Adrian Năstase nu are niciun merit în existența și promovarea UDMR. Adrian Năstase nu exista în viața politică atunci când s-a acceptat existența UDMR, în primele zile de după 22 decembrie 1989. Meritul revine în primul rând triumviratului malefic Brucan – Iliescu – Roman, aflat în cârdășie „revoluționară” cu Domokos Geza și ceilalți bozgori, participanți la complotul anti-românesc din decembrie 1989. Nu este exclus nici un mic mare șantaj din partea hungarilor.
Părerea mea este cu UDMR a existat cu mult înainte de decembrie 1989, era deja în vizorul secției anti-revizionism din cadrul Securității. După decembrie 1989 acea direcție a fost desființată, ca și când revizionismul maghiar ar fi sucombat de moarte naturală! Primele guverne PSD, al lui Văcăroiu și Năstase, s-au remarcat prin abținerea de a aduce la guvernare UDMR! Isprava asta au făcut-o prima oară țărăniștii lui Ion Diaconescu și Emil Constantinescu.
Este interesant că Budapesta este azi mai mult ca oricând animată de strategii revizioniste, care cad bine în ochii electoratului hungar. Revizionismul face parte din proiectul de țară al fiecărui partid politic ungar. Preocuparea de a sabota la orice ocazie interesele României este o constantă a Budapestei. Bucureștiul nu pare conștient de această realitate. S-ar putea însă să fie vorba și de un calcul subtil, în felul acesta Budapesta își devoalează activități care, înainte de a fi periculoase, sunt penibile, caraghioase! Jenante, între oameni care știu ce este rușinea!
Credința și speranța intimă a guvernului maghiar pare să fie Calomniați, calomniați, ceva tot rămâne în mintea publicului! Căci de când se știu, bozgorii au calomniat în stânga și în dreapta lor, toate popoarele cu care au intrat într-o oarecare concurență, vecinii îndeosebi, cu predilecție politica lor diversionistă avându-i drept țintă pe valahii din Transilvania!
Azi, când genetica îi pune pe maghiari în fața unui adevăr greu de acceptat – dispariția substratului biologic asiatic al primelor triburi de bozgori fondatori ai Ungariei, pretențiile lor de excelență maghiară devin și mai ridicule, demne de sincera noastră compătimire!
Mi-s mai dragi ca oricând maghiarii când știu că în ei curge mult sânge al românilor maghiarizați! Mai mult decât cel hunic, ancestral doar în fantasmele mitologiei hungare. Procesul acesta, al maghiarizării, care se continuă și azi, este de o mare și dureroasă complexitate, ea merită să fie înțeleasă și comentată. Rămâne ca noi să ne învrednicim și să organizăm cu tact și răbdare o campanie susținută de lămurire a mentalului colectiv bozgoresc! Să-i ajutăm să afle cine sunt de fapt maghiarii de azi! Cât de maghiari mai sunt! Aproape deloc, din păcate! Sincere condoleanțe!…
Ion Coja
Nota bene – De când mă știu folosesc cuvîntul bozgor cu multă simpatie pentru cei în cauză. Nu se compară cu bozgorescul budos olah! Apelativ prostănac, penibil!
„”” Adrian Năstase nu exista în viața politică atunci când s-a acceptat existența UDMR,”””
Asa este.
Dar, daca era roman, trebuia sa-l desfiinteze imediat ce el si partidul sau au ajuns la putere
Avea si temei juridic ; UDMR era costituit pe criterii etnice deci era neconstitutional. Unii zic ca nici macar nu era partid politic legal inregistrat (dar eu nu am date suficiente si mijloace sa verific asta)
Mă uimește faptul că cele două comentarii anterioare nu au nicio legătură cu textul la care se referă. În orice caz, domnule profesor Coja vă reamintesc de o discuție a noastră mai veche cum că vechii maghiari nu au nimic în comun cu hunii care erau de fapt traci, fiind urmașii cimerienilor, o ramură a tracilor care au trăit în Crimeea și în regiunile adiacente. Apropo! A cui este de fapt, Crimeea?? Acest lucru îl pomenenște de mai multe ori Procopius din Cezareea, în lucrarea sa Războaiele lui Iustinian, lucrare care mai este cunoscută și sub numele de Războaiele gotice.
Pe de altă parte, bozgor derivă sau este mai degrabă cognat cu cu a boscorodi „a vorbi inteligibil” din PIE *bha- „a vorbi” di care derivă și formele bazaconie, boscoană „vrajă, incantație” etc.
Prin urmare, bozgor nu înseamnă altceva decât „unul care vorbește ininteligibil” ceea ce este absolut justificat pentru un vorbitor de limbă română. Într-adevăr o perspectivă cu totul diferită față de cea a lui budos olah”, nu??
În rest numai bine tuturor!
Trambulina Manolescu
CURCUBEE
De Luminița Arhire
12 Octombrie 2022
„Sunt iar îndrăgostit, e-un curcubeu/ deasupra chioșcului de ziare, stației de taxi, farmaciei și WC-ului public din Piața Galați” (Mircea Cărtărescu, O seară la operă, 1983).
„Azi sunt îndrăgostit./ E-un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu./ […] Eu curg întreg în acest cântec sfânt:/ Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt” (Nicolae Labiș, Primele iubiri, 1956,).
Așa se întâmplă. Cum ia cineva premiul Nobel pentru literatură pe planeta Pământ, cum se aprinde bang! și steluța lui Mircea Cărtărescu de deasupra chiuvetei îndrăgostite! Anul acesta, însă, văd că discuțiile din mediul virtual sunt mai ample și ating, nemiloase, și problema plagiatului de care a fost acuzat marele așteptător al cuvenitului Nobel.
Plagiatul lui Mircea Cărtărescu a fost reamintit și bine documentat pentru publicul larg, la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XXI, de jurnaliștii Ion Spânu și Victor Roncea. Poate au mai fost și alții -dar pe aceștia i-am citit eu și mi-a fost îndeajuns. Spun „reamintit” deoarece „boacăna literară” a produs ceva deranj și în anii 80’, atunci când s-a petrecut și a fost demascată. Pe scurt, în volumul de debut al aspirantului nostru neîncetat la Nobel apare, în poemul „Căderea”, aranjat din condei ca „vers alb”, un fragment -și nu un fragment nesemnificativ, ci aproape o pagină- din cartea lui Laurence Sterne „Viața și opiniunile lui Tristram Shandy gentleman“…
Și nu a fost singura „scăpare”, mai urmau și altele, doar că mai puțin flagrante. Scandalul a izbucnit însă deoarece „tataie-trambulina” lui Cărtărescu, adică Nicolae Manolescu, în cronica sa mai mult decât elogioasă din România literară” din 5 ianuarie 1981, a dat ca exemplu de viziune cosmogonică pusă în superbe versuri exact fragmentul care… ce păcat! nu-i aparținea deloc, dar deloc lui Mircea Cărtărescu! Ei bine, cu această ocazie, ca și cum ar fi fost scris cu aldine, textul „împrumutat” a atras atenția și bingo! s-a găsit și numele real al autorului.
Golănia literară a fost însă mușamalizată deoarece volumul primise premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România în 1980, și, nu-i așa? nu s-ar fi putut să…
Mă gândesc și acum… Oare de ce a procedat Mircea Cărtărescu în acest fel? Explicația lui, bâlbâită, din anii 80, cum că „…aluziile culturale indirecte sunt și ele ușor de recunoscut”, numind „aluzie culturală indirectă” un text baban preluat direct, deci moț-a-moț dintr-un alt autor pe care „tataie” Manolescu nici vorbă că l-ar fi recunoscut cu ușurință sau cu un oarecare efort, ar părea nostimă dacă n-ar fi de-a dreptul vulgară. La fel și invocarea „postmodernismului” ca scuză pentru a copia orice, oricum și de oricâte ori dorește artistul.
Nu cred că tânărul poet Mircea Cărtărescu nu știa aceste lucruri. Nu cred că volumul lui de debut, intrat pe-o traiectorie favorabilă și luminat feeric de steluța galbenă care (mai târziu) „iubea o strecurătoare de supă”, ar fi fost mai puțin premiat, în absența fragmentului copiat cu tupeu. Și-atunci, eu am o singură explicație: poetul Mircea Cărtărescu a vrut să-și bată joc de cititorii și criticii săi. A sperat că nimeni nu va remarca „aluzia culturală” astfel ca dânsul să poată râde, în sinea lui, nestingherit, de ignoranța celorlalți. Pentru ca să poată spune: „uite, proștii! eu pot să fac un asemenea mișto grosier!” (nu fiți oripilați -„mișto” e un cuvânt agreat de autor…).
După 35 de ani, însă, de la această întâmplare, republicând poemul „Căderea” în antologia „Poezii”, Mircea Cărtărescu mai ajustează din „citat” (de ce oare?) și remarcă, în sfârșit, rolul și importanța ghilimelelor la preluarea unui text al altui autor.
Vedeți, eu cred că a copia de pe net niște fraze plicticoase care pot fi citite de la cap la coadă sau de la coadă la cap, banalități care nu reflectă nicio descoperire demnă de reținut, având menirea doar de a îngrășa niște teze de doctorat pe care oricum nu le citește nici comisia care face cadou doctorate, este un fapt blamabil și imoral. Însă a-i băga poeziei pe gât texte care nu-i aparțin, fără a folosi ghilimelele, mi se pare a fi dincolo de imoralitate.
Mi se pare absurd și cinic. Pentru că poezia lucrează cu lumi de aer și mister exclusiv personale -de aceea, în poezie nu poți lua un costum de la altcineva, nu e admisibil să-l porți ca și cum ți-ar aparține și nici să-l mai și stropești cu sos pe revere, din când în când, așa cred.
Există însă o justiție imanentă. Ultimele volume de poezie ale lui Mircea Cărtărescu, „Nimic” (2010) și „Nu striga niciodată ajutor” (2020), cu poeme întrutotul „Personale” de astă dată, sunt atât de departe de poezia de început, încât ar putea fi scrise, fără mari eforturi, de oricine. Aproape că i se face dreptate cititorului de care neobositul candidat la premiul Noel a râs copios explicându-i că postmodernismul în poezie îți dă voie să copiezi orice text în proză.
Căci același Dumnezeu care i-a dat harul în tinerețe îi retrage acum „licența de utilizare” a acestuia pentru exploatare nesăbuită. Așa că, pe la vârsta de 60 de ani a autorului, poezia s-a retras, pășind pe vârfuri, din poetul Cărtărescu iar el, neștiind, s-a bucurat nu că a scris ceva minunat și nici că ar fi produs vreun fior artistic publicului său, ci doar că a „vândut destul de bine” și de data asta.
Și cam atât.
ORDONANTA TRĂDĂRII NAȚIONALE.
– Cum ne-au obligat americanii să ne distrugem agricultura
De Claudia Marcu
Adrian Chesnoiu: ”Este cel mai mare atentat la siguranța națională a României”
României i-a fost interzis, timp de 20 de ani, să achiziționeze la rezerva de stat hrană care să ajungă populației mai mult de 3 săptămâni. Prevederea a fost inclusă într-un acord de împrumut cu americanii de la Banca Mondială, din 1997, care, în plus, ne-a obligat să lichidăm toate societățile agricole din țară, lăsând țara la mâna importurilor și a traderilor.
În ultimii 25 de ani, România a avut alimente în rezerva de stat care ar fi ajuns populației, în caz de necesitate, pentru doar 3 săptămâni. Prima încercare de a majora achiziția de grâu la rezerva de stat a fost făcută în 2018, de către Petre Daea, însă nu a avut succes. Mai insistent s-a dovedit însă Adrian Chesnoiu, care, în decembrie 2021, când era ministru al Agriculturii, a reluat demersurile. Acesta a reușit să afle că motivul pentru care nu reușeam să cumpărăm hrană la rezerva de stat era o interdicție instituită de americanii de la Banca Mondială, trecută într-un acord de împrumut semnat în 1997.
”Eu am cerut explicații, să văd de ce nu se poate. Mi s-a spus că există Ordonanța 13 din 1997 care ne interzice acest lucru. Am solicitat actul normativ, l-am studiat și am constatat că este cel mai mare atentat la siguranța națională a României, din punct de vedere al agriculturii, comis pe timpul guvernării CDR, cu Radu Vasile premier. Să vedeți cât de mult a afectat România această Ordonanță 13. România s-a împrumutat în 1997 de 350 milioane de dolari de la Banca Mondială cu niște obligații halucinante, ca să vedeți ce a putut să scrie un guvern în funcție pentru țara asta. Pentru acest împrumut, România s-a obligat să nu mărească rezerva de stat mai mult de 350.000 de tone de cereale, însemna consumul României pe 3 săptămâni, să privatizeze sau să lichideze 1.600 de societăți agricole de producție, 150 de societăți de producție din piscicultură și acvacultură, Comcerealul și Semromul, și toată lumea mă întreabă azi de ce cumpărăm semințe de la companii străine. Păi din 1997 facem asta, că ne-am angajat, ca stat, să lichidăm sau să privatizăm structuri de importanță strategică națională”, ne-a declarat deputatul Adrian Chesnoiu, fostul ministru al Agriculturii.
5 ani pierduți. Și încă mai numărăm
Culmea este că nici măcar nu era nevoie să se schimbe Ordonanța 13/1997, pentru că împrumutul de la Banca Mondială a fost rambursat în 2017, ceea ce face ca acel act normativ să fie caduc. ”Am demarat în decembrie inițiativa de modificare a Legii rezervelor de stat, m-am luptat 6 luni ca să o elaborez, și am reușit să obțin o majorare a rezervei de stat, nu numai la grâu, dar și la celelalte produse alimentare, astfel încât să ajungă pentru doi ani, ca și în celelalte țări europene. Știu că urma, în iunie, când am plecat de la minister, să fie adoptată de Guvern”, ne-a precizat deputatul Adrian Chesnoiu. În Monitorul Oficial a apărut însă, în iunie, doar o ordonanță cu modificări legate de golirea rezervelor de stat, în contextul ajutoarelor trimise Ucrainei, și prevedea doar completarea stocurilor și posibilitatea unor achiziții de urgență. În rest, Guvernul nu s-a sinchisit să achiziționeze grâu la rezerva de stat, lăsând și fermierii la mâna traderilor de cereale, care le-au oferit prețuri care nu acopereau nici costurile de producție.
Începutul sfârșitului
În acordul de împrumut cu Banca Mondială, România a fost obligată să elimine toate subvențiile la îngrășăminte, să reducă cu cel puțin 25% subvențiile la semințe, să lichideze sau să privatizeze Unisem și Semrom, 20 de societăți comerciale ale ANPA (Agenţia Naţională pentru Produsele Agricole), 44 de societăţi Comcereal, 1.500 societăţi de stat, 82 foste societăţi prestatoare de servicii agricole și cel puţin 100 foste ferme de stat. Mai mult, România a fost obligată de către Banca Mondială să privatizeze sau să lichideze toate fermele de creştere a porcinelor şi păsărilor aparţinând statului. De precizat că, astăzi, niciunul dintre silozurile de cereale de pe teritoriul țării nu mai aparține României și, în mod întâmplător sau nu, acestea sunt deținute de fondurile de investiții americane.
Sursa: https://www.national.ro/social/ordonanta-tradarii-nationale-cum-ne-au-obligat-americanii-sa-ne-distrugem-agricultura-777305.html