limbă română curată şi bine stilizată, a cărei evoluţie să aibă loc „după o cumpănită gândire, care să ţină seama de tradiţie.” Semnificativă este şi „spovedania” sa literară, redată parţial în… motto.

Ultimii patru ani ai vieţii, bolnav şi scârbit de racilele societăţii, de cerbicia prigoanei fanariote împotriva unioniştilor ieşeni, nu se alătură măreţei cauze a Unirii Principatelor Române, pentru care luptase la 1848, dar asistă cu destulă mândrie la înfăptuirea acesteia la 5 şi 24 ianuarie 1859. Simţindu-şi apropierea sfârşitului, nu pregetă să-şi reafirme sentimentele sale patriotice: „Curaj, prieteni, deşteptaţi-mi Patria, dacă vreţi să dorm în pace.” Cu satisfacţia Unirii împlinite, la cei 40 de ani încă neîmpliniţi, se stinge din viaţă în noaptea de 4/5 februarie 1859 şi este înmormântat în cimitirul Bisericii Bărboi, construită între anii 1841- 44, pe locul vechii biserici de la începutul sec. al XVII-lea, ctitorită de vornicul Ursu Bărboi. Odată cu desfiinţarea cimitirului parohial, osemintele lui Alecu Russo sunt depuse într-o nişă din peretele sudic al pronaosului.

Mormântul scriitorului Alecu Russo

Deasupra osuarului a fost amplasată o placă de marmură neagră, nefixată în perete, în mijlocul căreia este sculptat un altorelief cu chipul scriitorului și s-a săpat următoarea inscripție cu litere aurite: ALECU RUSSO n. 17 martie 1819 + 4 februarie 1859. Ale cărui slăvite oseminte au fost mutate de lînga zidul de afară în sfînta biserică în semn de patriotică recunoștință. Evanghelia este cartea libertății. Hristos nu a zis: „Ucideți pe acei care nu vreau să creadă în mine”, Hristos a zis: „Cuvîntul este pentru toți acei care vreau să-l asculte”.

Biserica Bărboi din Iaşi Mormântul scriitorului Alecu Russo

Se împlinesc de atunci 165 de ani ai veşniiciei scriitorului patriot Alecu Russo, ce avea să aibă de atunci încoace o posteritate aflată într-un vălmăşag temporal de „lumini şi umbre”, din care se va desprinde întotdeauna, ca un strălucit corolar, patriotismul său fierbinte şi nemuritor, expus, ca nimeni altul, în cele 65 de versete ale Cântării sale. Păstrez şi-acum în minte, din anii liceeni, versetul – talisman nepreţuit, ce vibrează cu o aceeaşi intactă rezonanţă sufletească de mai bine de şaizeci de ani: „Nu ești frumoasă, nu ești înavuțită?.. N-ai feciori mulți care te iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului și viitorul înaintea ta… pentru ce curg lacrimile tale?..”

Din nefericire, „reformarea” actuală a învăţământului românesc face ca lumina sclipitoare a operei lui Alecu Russo să pălească tot mai mult, dispărând treptat din manualele şcolare şi diminuându-se sensibil din programele manifestărilor culturale.

Şi, totuşi, ca printr-o minune, iată, desluşim în auz, ca un prelung ecou, dangătul clopotului din turnul Bisericii Bărboi care îşi cheamă enoriaşii şi nu numai pe ei la slujba de pomenire a lui Alecu Russo, cel care a cântat de-a pururi ţara lui dragă, România! În spiritul tradiţiei împământenite a Cetăţii ieşene să-i urmăm, deci, chemarea şi să aprindem cu pioşenie, ca pe o sfântă datorie, candela neuitării lui Alecu Russo, păstrând-o nestinsă în sufletele noastre şi asta deoarece, după cum afirmă şi Elena Scurtu, alcătuitoarea volumului Alecu Russo – Biobibliografie, editat, în 2004, de către Universitatea de la Bălţi (Republica Moldova), pe frontispiciul căruia figuraeză numele lui Alecu Russo: „Alecu Russo a rămas şi va rămâne, pentru generaţiile posterioare lui, tânăr şi înflăcărat, scrutând cu temeritate zările, înrolat cu entuziasmul şi febrilitatea temperamentului său vulcanic în lupta pentru propăşirea Patriei”.

Mihai Caba