Aducerea prizonierilor evrei in anul 70 la Roma ca sclavi a fost blestemul Imperiului Roman ce inca mai urmareste civilizatia postromana.

CD

ASHKENAZII PRIN EUROPA
De CD

Aducerea prizonierilor evrei in anul 70 la Roma ca sclavi a fost blestemul Imperiului Roman ce inca mai urmareste civilizatia postromana.

Existența evreilor în Dacia înainte de cucerirea romană nu este susținută de istoriografia actuală. Chemarea evreilor de către Decebal după distrugerea celui de-al doilea Templu s-a dovedit a fi o legendă. “Au fost dezmințite și teoriile unor istorici ai secolului XIX cu privire la etimologia evreiască a numelor localităților Tălmaciu, Beclean și Aiud sau la contribuțiile evreiești la dezvoltarea mineritului pe teritoriul Transilvaniei.” ~ Gyémánt Ladislau: „The Romanian Jewry – Historical Destiny, Tolerance, Integration, Marginalisation”, în JSRI (Journal for the Study of Religions and Ideologies), No.3 /Winter 2002, pp. 85-98.

In Imperiul Roman sau Bizantin, Creștinismul fusese biserica de stat de la 380, Edictul de la Tesalonic. S-a creat totuși o nișă privilegiată pentru evrei din noua ordine.
Biserica interzicand creștinilor să plătească dobânzi la semenii lor creștini pentru imprumuturi, singura sursă de împrumuturi prin urmare erau necreștinii, evreii.

Activitatea bancară a luat deci nastere sub protectie bisericească si si-a gasit o bună gazdă in Venetia medievală.

La începutul evului mediu timpuriu(secV), comunitățile evreiești sefardine au înflorit în general sub stăpânirea vizigotă atât în Galia, cât și în Spania, dovedind inca odata talentul lor tribalnic de a se face necesari noilor stapani si să ocupe cu opportunism, functii in noua administrare teritorială .
Alaric al II-lea (în gotic -„conducătorul tuturor”; c. 458/466 – august 507) a fost regele vizigoților din 484, a fost strănepotul mai faimosului Alaric I, care a jefuit Roma în 410. Și-a stabilit capitala la Aire-sur-l’Adour (Vicus Julii) în Aquitania. Stăpânirile sale au inclus nu numai majoritatea Hispaniei (cu excepția colțului său de nord-vest), ci și Gallia Aquitania și cea mai mare parte din Gallia Narbonensis, încă nedivizată.

Alaric, cel mai venerat rege necrestin de catre istoriografia evreiască, a dat dovadă de înțelepciune similară si în afacerile politice, desemnând o comisie condusă de referendul Anianus pentru a pregăti un rezumat al legilor romane și al decretelor imperiale, care să formeze codul de autoritate pentru supușii săi romani. Acesta este cunoscut în general ca Breviarium Alaricianum sau Breviarul lui Alaric.
Alaric a decretat, de asemenea, o anumita autonomie judiciară pentru comunitățile evreiești.

După ce Sisebut a preluat tronul vizigot în 612, aceste privilegii au fost revocate, iar suprimarea religiei evreiești a devenit o politică generală europeană, ducand la tentativa de conversie forțată.

Regele vizigot Recceswinth a denunțat evreii ca „poluând solul Spaniei” în 653 și a adoptat un nou cod menit să facă imposibilă ramanerea evreimii în Spania. Simtindu-se persecutați, evreii au ajutat invadatorii musulmani să cucerească Spania, punând capăt stăpânirii vizigote si dovedind din nou, daca mai era nevoie, ca talentele lor tribalnice de tradatori oportunisti ii ajuta sa supravietuiasca si sa se razbune crunt.

Aflată la acel moment pe o arteră majoră de comerț între Europa de Est și Asia de Sud-Vest, Khazaria a devenit unul dintre cele mai importante imperii comerciale ale lumii medievale timpurii, comandând caravanele vestice ale Drumului Mătăsii și jucând un rol comercial cheie ca intersecție între China și Orientul Mijlociu. și Rusiei Kievene. Timp de aproximativ trei secole (c. 650–965) khazarii au dominat vasta zonă care se întindea de la stepele Volga-Don până la estul Crimeei și nordul Caucazului.

Unii dintre khazari, kabarii s-au alăturat maghiarilor antici în secolul al IX-lea. Iuda Halevi și Abraham ibn Daud au spus că elita conducătoare a khazarilor s-a convertit la iudaismul rabinic în secolul al VIII-lea.
În primele decenii ale secolului al VII-lea, Ashina yabgu Tong a reușit să stabilizeze divizia occidentală, dar la moartea sa, după ce a oferit Bizanțului asistență militară crucială în înlăturarea armatei sasanide în inima persană, Vestul. Qağanatului turcesc s-a dizolvat sub presiunea armatelor dinastiei Tang care invadau dinastia și s-a împărțit în două federații concurente, fiecare constând din cinci triburi, cunoscute colectiv sub numele de „Zece săgeți” (On Oq).

Ambii au contestat pe scurt hegemonia Tang în estul Turkestanului. În Occident, două noi state nomade au apărut între timp, Vechea Bulgaria Mare sub Kubrat, liderul clanului Duōlù, și subconfederația Nǔshībì, formată tot din cinci triburi. din zona Azov, în timp ce Khazar Qaganate s-a consolidat mai spre vest, condus aparent de o dinastie Ashina.

Cu o victorie răsunătoare asupra triburilor în 657, purtată de generalul Sū Dìngfāng stăpânirea chineză a fost impusă în Est după o operațiune finală de curățare în 659. Dar cele două confederații ale bulgărilor și khazarilor au luptat pentru supremație în vest, la stepă, sub Asparukh, fiul lui Kubrat, s-a mutat și mai la vest peste Dunăre pentru a pune bazele Primului Imperiu Bulgar în Balcani (c. 679) .

Sfârșitul secolului al XIX-lea a văzut apariția teoriei conform căreia nucleul evreilor ashkenazi de astăzi provine dintr-o diasporă evreiască khazară care a migrat spre vest din Rusia și Ucraina modernă în Franța și Germania moderne.

S-a estimat că 25 până la 28 de grupuri etnice distincte alcătuiau populația Qaganatului Khazar, în afară de elita etnică. Elita conducătoare pare să fi fost constituită din nouă triburi/clanuri, ele însele eterogene din punct de vedere etnic, răspândite în nouă provincii sau principate, fiecare dintre acestea fiind repartizată unui clan. În ceea ce privește casta sau clasa, unele dovezi sugerează că a existat o distincție între „khazarii albi” (ak-khazars) și „khazarii negri” (qara-khazars).

Geograful musulman al-Iṣṭakhrī din secolul al X-lea a susținut că khazarii albi erau mai frumoși, cu păr roșcat, piele albă și ochi albaștri, în timp ce khazarii negri erau negrii, ca „un fel de indian”. Multe națiuni turcice aveau o diviziune similară (politică, nu rasială) între o castă de conducători războinici „albi” și o clasă „neagră” de oameni de rând.

În secolele al VII-lea și al VIII-lea, khazarii au purtat o serie de războaie împotriva Califatului Omayyad și a succesorului său Abbasid.
În jurul anului 830, în Qaganatul Khazar a izbucnit o rebeliune. Drept urmare, trei triburi Kabar ale khazarilor s-au alăturat maghiarilor și s-au mutat prin Levedia în ceea ce ungurii numesc Etelköz, teritoriul dintre Carpați și râul Nipru.
Ungurii s-au confruntat cu primul lor atac al pecenegilor în jurul anului 854, iar alte surse afirmă că un atac al pecenegilor a fost motivul plecării lor din Etelköz.

Noii vecini ai ungurilor au fost varangii/vikingii și slavii răsăriteni. Din 862 încoace, ungurii (denumiti deja Ungri) împreună cu aliații lor, Kabari, au început o serie de raiduri din Etelköz în Bazinul Carpaților, în special împotriva Imperiului Franc de Răsărit (Germania) și a Marii Moravie, dar și împotriva principatului Panoniei Inferioare și Bulgariei.

Apoi au ajuns împreună pe versanții exteriori ai Carpaților și s-au stabilit acolo, unde majoritatea khazarilor s-au convertit de la iudaism la creștinism în secolele al X-lea și al XIII-lea. Ar fi fost si șamaniști și creștini printre acești khazari, în afară de evrei.

Până în secolul al IX-lea, grupurile de Rus Varangian/Vikingi, care dezvoltau un puternic sistem războinic-comercial, au început să cerceteze spre sud, pe căile navigabile controlate de khazari și protectoratul lor, bulgarii din Volga, parțial în căutarea argintului arab care curgea spre nord pentru tezaurizare din zonele comerciale khazaro-volga bulgare, pentru comerțul cu blănuri și fierărie.

Până în 860, Rus’ a pătruns până la Kiev pe Nipru, spre Constantinopol. În anii 880, controlul khazar asupra Niprului Mijlociu de la Kiev, unde colectau tribut de la triburile slave de Est, a început să scadă pe măsură ce Oleg din Novgorod a luat controlul orașului de la domnii războinici vikingi Askold și Dir și s-au îmbarcat în aventura a ceea ce avea să se dovedească mai tarziu a fi temelia unui imperiu Rus.

La începutul anilor 960, conducătorul khazar Iosif i-a scris lui Hasdai ibn Shaprut despre deteriorarea relațiilor khazarului cu Rusii: „Protejez gura râului Volga și îi împiedic pe rusi care sosesc cu navele lor să plece pe mare. împotriva ismaeliților și în egală măsură a tuturor dușmanilor lor de la plecarea pe uscat până la Bab.
Alianța khazarului cu Imperiul Bizantin a început să se prăbușească la începutul secolului al X-lea. Forțele bizantine și khazare s-ar fi ciocnit în Crimeea, iar în anii 940 împăratul Constantin al VII-lea Porphyrogenitus specula în De Administrando Imperio despre modalitățile prin care khazarii puteau fi izolați și atacați.

Bizantinii în aceeași perioadă au început să încerce alianțe cu pecenegii și rusii, cu diferite grade de succes. Un alt factor care a subminat Qaganatul Khazar a fost o schimbare a rutelor islamice în acest moment, deoarece musulmanii din Khwarazmia au creat legături comerciale cu musulmanii bulgari din Volga recent convertiți la islamism, o mișcare care a provocat o scădere drastică, poate de până la 80%, în baza de venituri a Khazariei și, în consecință, o criză în capacitatea sa de a plăti trupele mercenare pentru apărarea sa.

Sviatoslav I a reușit în cele din urmă să distrugă puterea imperială khazară în anii 960, într-o mișcare circulară care a copleșit cetăți khazare precum Sarkel și Tamatarkha și a ajuns până la kassogii/circazii caucazieni și înapoi la Kiev.
Sarkel a căzut în 965, urmând capitala Atil, c. 968 sau 969.
În cronica rusă, învingerea tradițiilor khazăre este asociată cu convertirea lui Vladimir în 986.

Potrivit Cronicii primare, în 986 evreii khazari au fost prezenți la disputa lui Vladimir pentru a decide asupra viitoarei religie a Rusiei Kievene. Nu este clar dacă aceștia erau evrei care s-au stabilit la Kiev sau emisari dintr-un stat rămășiță evreiesc de khazari. Convertirea la una dintre credințele poporului Scripturii era o condiție prealabilă pentru orice tratat de pace cu arabii, ai căror trimiși bulgari sosiseră la Kiev după 985.

Tribul pontic proto-ungar, deși amenința Khazaria încă din 839 și-a practicat modelul instituțional, cum ar fi regula dublă a unui kende-kündü ceremonial și a unui gyula care administra militar și territorial, ca o influențaă khazară. Un grup dizident de khazari, Qabars, s-a alăturat maghiarilor în migrația lor spre vest, în timp ce aceștia s-au mutat în Pannonia. Elementele din cadrul populației maghiare pot fi privite ca perpetuând tradițiile khazarilor, ca stat succesor.

Documente ale vremii precizau că evreii puteau fi chemați la Curia și datorau impozite Romei și că liderii religioși evrei erau scutiți de serviciul curial, semnalând că o comunitate evreiască unică, suficient de prosperă pentru a fi impozitată, a existat în Koln de ceva timp.

In Perioada Carolingiană, evreii aveau o funcție vitală ca importatori de mărfuri din Est, iar legile și obiceiurile lor erau în general tolerate, deși nu aveau voie să facă prozelitism creștinilor. În această perioadă pașnică, au emigrat evrei din alte comunități in Francia în speranța unui tratament mai bun, Casa Exilarchilor, precum Isaac evreul și Makhir din Narbona care au venit în Francia și, împreună cu ei, au adus o mare comunitate de Evrei persani, care ulterior s-au asimilat obiceiurilor europene, sefardine.

Scrisoarea trimisă în jurul anului 960 de Hasdai ibn Shaprut, medic și diplomat evreu sefard, din Cordoba, îi cere regelui khazarilor Joseph să-i furnizeze informații despre Kahazari, originea lor, organizarea lor politică și militară; el subliniază, de asemenea, că ambasadorii slavi au promis să transmită mesajul regelui Slavoniei[regiune in Croatia], care la rândul său îl va transmite mai departe.

În 1040 s-a născut Rashi, Shlomo Yitzchaki (Ebraică: רבי שלמה יצחקי‎‎; in latina: Salomon Isaacides; in limba franceza: Salomon de Troyes, 22 februarie 1040 – 13 iulie 1105), astăzi cunoscut în general prin acronimul Rashi, a fost un rabin și autor al unui comentarii cuprinzătoare asupra Talmudului și la Tanakh. Aclamat pentru capacitatea sa de a prezenta sensul de bază al textului într-o manieră concisă și lucidă, Rashi face apel atât la învățați, cât și la studenții începători, iar operele sale rămân un element central al studiului religios evreiesc contemporan.

Comentariul său asupra Talmudului, care acoperă Talmudul Babilonian, doar 39% din tractate, din cauza morții sale, a fost inclus în fiecare ediție a Talmudului de la prima sa tipărire de Daniel Bomberg în anii 1520. Comentariul său la Tanakh, în special la Chumash – „Cinci cărți ale lui Moise” – servește ca bază pentru mai mult de 300 de „supercomentarii” care analizează alegerea limbii și citatelor lui Rashi, scrise de unele dintre cele mai mari nume din literatura rabinică.

În urma Cuceririi normande a Angliei, evreii au părăsit Normandia pentru a se stabili la Londra și în alte orașe precum York, Norwich, Oxford, Bristol și Lincoln, evreimea dovedindu-si iarasi talentele oportuniste administrative pentru noii stapani(lor le plac noii stapani caci nu au experienta si au nevoie de ei pana se lamuresc cu cine au de a face) tocmai cand Papa Grigore al VII-lea interzisese evreilor să dețină funcții în administratiile creștine.

Iban Iashufin, regele din dinastia arab-berbera a Almoravizilor, a capturat Granada și a distrus comunitatea evreiască, o parte din supraviețuitori au fugit în Toledo.

Sub domnia Sfântului Ladislau (1077 – 1095), sinodul Szabolcs a decretat la 20 mai 1092 că evreilor nu ar trebui să li se permită să aibă soții creștine sau să dețină sclavi creștini.
Măsura a fost adoptată în țările creștine din Europa încă din secolul al V-lea, iar Sfântul Ladislas l-a extins pur și simplu în Ungaria.
Coloman, regale Croatiei si Ungariei, ca să reglementeze tranzacțiile comerciale și bancare între evrei și creștini si ai proteja pe cei din urma, a decretat că în orice tranzacție de împrumut martorii trebuie să fie prezenți.

Relațiile pașnice se vor încheia odată cu Prima cruciadă și mii de evrei din comunitățile de-a lungul Rinului au fost atacați și maltratati sub prezumția că, dacă vor ataca dușmanii lui Hristos în Ierusalim, ar trebui să atace si „dușmanii lui Hristos” din jurul lor în Germania. De asemenea au fost izolati si alungati in perioada catastrofelor precum Moartea Neagră si Invazia mongolă a Europei.

“Sicut Judaeis” – „Statutul ca evrei” – a fost poziția oficială a papalității cu privire la evrei din Evul Mediu și mai târziu. Această Bullă papală a fost emisă în 1120 de Calixt II, destinată protejării evreilor care au suferit în timpul Primei cruciade și a fost reafirmată de mulți papi, chiar până în secolul al XV-lea.
Bulla interzicea, pe lângă alte lucruri, creștinilor să-i oblige pe evrei să se convertească sau să le facă rău, să le ia bunurile sau să perturbe sărbătorile lor sau să se amestece în cimitirele lor, sub pedeapsa excomunicării.

În ciuda dificultăților evreii germani, sefardini s-au contopit fără probleme cu askenazii din est si au continuat să practice, să rafineze și să-și evolueze obiceiurile lor tribalnice ce ii fac celebri, ajutati de aceleasi dogme religioase și sociale, inclusiv dezvoltarea limbajului idiş și o nouă identitate ca evreii askenazi.
În cele din urmă au stabilit o nouă ocupație în mod unic, lucrând ca “evrei de curte” în cadrul Sfantul Imperiu Roman, bucurandu-se, cel putin cei bogati, de o protectie ocultă dar persistentă din partea papalitătii.

În 1095, Henric al IV-lea al Germaniei le-a acordat evreilor askenazi cat si sefarzi condiții favorabile cu un decret împotriva botezului fortat.
În 1171 evreii au fost acuzați că au comis crimă ritualică și crimă de sânge în orașul Blois. Evreii adulți din oraș au fost arestați și majoritatea au fost executați după ce au refuzat să se convertească.

În 1210 un grup de 300 de rabini francezi și englezi au făcut aliyah[în mod tradițional „acțiunea de a urca” spre orașul sfânt evreiesc Ierusalim; este unul dintre cele mai de bază principii ale zionismului] și s-au stabilit în Israel.
Evreii askenazi, comemorează încă unele dintre cele mai memorabile tragedii din aceasta perioada în liturghia lor.

Al patrulea Sinod Lateran în 1215 a decretat că Evreii să fie diferențiați de ceilalți după tipul lor de îmbrăcăminte sau marcaj pentru a evita actul sexual între evrei și creștini. Evreilor li se cerea uneori să poarte o insignă galbenă sau a pălărie ascuțită.

În timpul domniei regelui Andréi al II-lea (1205 – 1235), unii evrei au fost numiți vamesi, camarani, funcționari responsabili cu colectarea impozitelor, precum și impozitul pe mentă și sare. Cu toate acestea, nobilii țării l-au convins pe rege să refuze accesul evreilor la aceste înalte funcții printr-un decret numit Bula de Aur emis în 1222, dar nu tocmai respectat de rege

Între timp, Papa Honorius III l-a excomunicat pe Andrei, până când, în 1233, a promis sub jurământ ambasadorilor noului Papa Grigorie al IX-lea să aplice decretele Bulei de Aur îndreptate împotriva evreilor și saracenilor care obligă aceste două popoare să se distingă de creștini prin insemne și interzicându-le să cumpere sau să păstreze sclavi creștini.

Dar, în 1226, când Andrei a avut nevoie de bani, a încălcat acest decret și a închiriat proprietăți regale evreilor, care se plânseră de multe din “nedreptățile” carora le erau victime.

În 1229, Regele Henry al III-lea al Angliei a forțat evreii să plătească jumătate din valoarea proprietății lor în impozite, după arderea Talmudului la Paris și capturarea Ierusalimului de osmanlai. In timpul
Regele Henric al III-lea al Angliei a ordonat închinarea evreiască în sinagogă să fie ținută în liniște, astfel încât creștinii care treceau să nu fie nevoiți să o audă, dând ordin ca evreii să nu angajeze asistente sau servitoare creștine și nici un evreu să nu împiedice pe alt evreu să se convertească la creștinism. Câțiva ani mai târziu, regele francez Ludovic al IX-lea a expulzat evreii din Franța, punând capăt perioadei tezafiste. Majoritatea evreilor au plecat în Germania și mai la est.

Anul 1240 corespunde în calendarul evreiesc la sfârșitul mileniului al cincilea.
La această dată, evreii așteptau venirea lui Mesia. Invazia mongolă din 1241 părea să corespundă speranțelor lor, deoarece în imaginația tradiției evreiești, vremurile mesianice fericite urmau să fie inaugurate de războiul lui Gog și Magog.

Béla IV ( 1235 – 1270 ) a numit un evreu judecător de cameră, in același timp, Wölfel și cei doi fii ai săi, Altmann și Nickel, au preluat guvernarea Castelului Komárom și a proprietăților sale.
De asemenea, Béla a încredințat evreilor taxa de monedă, iar monedele ebraice din această perioadă se găsesc încă în Ungaria. În 1251, Béla a acordat supușilor săi evrei un privilegiu similar cu cel acordat de ducele Frederic al II-lea al Austriei evreilor austrieci în 1244, dar pe care Béla l-a modificat pentru a se potrivi condițiilor maghiare. Acest privilegiu a rămas în vigoare până la bătălia de la Mohács din 1526 .

În 1267, Viena consiliul orășenesc i-a obligat pe evrei să poarte Pălărie evreiască, pe lângă insigna galbenă.

În timpul Sinodului de la Buda, 1279, care a avut loc în timpul domniei regelui Ladislau al IV-lea (1272 – 1290), s-a decretat, în prezența nuntiului papal (ambasadorului Papei), ca orice evreu care se arată în public să poarte pe partea stângă o bucată de pânză roșie; că oricărui creștin care semnează o tranzacție cu un evreu nemarcat sau care împarte o casă sau un teren cu un evreu, i se va refuza accesul la serviciile Bisericii și că orice creștin care încredințează o funcție unui evreu va fi excomunicat.

Evreii erau acuzați in mod frecvent de crimă rituală și de folosirea sângelui uman, în special, sângele copiilor creștini, pentru ritualuri religioase. În multe cazuri, aceste „crime de sânge” au dus ca Biserica Catolică sa declare victimele drept martiri, Biserica Catolică a canonizat copiii în peste 20 de astfel de cazuri.
Anglia pare să fi contat pentru primele și cele mai importante exemple ale acestora. Cea mai influentă și mai cunoscută dintre acestea este “Micul Sfânt Hugh de Lincoln” (d. 1255) și despre care s-a scris si in „Poveștile din Canterbury” ale lui Chaucer cat și scriirile lui Simon din Trent.

În 1275, Edward I al Angliei a emis un decret prin care interzicea evreilor să împrumute bani cu dobânzi, permițând în același timp evreilor să se angajeze în meșteșuguri, comerț și agricultură.Evreii insa au continuat activitatea lor profitorie care o practicau de secole, fapt care a condus la expilzarea lor din Anglia în 1290 si din Franța în 1394. Iar mai tarziu din numeroase raioane din Germania, Italia, și peninsula Balcanică între 1200 și 1600, au fost împrăștiate în toate direcțiile și au fugit de preferință în noile regate slave, unde deocamdată erau încă tolerate de alte confesiuni. Cei mai mulți au fugit în Polonia, deoarece avea un reputația toleranței religioase de neegalat în această epocă. Această toleranță religioasă ar fi putut fi, de asemenea, un produs secundar al faptului că Lituania si Tarile Baltice au fost ultimele țari din Europa creștinizate.

În 1290, din cauza presiunii politice, regele Edward I. a expulzat pe toți evreii din Anglia. Li s-a permis doar să ia ceea ce puteau transporta și majoritatea au plecat în Franța, plătindu-și trecerea.
Filip al IV-lea al Franței a ordonat expulzarea tuturor evreilor din Franța, conficand proprietatile lor, la licitație publică, iar aproximativ 125.000 de evrei au fost obligați să plece.

Andréi III (1291-1301), ultimul rege al dinastiei Árpádiene, a declarat, în privilegiul pe care l-a acordat comunității Posonium (Bratislava), că evreii din acest oraș ar trebui să se bucure de toate libertățile cetățenilor.
În timpul domniei regilor străini care au ocupat tronul Ungariei după dispariția casei Árpád , evreii maghiari au fost din nou expulzați, iar în 1360 de regele Ludovic cel Mare de Anjou(1342-1382) după eșecul încercării sale de a-i converti la catolicism i-a expulzat.

Astfel, expulzati din Ungaria, au fost primiți în Moldova de către Alexandru cel Bun al Moldovei și de Dano Intaiul al Țării Românești care le-au acordat privilegii comerciale.

Roman I Mușat, domnul Moldovei (între 1391-1394), cand a întemeiat orașul Roman evreii așkenazi au fost printre primii locuitori, ei au fost scutiti de serviciul militar în schimbul unui impozit. În sec. XIV în Principatele Române au venit evrei așkenazi din Europa Centrală, iar în timpul dominației otomane, s-au stabilit aici în special evrei sefarzi, de origine spaniolă.
La curtea lui Ștefan cel Mare a fost logofăt evreu, Ițhak fiul lui Beniamin Șor. Printre medicii lui Ștefan cel Mare era și un medic evreu.

În peninsula Iberică încă din secolul al XIII-lea arabii nu mai puteau oferi o adevărată rezistență la forța înaintată a regilor creștini și odată cu căderea puterii politice, cultura arabă a scăzut, după ce a fost transmisă Occidentului în principal prin evreii din nordul Spaniei și din sudul Franței, care au facut traducerile si interpretarile dupa cum au crezut de cuviintă.

La început, s-a încercat să-i câștige pe evrei la creștinism prin scrieri și dispute religioase, iar atunci când aceste încercări au eșuat, s-a trecut la restrângerea exercitarii drepturilor lor civile. În curând au fost obligați să poarte insigne umilitoare pe îmbrăcăminte. Prin urmare, au fost predați disprețului și urei concetățenilor lor.
În 1391, când o mulțime fanatică a ucis mii de evrei la Sevilla, mulți evrei în spaima lor au căutat refugiu în botez. Și, pentru ca au continuat deseori să respecte în secret legile părinților lor, Inchiziția a condamnat în curând pe acești pretinși creștini sau Marranos.

În 1422, Papa Martin al V-lea a emis o Bulă care le reamintea creștinilor de unde provenea creștinismul, din Iudaism și i-a avertizat pe frați să nu incite împotriva evreilor, dar Bula a fost retrasă în anul următor.

Sultanul Bayazid II al Imperiului Otoman, auzind despre expulzarea evreilor din Spania, a expediat Marina otomană să aducă evreii în siguranță pe ținuturile otomane, în principal în orașele Salonica(Grecia ) și Smyrna (Turcia ). Comunitatea iudeo-spaniolă vorbea o limbă cunoscută și sub numele de Ladino (o formă de Spaniolă medievală influențată de Ebraică ) a fost vorbită pe scară largă printre unele comunități evreiești din Europa încă din secolul al XV-lea.

La București, în jurul anilor 1550, este pomenit un grup de evrei condus de David Ibn Usa, probabil liderul religios al comunității; mai sunt pomeniți Isac Rufus și Habib Amato, care aveau prăvălii în București.

Până la sfârșitul secolului al XV – lea, Inchiziția a fost stabilit în Spania. În jurul anului 1500, evreii au găsit o securitate relativă și o reînnoire a prosperității pană în zilele noastre in Polonia si mai tarziu si in Ukraina de vest, la Lvov.

Situația evreiască a variat în toată Spania. Cartierul evreiesc din Cervera a fost demis de trupele catalane și i-au avertizat pe evrei în Tarrega de aceeași soartă. Aceste evenimente au declanșat emigrația celor bogați converso cu gospodăriile lor din Barcelona. Situația a fost mai puțin severă pentru evrei și conversos în Aragon. În regatul Aragon, puternicele legături evreiești cu monarhia, sub formă de sprijin politic, venituri și asistență, le-au asigurat poziția relativ mai sigură.

Introducerea mecanismelor de creditare de către evrei în Morvedre a facilitat renașterea evreiască în regiune și a acordat evreilor dominația pe piețele de credit ale regatului. Comunitatea evreiască în ansamblu a funcționat în general cu succes economic. Evreii au continuat să împrumute sume ne-evreilor, iar cămătăria evreiască nu a mai fost contestată în public, iar relațiile religioase au rămas stabile și netulburate de activități violente.

Evreii s-au bucurat de o perioadă de prosperitate până la sfârșitul secolului al XV-lea în Provence. Nu existau distincții juridice semnificative între drepturile de cetățenie ale evreilor și ale creștinilor conform statutelor de la Marsilia. Evreilor li s-au acordat oficial aceleași drepturi de cetățenie în Saint-Remy-de-Provence în 1345 și până în 1467 în Tarascon.

Comitatul Venaissin și Avignon, ambele fiind principate papale(!), au asistat la o eră de pace pentru comunitățile evreiești. Evreii din Provence au primit protecție oficială, dar acest lucru s-a datorat utilității evreilor si pentru regalitate. Totuși, acest lucru nu a împiedicat incidentele anti-evreiești care au precipitat plecările voluntare evreiești. Odată ce Provence a fost anexată de Regatul Franței în 1481, locuitorii evrei înfloritori s-au trezit expulzați până în 1498

În urma pogromurilor din Ucraina din secolul al XVI-lea a venit în TarileRomâne un val de evrei așkenazi, vorbitori de idiș. “În anul 1694, la București, sub Brâncoveanu, evreii au plătit ca breaslă 100 ugh. Pe data de 28 ianuarie 1739 Constantin Mavrocordat l-a numit pe Marco al lui Lazăr să fie «staroste de jidovi» la Bârlad. În anul 1740 erau comunități evreiești în orașele Roman, Bacău și Galați. La Iași, la data de 24 septembrie 1741, „căpitanii breslei” semnează un act în numele acesteia.” ~ Constantin C Giurescu,: „Istoria românilor”, vol. III, p. 409.

Din a doua jumătate a sec. XVIII și mai ales în prima parte a sec. XIX, din cauza înăspririi situației evreilor din Galiția, un nou val de evrei se refugiază în Moldova și Transilvania, unde autoritățile erau mai tolerante si mai corupte, iar legislatiile privind evreii au devenit din ce in ce, de-a lungul timpului, tot mai favorizante pentru evrei.

Iluminismul evreiesc a avut loc alături de cel european, apărând inițial la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoscut ca “Haskalah”, va reapărea în anii 1820 și a durat cea mai bună parte a secolului. O formă de „raționalism critic” inspirat de iluminismul european, Haskalah s-a concentrat asupra reformei în două domenii specifice: stimularea unei renașteri interne a culturii și pregătirea și instruirea mai bună a evreilor pentru a exista într-o lume christocentrică. Nu i-a forțat pe adepții săi, oricat s-ar victimiza acestia, să-si sacrifice o identitate pentru cealaltă, permițându-le să fie simultan evrei și să ii imite pe contemporanii lor neevrei.