Pe 3 noiembrie 2009, la oră locală 15, Republica Cehă a încetat să mai existe ca stat suveran – în acel moment Vaclav Klaus, preşedintele ei, a adăugat propria semnătura la Tratatul de la Lisabona. Republica Cehă a fost cel de-al 27-lea stat al Uniunii Europene care a ratificat tratatul ce transformă UE într-un stat autentic căruia îi sunt aservite statele membre.

Klaus a întârziat semnarea documentului cât de mult a putut. Parlamentul ceh a aprobat tratatul în luna mai, anul trecut. În dimineaţa zilei de 3 noiembrie, Curtea Constituţională cehă a hotărât în unanimitate că Tratatul de la Lisabona nu contravine Constituţiei Cehiei. Preşedintele a acuzat Curtea de subiectivism şi a declarat public că este în dezacord cu decizia Curţii, cu conţinutul şi justificarea ei. “O dată intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, Republica Cehă va înceta să mai fie un stat suveran, în ciuda opiniei politice a Curţii Constituţionale”, a afirmat Klaus. Totuşi, ca preşedinte, a fost nevoit să respecte verdictul. În consecinţă, a semnat dispariţia independenţei a ţării lui, la numai 20 de ani de la eliberarea de sub imperiul sovietic.

Presiunea exercitată asupra lui Klaus a fost uriaşă. Pentru că tratatul nu putea intra în vigoare până la ratificarea cehă, autorităţile UE şi stabilimentul politic al celorlalte 26 de state au accentuat presiune asupra Pragăi. La începutul lui octombrie, cabinetul ceh, presat de Berlin şi Paris, s-a întrunit într-o şedinţă de urgenţă pentru a evalua cum ar putea fi completată ratificarea în eventualitatea unei continuate intransigenţe din partea lui Klaus. S-a luat în consideraţie chiar punerea sub acuzaţie a preşedintelui.

Bernard Kouchner, ministrul de externe francez, a fost foarte franc pe 15 octombrie: a ameninţat că “nu îi este permis unui singur om să se opună voinţei a 500 de milioane de europeni”. Cele 500 de milioane de europeni la care face trimitere sunt cetăţenii celor 27 de state membre ale ale Uniunii, iar “omul singur” este Vaclav Klaus. Totuşi, declaraţia lui Kouchner, a fost la fel de înşelătoare şi mincinoasă ca de altfel întregul proces de ratificare al Tratatului de la Lisabona. Cele 500 de milioane de cetăţeni nu au fost întrebate – în mod intenţionat – pentru că stabilimentul politic european s-a temut că i s-ar putea opune prin vot.

Într-adevăr, aşa-numitul Tratat de la Lisabona este a doua variantă a Constituţiei Europene, cea pe care electoratul Franţei şi al Olandei au respins-o energic în referendumurile din mai şi iunie 2005. Refuzând să accepte ca răspuns “nu”-ul popular, stabilimentul politic al Europei a reîmpachetat Constituţia într-un alt mod, dar fără a-i schimba conţinutul de bază. Această Constituţie.2 a fost numită Tratatul de la Lisabona, după locul unde a fost semnat noul document. În consecinţă, a fost trecută prin parlamentele statelor membre fără alte noi referendumuri. Numai Irlanda a fost obligată să supună Tratatul voinţei populare ca urmare a Constituţiei irlandeze. După ce irlandezii au respins tratatul în 2008, “nu”-ul lor a fost anulat. Irlandezii au fost obligaţi să voteze din nou. În octombrie trecut, au cedat, lăsându-l pe Vaclav Klaus ultimul om din Europa ce mai continua să reziste.

Acum, o dată cu semnătura domnului Klaus, jocul s-a apropiat de sfârşit şi tratatul, atât de dispreţuit de populaţie, încât nu a fost niciodată supus aprobării lor, a transformat 500 de milioane de europeni în cetăţeni ai unui autentic stat european supranaţional care este împuternicit pentru a acţiona ca stat în raport cu alte state şi cu proprii cetăţeni. UE va avea propriul preşedinte, ministru de externe, corp diplomatic şi procuror. De acum înainte, singura ţară din Europa care mai are o putere suverană demnă de luat în seamă este Rusia. În afara de Elveţia, Norvegia şi Island, leviatanul UE ţine strâns toate celelalte naţiuni ale căror parlamente sunt, în concordanţă cu Tratatul de la Lisabona, obligate să “contribuie activ la buna funcţionare a Uniunii”, i.e. să avanseze cu prioritate interesele noii Uniuni, în loc de cele ale propriului popor.

Totuşi, noul superstat european nu este o democraţie. Are un parlament ales, dar parlamentul european nu are puteri legislative, nici nu controlează corpurile executive ale UE. Ultimele, care au putere legislativă ce se impune legislaţiei naţionale, sunt alcătuite din “comisari”. Aceştia sunt numiţi de guvernele statelor membre (deşi s-a renunţat la un comisar per stat membru, numărul total a fost stabilit la două treimi din numărul de state membre). UE este practic un cartel compus din cele 27 de guverne ale statelor membre, executive care au concluzionat că este mai uşor să îşi treacă legile în cadrul întâlnirilor secrete cu colegii lor din UE decât în propriile parlamente naţionale aflate în vizorul criticii publice.

“Întotdeauna am considerat acest tratat un pas în direcţia greşită”, a spus luna trecută preşedintele ceh Vaclav Klaus. “Va adânci problemele cu care se confruntă UE în prezent, va mări deficitul ei democratic, înrăutăţi poziţia ţării noastre şi o va expune la noi riscuri”. Klaus numeşte noua doctrină UE “Europenism”. Într-un discurs din august, a definit “europeismul” ca “o doctrină neosocialistă care nu crede nici în libertate, nici în evoluţia sponantă a societăţii umane”. În concepţia lui Klaus, ar avea următoarele patru caracteristici:

(a) o viziune economică ce are la bază conceptul aşa-numitei economii sociale de piaţă, opusul economiei de piaţă;
(b) o viziune privind libertatea, democraţia şi societatea, întemeiată pe colectivism, parteneriat social şi corporatism, nu pe clasica democraţie parlamentară;
(c) o viziune privind integrarea europeană ce favorizează unificarea şi supranaţionalismul;
(d) o viziune în politica externă şi relaţiile internaţionale ce se axează pe internaţionalism, cosmopolitism, universalism abstract, multiculturalism şi deznaţionalizare.

“Spre marele meu regret”, a adăugat el, “Europa este din ce în ce mai mult dominată de acest mod de a gândi, în ciuda faptului că este un utopism extrem de naiv, impracticabil şi romantic ce nu este împărtăşit de majoritatea tăcută a Europei, fiind regăsit cu cu predominanţă la elitele europene.”

Aceste elite europene decid în prezent pe cine să numească primul Preşedinte al Uniunii şi primul Înalt Comisar (ministrul de externe comun al UE). Cele 27 de guverne au căzut deja de acord că primul trebuie să fie un creştin-democrat, iar cel din urmă un social-democrat. Sursele diplomatice spun că primul ministru al Belgiei Herman Van Rompuy are cele mai mari şanse de a deveni preşedinte, în timp ce secretarul de externe britanic, David Miliband, este dat ca sigur în funcţia de Înalt Comisar. Şi domnul Miliband are o legătură cu Belgia. Tatăl lui, ideologul marxist Ralph Miliband, s-a născut în Bruxelles şi şi-a petrecut primii 16 ani din viaţă în capitala belgiană.

Deşi creştin-democraţii belgieni sunt consideraţi conservatori, sunt foarte apropiaţi de social-democraţi, partenerii lor de guvernare preferaţi. Ambii domni Van Rompuy şi Miliband reprezintă “europenismul” pe care preşedintele ceh Vaclav Klaus îl abhoră.

Decizia formală privindu-i pe cei care vor deveni Preşedinte şi Înalt Comisar va fi luată la sfârşitul lui noiembrie. În timp ce negocierile continuă – totul în spatele uşilor închise ca oamenii să nu ştie ce se întâmplă – , nu este încă sigur că Herman Van Rompuy va sfârşi ca primul preşedinte ale Europei. Nu este însă o coincidenţă că Belgia pare a fi cel mai probabil candidat. Belgia este un stat supranaţional, construit de puterile europene în 1830, şi este alcătuită din două naţiuni diferite, Flandra vorbitoare de olandeză şi Valonia vorbitoare de franceză. Ca atare, Belgia, a cărui capitală, Bruxelles, se întâmplă să fie capitala UE, serveşte ca model pentru UE în tentativa ei de a construi, din diferitele naţiuni ale continentului, un stat supranaţional.

Asemenea politicii UE, politica belgiană este caracterizată prin lipsa transparenţei, lipsa asumării răspunderii, corporatism şi o voinţă de a forţa regulile democratice şi procedurile legale astfel încât să permită stabilimentului politic să îşi avanseze propriul lor proiect şi să asigure supravieţuiurea unui stat care nu este iubit de cetăţeni, dar care permite supravieţuirea elitelor conducătoare. Ceea ce Vaclav Klaus a numit “europenism” este aplicarea belgicismului, doctrina statului belgian, la nivel european.

Întregul proces de redactare a Constituţiei Europene şi schimbare a UE dintr-o organizaţie supranaţională într-un stat a fost iniţiat cu Declaraţia de la Laken din decembrie 2001, o iniţiativă a preşedinţiei belgiene a Consiliului European din acel an. Intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona marchează anexarea Europei de către Bruxelles şi expansiunea Belgiei asupra unui întreg continent.