România nu are nevoie de FMI

 

„Paradoxal, prezenţa FMI în România este o formă de interpunere a statului în treburile economiei private. Nu putem enunţa o măsură clară prin care FMI a ajutat sau ajută sectorul privat din România. Dimpotrivă, măsurile impuse au lovit dramatic taman în sectorul de la care se aştepta mai multă competitivitate”, spune economistul Cristian Păun într-un amplu interviu acordat Epoch Times. În opinia sa, mult lăudata macrostabilizare s-a produs prin creşteri semnificative de taxe şi cu o dublare a datoriei publice, fără ca vreo reformă structurală să fie dusă până la capăt măcar.

De ce are nevoie România de încă un acord de împrumut cu FMI din moment ce, potrivit datelor Ministerului de Finanţe, nevoia brută de finanţare va scădea puternic în următorii ani iar dependenţa ţării noastre de pieţele financiare interne şi externe a fost redusă în sensul că ne împrumutăm mai ieftin de pe pieţele internaţionale de capital pentru finanţarea deficitului bugetar?

Nu este nevoie de FMI în România, nici acum şi nici în viitorul apropiat. Această instituţie nu poate rezolva problemele pe care le are România. Nici tipul de acord pe care l-am semnat acum (sau în trecut) nu le rezolvă.

Politicianul român însă are nevoie de FMI pentru că:

(1) are nevoie de un arbitru pe scena politică românească care să fie invocat în cazul unor disensiuni pe o problemă dată (deficit bugetar, inflaţie, taxe);

(2) are nevoie de un finanţator ieftin pentru a susţine ”artificial” stabilitatea cursului de schimb prin împrumutarea la nevoie a unor sume importante în valută de către banca centrală care să fie folosite pe piaţa valutară pentru a ”apăra” cursul de schimb în cazul unor probleme;

(3) e nevoie de cineva care să ne laude în absenţa unor realizări confirmate de evoluţia economiei (care stagnează cu încăpăţânare);

(4) e nevoie de un ţap ispăşitor în cazul în care problemele nu merg bine şi atunci se poate da vina pe el fără a pierde semnificativ din capitalul politic (el e băiatul ”rău” în timp ce politicienii sunt băieţii ”buni” pe principiul noi am vrut altfel, dar FMI nu ne-a lăsat) şi

(5) e nevoie de un ”proiect” politic pe termen scurt dus până la capăt care să poată fi folosit în campanie care să poată fi scos în faţă la următoarele alegeri: autostrăzi nu am fost în stare să facem, dar uitaţi am dus până la final cu succes un acord cu FMI. Fondul nu va crea locuri de muncă, FMI nu va crea exporturi suplimentare, FMI nu finanţează economia reală şi FMI nu dă niciun semnal pozitiv unor investitori ci, dimpotrivă îi sperie. Orice ţară aflată sub monitorizarea sa înseamnă că are probleme mari de guvernabilitate şi e mai bine să eviţi aceste ţări.

Deci, în opinia mea, cu cât scăpăm mai repede de FMI, cu atât mai bine. O altă analiză care merită făcută este aceea legată de ce s-a întâmplat ”bun” în economia românească de când a venit FMI: e suficient să analizăm câte companii s-au închis mai degrabă decât s-au deschis, câte taxe au crescut de atunci, cum a evoluat datoria publică sau cum au scăzut investiţiile străine ca să ne convingem de ”virtuţile” asistenţei FMI – o instituţie care trebuia desfiinţată încă din 1971 după prăbuşirea Sistemului de la Bretton Woods şi pe care doar ţări bananiere sau neputincioase (ca să nu spun altfel) o mai ţin în viaţă.

Cum evaluaţi mesajul şefului FMI Christine Lagarde pentru România? În afară de lauda că suntem campionii austerităţii, a adus acest statut vreun beneficiu României?

Mesajul FMI în România este unul politic şi politicianist. E similar lipitorii care nu vrea să îşi ucidă victima. Noi suntem o victimă pentru ei şi ei extrag câştiguri din prezenţa lor aici. Din neputinţa noastră de a ne guverna şi de a lua măsurile ce trebuie luate. Sunt sigur că râd de noi pe la spate şi că îşi freacă mâinile de bucurie pentru dobânda încasată (mică e drept, dar aplicată la sume de miliarde e bunicică) fără să facă mare lucru pentru noi. Nu mă aştept la altceva decât laude moderate la adresa oricărui guvern pe care îl asistă. Doar nu o să ne spună realitatea verde în faţă.

Nu o să auziţi despre eşecul privatizărilor sau reformelor structurale (ne)derulate sub ochii lor. Ne-au ”macrostabilizat” prin creşteri semnificative de taxe, inflaţie semnificativă şi printr-o dublare a datoriei publice fără ca vreo reformă structurală să fie dusă până la capăt măcar. Suficient cât să fim în stare să le plătim lor dobânzi importante şi cât să le dăm banii înapoi la nevoie (care stau, cea mai mare parte a lor, fără să producă nimic altceva decât dobânzi în conturile BNR la rezervă). De la acord la acord, condiţiile impuse guvernelor s-au relaxat semnificativ şi e normal să se întâmple aşa.

Ce măsuri vedeţi necesare pentru creşterea competitivităţii economiei româneşti, invocată şi de Lagarde?

Reducerea fiscalităţii ar trebui să fie prioritatea zero a oricărui guvern preocupat de sectorul privat şi de o creştere durabilă. Guvernele care cresc taxele sunt guverne slabe. Astfel de guverne sunt interesate mai degrabă de termenul scurt decât de termenul lung. Competitivitatea nu poate să vină decât de la sectorul privat. Or, acesta trebuie să fie stimulat cu orice preţ şi nu prin măsuri de tipul subvenţii sau ajutoare (mai mult sau mai puţin mascate). Cu cât libertatea economică este mai mare (incluzând aici nu doar taxele, ci şi corupţia şi birocraţia), cu atât competitivitatea va apărea mai repede. Paradoxul este că prezenţa FMI în România este o formă de interpunere a statului în treburile economiei private.

Nu putem enunţa o măsură clară prin care FMI a ajutat sau a ajută sectorul privat din România. Dimpotrivă… măsurile impuse au lovit dramatic taman în sectorul de la care se aştepta mai multă competitivitate. Într-o discuţie despre competitivitate, părerea unui funcţionar public (politic) cum este dna. Lagarde nu face doi bani. Sunt sigur că dacă ar fi fost întrebată la modul concret despre una sau două măsuri clare pe care să le aplice guvernul român în acest sens am fi asistat la o suită interminabilă de elucubraţii sau de generalităţi cu iz politic.

Cât de eficiente sunt în opinia Dvs. acordurile cu FMI dat fiind că multe dintre reformele cerute în acestea n-au fost îndeplinite iar problemele structurale au rămas aceleaşi : întreprinderi de stat care continuă să facă pierderi, să acumuleze arierate sau să facă profituri cu mult sub potenţial, iar în unele sectoare, în special în energie şi transporturi, lipsa investiţiilor este cronică?

Deloc eficiente. Reformele trebuie să se întâmple fără ca cineva din afară (care nu are nici interese directe în această probleme şi nici nu are pârghiile prin care să sancţioneze un eventual eşec) să ne oblige să le facem. Trebuie să fie ceva obligatoriu pentru clasa politică care ne cere permanent votul şi apoi cade într-o amnezie totală până la următoarele alegeri când ne vinde din nou iluzii pe pâine.

FMI mai mult încurcă şi creează un hazard moral semnificativ tocmai pentru ca aceste reforme să nu se întâmple în ritmul pe care îl dorim toţi cei care mergem la vot. FMI va acţiona ca orice politician (fiind compus tot din politicieni) şi va lua partea clasei politice şi nu partea sectorului privat. Inclusiv aşa zisa ”competenţă” în guvernare pe care o are FMI este îndoielnică în condiţiile în care peste tot în lume ei propun aceleaşi reţete de ”stabilizare” macroeconomică cu orice preţ – adică cu preţul destabilizării sectorului privat prin creşteri de taxe şi prin datorii suplimentare care trebuie plătite din taxe sau inflaţie în viitorul nu foarte îndepărtat.

Mă doare sufletul când văd cum ne-am abandonat total în mâinile unor politicieni şi ale unor instituţii şi aşteptăm de la ei să ne schimbe destinul şi bunăstarea.

 

Cristian Păun este conferenţiar doctor la ASE Bucureşti şi preşedinte al Societăţii Române de Economie.

sursa: Buciumul