Al patruzecilea criteriu

Publicat de |2011-07-10T01:37:19+00:0010 iulie 2011|Textele altora|

Autor: Mircea Cărtărescu

Într-un sondaj recent preluat de Tourism Review, Bucureştiul a fost votat cea mai urâtă capitală din Uniunea Europeană. De asemenea, în clasamentul Mercer, care ia în considerare treizeci şi nouă de criterii (criminalitatea, poluarea, accesul la apă curentă, canalizarea, electricitatea, transportul public etc.) capitala noastră ocupă locul 109 din 110 oraşe europene monitorizate. Lucrul acesta m-a întristat, deşi nu pot să nu recunosc realitatea acestor stări de fapt.

E adevărat, Bucureştiul nu e un oraş „european”, e murdar şi poluat, clădirile lui sunt ori străvechi, nerenovate şi care stau să cadă, ori blocuri muncitoreşti cu balcoanele ruginite. Mai curând decât să-l comparăm cu Budapesta sau Praga – ca să nu mai vorbim de marile capitale apusene – cred că locul său e undeva lângă Ankara sau, poate, Cairo. Instabilitatea solului, a istoriei şi-a vremurilor l-au făcut ceea ce este azi: aglomerare informă de bizarerii arhitecturale sub ceruri palide şi prăfoase.

M-am născut şi am trăit în acest oraş, îi cunosc bine feţele multiple, contrastante, paradoxale. Oricine primeşte oaspeţi străini şi vrea să le arate Bucureştiul ştie că până să ajungă la locurile „frumoase”, impresionante, care dau bine în albume (doar în albume are şi bietul nostru oraş o faţă onorabilă), îşi va conduce oaspeţii printr-un peisaj postapocaliptic. Străinii, obişnuiţi cu locuri aseptice, curate şi corecte, tind să nu vadă cu adevărat aici decât hidoşenia reală a cutărui colţ de stradă cu o clădire-n ruine, un cerşetor şi-un câine vagabond ghemuit la picioarele lui. În zadar le arăţi palatul CEC-ului, mânăstirea Stavropoleos, degeaba îi duci la Ateneu şi la Palatul Regal, la Capşa sau în Cişmigiu. Enclavele cu vile arătoase, umbrite de arbori seculari din Cotroceni sau de la Şosea nu-i impresionează. Străinii fac poze tot cerşetorilor, tot câinilor vagabonzi, tot calcanelor cu burlane strâmbe şi scoabe pe zidul netencuit. Te grăbesc să ajungeţi mai repede la Casa Poporului, în faţa căreia fluieră admirativ. Şi bulevardul Victoria Socialismului le stârneşte un fel de fascinaţie: ce arhitectură interesantă, ce de citate postmoderne…

Da, Bucureştiul e urât, neîngrijit, transformat în betoane mâncate de vreme şi-n fiare vechi de comunism şi „tranziţie”. Da, e poluat şi plin de praf. Am văzut aproape toate capitalele europene: Bucureştiul nu se compară cu niciuna dintre ele. Asta nu mă-mpiedică însă să-l iubesc şi, prin această iubire adevărată şi statornică, să-l văd altfel decât îl pot vedea străinii care se joacă de-a clasamentele. Bucureştiul nu e un muzeu, e un loc viu. Mizer, dar viu. E o ruină, dar nimic nu se compară cu melancolia ruinelor. Eu, personal, n-am nevoie de frumuseţi în jurul meu, ci de locuri care să-mi stârnească amintiri, să-mi mişte viaţa interioară, să-mi anime visele.

Bucureştiul e jegos, are găuri în asfalt, zidurile lui sunt pline de afişe jerpelite, dar serile de vară, acele seri despre care se zice că se întorc din vremuri vechi, cum scria Mateiu Caragiale, serile cu miros de tei sau de salcâm, n-ai să le întâlneşti în altă parte.

Nu te vei plimba nici la Paris, nici la Copenhaga, nici la Bratislava prin nopţile fierbinţi în care casele vechi, pline de atlaşi, gorgone şi măşti de ghips se cojesc aşa cum năpârlesc reptilele şi crustaceii. Am trăit ani întregi la Amsterdam, la Viena, la Berlin, oraşe incomparabile din toate cele treizeci şi nouă de criterii cu Bucureştiul. Există însă şi al patruzecilea criteriu: poezia. Care nu înseamnă nici curăţenie, nici corectitudine, nici minuni arhitectonice. Poezia unui oraş e sentimentul de apartenenţă, de concreştere organică a minţii tale din substanţa lui. E amintirea „celui mai frumos oraş din lume”, aşa cum toţi ne-am văzut locul natal când am fost copii. Eu „simt” Bucureştiul cum nu pot simţi nici un alt loc de pe lume, e oraşul meu personal, în care trăiesc nu ca un turist, ci ca un visător cu ochii deschişi.

Suntem martorii şi victimele unor vremuri oribile, al căror sfârşit nu se întrevede. Aproape că nu e zi în care să nu mă blestem că nu am plecat la timp din ţara asta care-şi devorează zilnic locuitorii. Acum mă gândesc că poate ceea ce m-a oprit mereu să-mi iau lumea-n cap a fost tocmai nostalgia serilor bucureştene în care am stat deatâtea ori la vreo grădiniţă, în umbra caselor negustoreşti ruinate, cu puţinii, dar dragii mei prieteni. Orele acelea de zăbavă orientală, în mireasmă de tei, nu se pot compara cu nimic şi nu mi le poate lua nimeni.