- Contains Link
ADMINISTRAREA TRANSNISTRIEI
România condusă de Mareşalul Ion Antonescu nu a provocat războiul antisovietic şi nu l-a purtat pentru a ocupa teritorii ce nu-i aparţineau. Participarea la război nu a avut alt scop decât reîntregirea teritoriului strămoşesc. Ieşirea din război în momentul în care a fost atinsă frontiera de pe Nistru nu era posibilă, nu numai din punctul de vedere al strategiei militare. Considerentele pentru care România nu putea să oprească războiul la Nistru sunt bine cunoscute. Continuarea războiului şi dincolo de Nistru împotriva celui mai periculos duşman, nu numai pentru ţara noastră, dar şi pentru întreaga Europă, care era bolşevismul, era o necesitate care nu mai trebuie demonstrată și argumentată.
Faptul că Mareşalul Ion Antonescu şi-a asumat răspunderea administrării, pe timpul războiului, a unor teritorii care nu aparţineau României, nu poate constitui un capăt de acuzare. Dimpotrivă, această administraţie a avut o mare importanţă în primul rând pentru populaţia de acolo, căreia i s-au creat condiţiile unei existenţe cât se puteau de normale în timp de război. Evident că buna administrare asigura avantaje şi României în efortul pentru susţinerea războiului. Fără a intra în amănunte, afirm însă că România şi-a plătit aceste avantaje prin eforturile depuse pentru refacerea potenţialului productiv al acelor teritorii, potenţial grav afectat, nu numai de trecerea frontului, dar și de numeroasele distrugeri făcute de trupele sovietice în retragere.
Cu toate acestea, tribunalul poporului a găsit numeroase capete de acuzare și în legătură cu administrarea Transnistriei, pronunţând chiar condamnarea la moarte a lui Gheorghe Alexianu, căruia nu i se poate reproşa decât că a administrat, în condiţii foarte bune, un teritoriu sovietic.
Pentru a vedea cum s-a ajuns la administrarea Transnistriei de către români, redau o parte a expunerii făcute de Mareşalul Ion Antonescu în şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941:
„Şi Führerul, printr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o, m-a rugat dacă pot lua asupra mea sarcina pazei militare a teritoriului de Sud al Ucrainei, cuprins între Nistru și Nipru, regiune pe care o cunoaşteţi şi dumneavoastră. Nu puteam refuza această cerere… Iau asupra mea paza militară a întregei regiuni dintre Nistru și Nipru, însă nu pot lua asupra mea şi administrarea acestei provincii şi organizarea economică a ei, decât numai între Bug și Nistru, adică unde se găsesc moldovenii noştri și partea numită Transnistria”.
Pentru administrarea Transnistriei, Mareşalul Ion Antonescu, la propunerea lui Ion Marinescu, l-a numit guvernator, la 19 august 1941 pe Gheorghe Alexianu. Este interesant de ştiut și cine era acesta.
Profesor universitar și membru al Institutului de Ştiinţe Administrative, a luat parte la elaborarea tuturor legilor de administrare locală, începând cu anul 1929.
În anul 1938 a fost numit rezident regal al Bucovinei, unde pune în aplicare dispoziţiile referitoare la reprimarea legionarilor.
La venirea la putere a legionarilor începe să fie persecutat. La 30 noiembrie 1940, fiind chemat la Legiune pentru a fi judecat, preferă să-şi ia singur viaţa, dar glonţul s-a oprit în plămân şi, după 6 luni de intervenţii şi tratamente medicale, este salvat.
Din aceste succinte date biografice putem constata că Mareşalul Ion Antonescu nu a numit un guvernator militar al Transnistriei, ci unul civil, care era nu numai unul dintre cei mai buni specialişti în administraţia locală, dar și un anti-legionar notoriu. Acest lucru are o semnificaţie deosebită, care pune în evidenţă faptul că singurul scop al acestei numiri l-a constituit cât mai buna administrare a teritoriului respectiv, în condiţii paşnice, aşa cum.de altfel s-a și realizat. Cum putea un asemenea om să organizeze ori să participe la persecutarea și masacrarea populaţiei de sub jurisdicţia sa? Cum am putea concepe că Mareşalul Ion Antonescu, preluând administrarea Transnistriei şi numind un asemenea guvernator, avea în vedere reprimarea populaţiei? Orice om cu mintea limpede nu putea crede aşa ceva. Capete de acuzaţie grave nu au putut inventa din această operă paşnică decât cei cu mintea înfierbântată de ură faţă de poporul român şi faţă de conducătorii lui.
Înainte de a vedea cum a administrat Gheorghe Alexianu Transnistria, să vedem ce fapte i s-au reţinut în sarcină și pentru ce a fost executat odată cu Mareşalul Ion Antonescu.
Redau din sentinţa nr. 17, din 17 mai 1946, partea care îl priveşte pe Alexianu Gheorghe:
„Acest acuzat a fost Guvernator al Transnistriei de la 17 august 1941 până în februarie 1944.
în această calitate, după data de 6 septembrie 1940, a militat pentru desăvârşitrea intrării armatelor germane pe teritoriul ţării, prin participarea sa în Consiliul de Miniştri, începând de la 7 iulie 1941 până la 26 ianuarie 1944.
Că acest fapt se încadrează în dispoziţiunile art. 1 Ut. b din Legea 312/945 şi sancţionată de art. 3 al. 1, din aceeaşi lege, texte pe care Tribunalul Poporului le aplică în cauză “.
Pentru această pretinsă infracţiune i s-a aplicat detenţiunea grea pe viaţă şi 10 ani degradare civică. În afară de enunţarea textelor de lege, nici un fel de argumentare și de motivare.
Lăsând la o parte faptul că intrarea trupelor germane în România, în condiţiile date, nu poate constitui infracţiune, judecătorul poporului merge cu absurditatea până acolo încât îl face culpabil pe Alexianu Gheorghe pentru faptele pe care le-ar fi comis în calitate de administrator al Transnistriei, fapte petrecute într-o perioadă în care el nu avea funcţia respectivă. Probabil că în viziunea , judecătorilor”, Alexianu Gheorghe, ştiind că va fi numit într-o anumită funcţie la 17 august 1941, el a început încă de la 6 septembrie 1940 să „militeze” pentru aducerea trupelor germane în ţară. La data de 7 iulie 1941, invocată în sentinţă, nu numai că trupele germane erau venite în România cu mult timp în urmă, dar începuse şi războiul contra U.R.S.S., de mai bine de două săptămâni.
Nimic însă nu avea importanţă și nimic nu putea sta în calea tribunalului poporului de a pronunţa condamnări.
„Având în vedere că după cum rezultă din stenogramele Consiliului de Miniştri, acuzatul Gheorghe Alexianu a fost prezent şi în şedinţele de la 19 iunie 1941, când s-a hotărât declararea războiului împotriva U.RS.S.-ului, iar apoi, prin concursul ce l-a dat guvernului Antonescu, a sprijinit continuarea războiului atât împotriva U.RS.S.-ului cât și împotriva Naţiunilor Unite.
Că acest fapt constituie în totul crima de dezastrul ţării prevăzută de art. 2 Ut. a din Legea 312/943 și sancţionată de art. alin. 2 din aceeaşi lege, texte pe care Tribunalul Poporului le aplică în cauză “.
Pentru această îndrăzneală de a sprijini războiul antisovietic, i s-a aplicat pedeapsa cu moartea și 10 ani degradare civică, sub denumirea de crimă de dezastrul ţării.
Că a sprijinit războiul contra U.R.S.S. este real, dar că acest război a fost purtat pentru apărarea libertăţii poporului român și pentru alungarea cotropitorilor de pe teritoriul ţării este la fel de real. Pentru asemenea fapte, poporul român nu îşi putea condamna conducătorii şi nu a făcut acest lucru. Cei ce au făcut-o nu au nimic comun cu poporul român.
„Având în vedere că, după cum rezultă din şedinţa Consiliului de Miniştri de la 13 noiembrie 1941, rezultă că acuzatul Gheorghe Alexianu a ordonat și desăvârşit acte de teroare, cruzime și de suprimare asupra populaţiei din teritoriul unde s-a purtat războiul. Din stenograma acestui consiliu rezultă convorbirile ce au avut loc între Ion Antonescu și acuzatul Gheorghe Alexianu cu privire la represaliile ce au avut loc la Odesa, cu care ocaziune acuzatul Gheorghe Alexianu răspunde că represiunea de la Odesa a fost destul de severă, că au fost împuşcaţi şi spânzuraţi pe străzile Odesei populaţia civilă din acel oraş.
Că acest fapt se încadrează în dispoziţiunile art. 2 Ut. d. din Legea 312/945 şi sancţionată de art. 3 alin. 2 din aceeaşi lege, texte pe care Tribunalul Poporului le aplică în cauză și care au fost enunţate în şedinţă publică “.
Pentru această pretinsă infracţiune s-a aplicat pedeapsa cu moartea și 10 ani degradare civică.
Lăsăm la o parte că represaliile de la Odesa au fost justificate, nu numai de aruncarea în aer și uciderea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale a întregului comandament român, dar și de asasinarea zilnică a unor militari români. Lăsăm la o parte şi faptul că cei care au executat represaliile poate au exagerat, impresionaţi fiind de ororile suferite de camarazii lor.
Trebuie însă să spun că Gheorghe Alexianu nu a avut nimic comun cu acele represalii. Nu avea calitatea nici să le organizeze și cu atât mai puţin să le execute. Mai mult, el nici nu se afla la Odesa, având sediul la Tiraspol. De altfel, în sentinţă nu se arăta decât că Gheorghe Alexianu i-a comunicat Mareşalului Ion Antonescu impresiile sale în legătură cu represaliile pe care le-a considerat destul de severe.
Dar, dacă şi Alexianu Gheorghe trebuia asasinat, era necesar să se găsească pretextul, chiar dacă era absurd. Nu-şi făcea nimeni probleme că va veni și timpul când această „sentinţă” va putea fi văzută și de alţii.
„Având în vedere că acuzatul Gheorghe Alexianu, în calitatea sa de Guvernator al Transnistriei, a ordonat și organizat munci excesive și deplasări și transporturi de persoane în scopul exterminării acestora, fapt ce rezultă din ordonanţa nr. 26, prin care ordonă instituirea muncii obligatorie pentru toţi locuitorii Odesei, între 16-69 ani, sub sancţiunea internării lor în lagăr, ceea ce, în realitate, constituia un mijloc de exterminare, iar prin ordonanţa 35, din 2 ianuarie 1942, dispune deportarea tuturor evreilor din Odesa în regiunea Berezovca, unde sunt masacraţi în masă.
Că acest fapt, astfel stabilit’, constituie elementele crimei prevăzute de art. 2 Ut. f din Legea 312-945 și sancţionată de art. 3 alin. 2 din aceeaşi lege, texte pe care Tribunalul Poporului le aplică în cauză “.
Pentru aceste acuzaţii, Alexianu Gheorghe a fost condamnat la moarte și la 10 ani interdicţie corecţională.
Cu privire la organizarea muncii obligatorii, pentru moment mă rezum în a menţiona că, în timp de război, când bunurile de primă necesitate traiului sunt raţionalizate, este firesc şi legitim să nu fie hrăniţi paraziţii, ba chiar să fie obligaţi toţi cetăţenii să muncească.
În legătură cu deportarea evreilor din Odesa, rezultă că ea a fost dispusă din raţiuni de ordin militar. Nu s-a făcut în scop de exterminare, cum se susţine în sentinţă şi cum prevede și textul aplicat, nu a fost exterminată nici o persoană. Nu există la dosar nici un fel de probă care să confirme această acuzaţie, deşi în anii 1945-46, ar fi fost foarte simplu să se facă investigaţii la Berezovca. Sovieticii ar fi fost bucuroşi să ajute tribunalul poporului. Dimpotrivă, rezultă preocuparea guvernatorului de a le asigura toate condiţiile pentru existenţă. Sentinţa merge până acolo încât reţine că munca obligatorie constituia, în realitate, un mijloc de exterminare.
Expresia „în scop de exterminare” este folosit în mod obsedant pentru că una din condiţiile pentru existenţa infracţiunilor prevăzute în Legea 312/945, era săvârşirea faptelor în scop de exterminare ori de persecuţie pe motive rasiale. Aceste condiţii au fost pur şi simplu afirmate, fără nici o argumentare. Asemenea scopuri au fost străine guvernării Mareşalului Ion Antonescu, aşa încât nici nu puteau fi argumentate.
„Având în vedere că acuzatul Alexianu Gheorghe, în calitatea sa de Guvernator al Transnistriei şi-a însuşit din acest teritoriu, abuziv, bunuri private. El mai făcea şi acte de generozitate trimiţând în ţară, la diverse persoane, nenumărate daruri de mare valoare, comiţând prin aceasta crima prevăzută de art. 2 Ut. k din Legea 312/945, sancţionată de art. 3 al. 3 din aceeaşi lege, texte pe care de asemeni Tribunalul Poporului le aplică în cauză “.
Le aplică și mai decide o muncă silnică pe viaţă și 10 ani degradare civică.
Lipsa de argumentare și de motivare pe probe continuă, numai că, oricât de nenumărate ar fi fost darurile făcute de acuzat, dacă le consideri infracţiuni, este obligator, ca instanţă de judecată să încerci Să le numeri, Ori in cel mai rău caz să enumeri măcar câteva din ele pentru a vedea, la concret, ce cadouri şi cărei persoane le-a făcut. În caz contrar apărarea nu are obligaţia de a dovedi că faptele neprobate nu există. Ele rămân simple afirmaţii fără alte consecinţe decât cele rezultate din calomnie.
„Că datorită participării sale în guvernul Antonescu în calitatea sa de guvernator al Transnistriei, acuzatul Gh. Alexianu a realizat averi în mod ilicit, profitând şi de legătura cu ceilalţi conducători antones-cieni şi de legiuirile şi măsurile de fapt cu caracter hitlerist şi rasial.
Că și acest fapt constituie elementele crimei de dezastrul ţării, prevăzută de art. 2 lit. I din Legea 312/945 și sancţionată de art. 3 alin. 3 din suscitată lege, texte pe care de asemeni Tribunalul Poporului le aplică în cauză și cari au fost enunţate în şedinţă publică “.
Pentru această „crimă” s-a aplicat muncă silnică pe viaţă și 10 ani degradare civică.
Este atât de monstruos modul în care tribunalul poporului reţinea infracţiunile prin simpla enunţare a textelor de lege, încât pare incredibil. Chiar văzând această sentinţă, nu îţi vine să crezi că a fost posibil aşa ceva şi o citeşti şi reciteşti, crezând că vei găsi motivarea și analiza probelor mai la sfârşit.
Ce averi a realizat, licit ori ilicit, Alexianu Gheorghe’ profitând de… și de…, nu ştie nimeni.
„Având în vedere că după cum se constată din actele aflate’ în dosarul nr. 55/945 vol. II al Cabinetului de Instrucţie, acuzatul Gh. Alexianu a ordonat și iniţiat înfiinţări de ghetouri, lagăre de internare şi deportări din motive de persecuţie politică şi rasială, fapt prevăzut de ari. 2 lit. m şi sancţionat de art. 3 alin. I din Legea 312/945, texte pe care Tribunalul Poporului le aplică în cauză“.
O nouă enunţare a unui text de lege şi o nouă pedeapsă de data aceasta detenţiune grea pe viaţă şi eternul 10 ani degradare civică.
Despre ghetouri şi lagăre vom mai vorbi. Pentru moment mă rezum în a menţiona că Alexianu Gheorghe nu avea calitatea nici de a ordona și nici de a înfiinţa ghetouri şi lagăre. Nu a luat asemenea măsuri, iar cei care le-au luat nu au avut în vedere „motivele de persecuţie politică și rasială”, ci motive de ordin militar şi raţiuni privind siguranţa statului și a trupelor sale.
„Că de asemeni din actele dosarului sus indicat se mai constată că acuzatul Gheorghe Alexianu a ordonat măsuri nedrepte de concepţie hitleristă și rasială, practicând cu intenţie o execuţie excesivă a legilor derivate din starea de război şi a dispoziţiunilor cu caracter rasial, fapt prevăzut de ari. 2 Ut. n din Lege 312/945 şi sancţionat de ari. 3 al. I, din aceeaşi lege, texte pe care Tribunalul Poporului le aplică în cauză“.
O nouă detenţiune grea pe viaţă şi 10 ani degradare civică.
În sfârşit, găsim o recunoaştere că au existat şi legi derivate din starea de război, dar se afirmă că ar fi fost aplicate excesiv. Despre ce legi este vorba și despre ce excese nu interesează, fiind suficientă afirmaţia cu caracter general, în opinia judecătorilor poporului.
„Că, în fine, numitul acuzat s-a pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor sale politice și la aservirea vieţii economice a ţării, în detrimentul și interesele poporului român fi în interesul Germaniei hitleriste și pentru sprijinirea războiului de agresiune contra U.R.S.S.-ului.
Că acest fapt constituie crima de dezastrul ţării prevăzută de ari. 2 Ut. o din Legea 312/945 și sancţionată de ari. 3 al. I din aceeaşi lege, texte pe care Tribunalul Poporului le aplică în cauză “.
Tot detenţiune grea pe viaţă şi tot 10 ani degradare civică.
Făceau ce făceau toţi conducătorii României, chiar și Alexianu Gh. din Transnistria, şi se mai ocupau câte puţin și de aservirea economiei naţionale Germaniei hitleriste și mai loveau în interesele poporului român, sprijinind războiul contra „U.R.S.S.-ului paşnic”.
Nu se poate să nu sesizăm faptul că Alexianu Gheorghe a mai fost condamnat o dată pentru susţinerea războiului antisovietic și în baza art. 2 lit. a., dar la moarte. Dar, ca să fie cât mai multe infracţiuni, se condamnă şi de două sau mai multe ori pentru aceeaşi faptă, aşa cum am văzut că s-a procedat și în cazul Mareşalului Ion Antonescu.
„Având în vedere că în ce priveşte faptul că acuzatul Gheorghe Alexianu nu a respectat regulile internaţionale cu privire la conducerea războiului, fapt prevăzut de art. 2 lit. b din Legea 312/945 ce i se mai pune în sarcină, Tribunalul Poporului, constatând că acuzatul nu se face vinovat de aceste crime, deoarece nu el a fost acela care a condus efectiv războiul, ci conducătorul statului de atunci, și prin urmare urmează a pronunţa achitarea sa pentru acest fapt”.
„Având în vedere că în ce priveşte faptul că a supus la un tratament inuman pe prizonierii de război, Tribunalul de asemeni urmează a pronunţa achitarea sa, întrucât nu se constată că aceştia au fost supuşi la munci şi un tratament inuman, din actele dosarului rezultând doar că ei au fost întrebuinţaţi la munci în minele de cărbuni, ceea ce în mod normal erau obligaţi a presta “.
„Că de asemeni Tribunalul Poporului urmează a pronunţa achitarea acuzatului Gheorghe Alexianu din lipsa de dovezi și în ceea ce priveşte crima prevăzută de art. 2 IU. e din Legea 312/945 ce i se mai impută “.
Văzând aceste trei achitări, s-ar putea crede că , judecătorii” au apreciat ca suficiente, pentru un administrator al Transnistriei, trei pedepse cu moartea, patru pedepse cu detenţiune grea pe viaţă şi două pedepse cu muncă silnică pe viaţă, sau pur și simplu s-ar putea crede că totuşi tribunalul a judecat din moment ce, din cele 12 infracţiuni susţinute de acuzare, nu a pronunţat condamnarea decât pentru nouă din ele. S-ar putea crede, dar s-ar greşi.
În realitate este vorba numai de o diversiune, cine ştie de cine dirijată, pentru a se crea impresia că totuşi se judecă.
Îmi întemeiez această afirmaţie pe împrejurarea că, aşa cum s-au pronunțat celelalte nouă condamnări, una mai neîntemeiată decât alta, mai puteau fi pronunţate, în condiţiile respective, încă trei, pentru că tot nu trebuiau dovedite, ci numai afirmate. De altfel, această strategie a mai fost adoptată şi în multe alte cazuri.
S-a scăpat din vedere însă faptul că argumentele invocate la pronunţarea celor trei achitări sunt valabile și pentru multe din condamnările pronunţate. Este vorba, în primul rând, de lipsa de dovezi. Apoi se recunoaşte că, în condiţii de război, a pune pe cineva să muncească, nu înseamnă o crimă și nici exterminare, uitându-se că, se afirmase cu puţin timp înainte, că obligarea populaţiei apte de muncă să muncească este o crimă. S-a recunoscut și faptul că nu se poate pronunţa condamnarea unei persoane, pentru unele măsuri pe care nu le-a luat el și nu avea competenţa să le ia.
Este necesar să vedem cum a răspuns Alexianu Gheorghe la acuzaţiile ce i s-au adus. Apărările au fost depuse în scris, după terminarea dezbaterilor, în cadrul cărora, dată fiind graba celor care dirijau procesul, nici el, la fel ca și ceilalţi acuzaţi, nu au avut posibilitatea să se apere. Este puţin probabil, însă, că memoriile depuse de acuzaţi, au mai fost măcar citite de cineva. Firesc era ca susţinerile făcute în apărare să fi fost combătute în sentinţă cu contraargumente și cu trimiteri la probe, dacă ar fi existat probe. Nefacându-se acest lucru, memoriile depuse în apărare trebuie acceptate ca exprimând adevărul. De altfel, credibilitatea apărărilor se impune și pentru că în multe probleme se fac referiri la date şi documente, ori la alte probe, prin care puteau fi verificate cu uşurinţă.
Cum s-a apărat Gheorghe Alexianu?
A recunoscut că a fost un înalt funcţionar, care a executat cu fidelitate ordinele guvernului său, atâta vreme cât ele se întemeiau pe legalitate și umanitate, refuzând pe cele nedrepte şi influenţând guvernul să revină asupra lor.
Un profesor universitar nici nu putea proceda altfel. Este, de altfel, modul de acţiune impus de însuşi Mareşalul Ion Antonescu, în sensul ca subordonaţii săi să-i atragă atenţia în cazul în care va da un ordin ilegal ori nedrept.
Cu privire la instituirea muncii obligatorii, Gh. Alexianu susţine că prin aceasta nu a făcut altceva decât să dea eficienţă prevederilor Constituţiei U.R.S.S., potrivit căreia „Munca în U.R.S.S. este o datorie şi o chestiune de onoare a fiecărui cetăţean capabil de muncă, după principiul – cine nu munceşte acela nu mănâncă”, făcând chiar precizarea, acest principiu este consacrat în art. 12.
Acest lucru, Gh. Alexianu l-a aflat probabil în timpul celor 20 de luni de captivitate în U.R.S.S. În orice caz, ironia pe care şi-a permis-o acuzatul nu a scăpat judecătorilor bolşevici și probabil a avut o oarecare influenţă la respingerea cererii de comutare a pedepsei cu moartea.
După această glumă periculoasă, Gh. Alexianu se referă la conţinutul art. 2 din ordonanţa nr. 26, la care s-a referit și sentinţa, potrivit căruia „Numai cei ce muncesc se vor bucura de concursul autorităţilor pentru procurarea celor necesare existenţei”, iar potrivit art. 7 „celor ce prestează munca în conformitate cu prezenta ordonanţă li se vor elibera cartele de alimente şi articole de primă necesitate, în raport cu numărul membrilor de familie”, ceea ce înseamnă că prin munca unui singur membru al familiei se asigura existenţa întregii familii.
Erau scutiţi de prestarea muncii toţi bolnavii, infirmii, bărbaţii în vârstă de peste 60 de ani, femeile gravide, cu începere de la a 5-a lună, femeile cu copii mai mici de 5 ani şi femeile cu mai mulţi copii sub vârsta de 10 ani.
Prin ordonanţa nr. 64 din 27 mai 1942 a fost reglementată durata zilei de muncă la 8 ore, cu menţiunea că, atunci când nevoile producţiei, precum şi urgenţa executării unor lucrări, durata zilei de lucru putea fi prelungită până la 10 ore. Pentru orele suplimentare, retribuţia era majorată cu 20%.
Acesta este, în linii mari, regimul de muncă impus în Transnistria, pe care instanţa l-a numit de exterminare. O muncă retribuită, timp de 8 ore pe zi, cu plata majorată a orelor suplimentare, în timp de război
— curată exterminare! Orice discuţii pe această temă sunt de prisos.
Nu am găsit în voluminosul dosar al cauzei cele două ordonanţe la care s-a făcut referire. Am găsit însă un exemplare al ordonanţei nr. 82 din 9 septembrie 1942, dată la Tiraspol și semnată de Gh. Alexianu, în care au fost contopite, toate reglementările de până atunci privind regimul de muncă instituit în Transnistria. Având în vedere că, din această problemă tribunalul poporului a confecţionat o infracţiune pentru care Gh. Alexianu a fost condamnat la moarte, pentru adevăr și pentru nevoia unei aprecieri în cunoştinţă de cauză găsesc necesar să redau integral conţinutul acestei ordonanţe.
„Art. 1. Pe tot timpul duratei războiului, funcţionarii aparţinând Guvernământului și tuturor serviciilor publice, angajaţi de orice fel, muncitorii din întreprinderile publice sau particulare autorizate, precum și cei din diferite organizaţii sau şantiere de lucrări, se consideră rechiziţionaţi în serviciul administraţiei Transnistriei.
Art. 2. Pentru nevoile administraţiei româneşti, vor putea fi rechiziţionate orice persoane, indiferent de sex, de la vârsta de 15 ani până la 60 ani, pentru bărbaţi, şi până la 45 ani pentru femei.
Rechiziţionarea se va face prin Inspectoratul de Jandarmi al Transnistriei şi Direcţia Muncii, la cererea autorităţilor direcţiilor, întreprinderilor publice și particulare autorizate sau serviciilor publice recunoscute.
Art. 3. Sunt scutiţi de rechiziţie: bolnavii şi infirmii declaraţi ca atare de medici oficiali, bătrânii în vârstă de peste 60 ani bărbaţi şi 45 ani femei, femeile gravide cu începere de la a cincea lună, femeile cu copii mai mici de 5 ani şi cele ce au mai mult de 3 copii sub