R: Ati invocat în emisiunea Jocuri de putere subiectul datoriei pe care Germania ar avea-o fata de Romania datand din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Subiectul a fost invocat de profesorul Radu Golban, dar a parut să moară. Ce intenţii aveţi dumneavoastră în acest sens?

A.S.: Așadar, un subiect care părea sa moara despre o datorie care părea sa existe. Întrebarea Dvs conține o parte mare a raspunsului. Asemenea subiecte ori mor ori trăiesc. Iar dacă mor trebuie îngropate dupa tipic, cu acte in regula si cu măsuri de igiena adecvate. Altminteri infecteaza mediul sau reapar ca stafii care ne strica somnul. Cand o problema exista ea trebuie acceptata si formulată corect, pentru a putea fi solutionata corect. Eu nu știu dacă problema datoriei germane este reala. Dacă ar fi, poporului roman nu-i poate fi refuzat nici adevarul nici exercitarea dreptului sau. Dacă problema nu este decât rezultatul specularii unor modele matematice de calcul, atunci nu trebuie sa alimentam artificial asteptarile romanilor, asteptari care, neimplinite, vor face loc frustraririlor, resentimentelor si cinismului. De aceea eu am considerat potrivit sa ofer un spațiu in care subiectul sa fie corect prezentat si profesionist dezbătut. Așa am ajuns sa invit la locul meu de munca, Parlamentul European, trei profesori – unul din Elveția, altul din Marea Britanie si altul chiar din Germania – care afirma ca știu despre ce este vorba. Deocamdată a fost formulată o ipoteza care, ca orice ipoteza, nu este nici corecta nici incorecta. Doar demostratia poate fi corecta sau incorecta si revine specialiștilor sa o facă. După aceea, decidentii politici vor trebui sa tragă concluziile si sa le prezinte unui public deja corect informat. Asta aștept de la acest exercitiu. Nici mai mult, nici mai puțin. Oricum, este maximul pe care îl poate face un om ca mine, lipsit de sprijinul „incoruptibilei” clase politice românești.

R: În ce măsură redeschiderea unui asemenea subiect ar afecta relaţiile nu foarte grozave în ultima vreme dintre Germania şi România?

A.S.: Ideea nu este sa redeschidem subiectul ci sa il inchidem cum se cuvine. Asta nu are de ce supăra Germania întrucât bunele conturi fac trainica amicitia. Socoteala cinstita ține prietenia. Pe de alta parte, „factura restanta” a Germaniei fata de România este deja destul de mare. Ea include opoziția fata de intrarea nostra in spațiul Schengen, reticentele fata de accesul romanilor pe piața germana a muncii, insistentele pentru adoptarea unei politici anti-criza de austeritate care sufoca, deopotrivă, economia si democratia, negarea dreptului romanilor de a-si alege si respectiv demite președintele, menținerea României in regimul infam al mecanismului de verificare a justiției. Nu este interesul nimănui ca aceasta factura sa fie umflată cu datorii suplimentare care, pe deasupra, ar putea fi si iluzorii. Germania este principalul motor al integrarii europene. Ea si-a asumat cu fermitate si rolul de moralist al Europei. Ne spune ce sa facem si ce sa nu facem. Cum e bine si cum e rău. Ne da sau nu ne da. De aceea de caracterul ireprosabil al conduitei sale depinde credibilitatea ideii europene, a proiectului Europei politice. Este motivul pentru care ambiguitatile nu fac bine Germaniei. Ele nu pot decat spori eurosceptismul si asa crescand al romanilor, care, in ultima instanta, este contrar intereselor germane pe termen lung. Eu sunt, o repet, germanofil. Ca ministru de externe am făcut tot ce am putut, uneori suportand critici interne, spre a construi un parteneriat strategic romano-german. Dacă nu am reușit, a fost, probabil, numai vina mea. Iata de ce nu as face nimic care sa afecteze bunele relații romano-germane. Dacă astazi ele nu sunt suficient de bune vina nu îmi mai aparține mie. Si nici poporului roman.

R: În ce măsură credeţi că situaţia din Germania vizavi de România, legată de temerile privitoare la „invazia” românilor poate alimenta un sentiment de ostilitate al românilor faţă de Germania şi extrapolând, faţă de parcursul european al României? Există pericolul ca sentimentul eurosceptic să ia amploare?

A.S.: Romanii au fost printre cei mai euro-entuziasti cetateni europeni pana de curând. Nationalismul romanilor nu a fost niciodată exclusivist ci integrator si cosmopolit. El nu a fost etnic ci geo-politic. De aceea romanii sunt in mod natural pro-europeni. Adică sustinatori ai Europei politice; ai unei democrații trans-naționale pan-europene. Discriminarea lor pe criteriul național ii face, insa, sa își aducă aminte ca nu sunt europeni de nicăieri ci din România. Marginalizarea si umilirea lor ca romani in Europa ii fac sa respinga o tentativa de ordine care ii respinge. Menținerea lor complet nejustificata in postura de membru de mana a doua al UE ii determina sa impinga proiectul european printre prioritatile de mana a doua. Or, in legatura cu aceasta alunecare a romanilor spre euro-scepticism, confirmată de sondaje, atitudinea actuala a Germaniei fata de natiunea româna are o mare si regretabila contribuție. Berlinul poate face câte presiuni dorește asupra politicienilor romani. Conducătorii germani trebuie sa nu traverseze, insa, granița care desparte dispretul, uneori poate justificat, fata de reprezentanții politici ai statului roman de dispretul niciodată admisibil pentru poporul roman. Din păcate, pe alocuri, din miopie politica si egoism national, aceasta granita foarte fina a fost calcata cu aroganta. Or, asta nu este numai in defavoarea romanilor ci si a ideii europene susținute de Germania.

R: Eurosceptici, eurocritici sau euroentuziaşti, cum ar trebui să fie românii?

A.S.: Euroentuziasti lucizi; deci critici dar optimiști, rationali si pozitivi. Pentru moment, rămânând astfel, ei nu pot fi definiti decât ca euro-entuziasti insultati si dezamăgiti. Nu trebuie, insa, sa disperam. Sta si in puterile noastre sa schimbam aceasta situație. O preconditie este sa ne ridicam in picioare. Suntem încă vii si, intr-o oarecare măsura, încă liberi.