Cornel-Dan NICULAE
carpathia_rex@yahoo.com

De la „pogrom“ la actuala „pensie de Holocaust“.
Având în vedere componenta militară a evenimentelor şi implicarea prealabilă voluntară a „iudeo-comuniştilor“ în ostilităţi, de partea Uniunii Sovietice, termenul de „pogrom“ privind evenimentele însângerate de la Iaşi din iunie 1941, apare mai degrabă nepotrivit şi neacoperitor realităţii, conform definiţiei acestuia, a pogromului, dar a fost instaurat politic în descrierea istorică şi din păcate este utilizat curent pentru că a fost impus public de potopul informaţional propagandistic „oficial“, la cererea organizaţiilor activiştilor evrei holocaustici, uzanţă acceptată adesea şi pentru a se înţelege mai uşor despre ce temă, ce eveniment se discută, corelat cu „oficialii”.
Dar nu a fost un pogrom conform definiţiei, ci un eveniment tragic cu încărcătură militară, în contextul războiului cu Uniunea Sovietică, de care mulţi evrei erau foarte ataşaţi, acţionând ca atare. Nouă ne este interzis azi (sub sancţiunea cu închisoarea) să vedem în această cobeligeranţă a multora dintre evrei, situaţi de partea Uniunii Sovietice împotriva României, o „justificare“ a măsurilor luate, dar aşa era situaţia prezentată atunci de către autorităţilor române, care arătau în Monitorul Oficial din 1 iulie 1941 că ,,la Iaşi au fost executaţi 500 iudeo-comunişti, cari trăseseră focuri de armă din case, asupra soldaţilor germani şi români“. Faptul că aceşti evrei erau „iudeo-comunişti“ explica de fapt în plus măsura împuşcării lor.
Tragedia apare când suferă nevinovaţii (şi inevitabil acest fapt se repetă mereu în istorie) şi când tema este confiscată politic deloc dezinteresat. Statul român de atunci nu avea încredere în cetăţenii săi evrei de a-i trimită să lupte împotriva Uniunii Sovietice (ca pe ceilalţi cetăţeni), căci, pe baza fenomenului iudeo-comunismului din epocă, considera că ei ar fi putut întoarce armele împotriva românilor, cum se manifestaseră şi în 1940, în timpul retragerii forţate a românilor din Basarabia, ocupată de Uniunea Sovietică. Aşa că România i-a obligat pe cei mai mulţi evrei la muncă în folos obştesc sau în folosul statului în schimbul de a nu merge la război, pe front, cu arma în mână, „onoare“ rezervată românilor şi altor conaţionali sau germanilor, de exemplu. „Munca de interes obştesc se execută de evreii între 18-50 ani, fie individual, fie în grup sau detaşamente“, din „Necesitatea stabilirii pentru evreu a unui regim de muncă obligatorie, corespunzătoare obligaţiunilor militare şi ţinând seama de nevoile economice ale ţării“. scria Secţia I-a a Marelui Stat Major în „Studiu şi Propuneri asupra problemei evreieşti în România“, act emis în „octomvrie 1941“ şi semnat de generalul Nicolae Mazarini, care avea să plece pe front, luptând împotriva Armatei Roşii.
Această muncă a evreilor în loc de luptă pe front este considerată acum „persecutare pe motive etnice“, ca şi strămutarea strategică a evreilor din zona desfăşurării frontului şi a vecinătăţilor frontului sau deportarea cât nai departe evreilor comunişti periculoşi (bine cunoscuţi ca atare de către Siguranţă), iar România, „vinovată“ azi, plăteşte pentru ea cu „pensia de Holocaust“. (Şi sub comunism, apoi, unii românii înrolaţi în armată au prestat de fapt muncă, dar pensia lor este una de mizere acum, sub cea primită de evreii care au muncit în anii anteriori în loc de a merge la război.)
*
Din 1998 România s-a înhămat să plătească lunar „pensiile de Holocaust“, care ajung în Israel în cuantum actual de câteva sute de euro pentru fiecare evreu „supravieţuitor al Holocaustului“ (adică aproape orice evreu din România celui de Al Doilea Război Mondial), sau către „soţul supravieţuitor“ al acestuia, ultima mărire fiind promulgată de preşedintele Klaus Iohannis în decembrie 2019. Unele pensii s-ar putea să fie mai mici, dar regula s-a dovedit a fi de circa 300 de euro (chiar peste), cum voi arăta poate într-un articol separat (prezentând şi legislaţia stufoasă a acestor pensii/„indemnizaţii“), căci România plăteşte lunar 350 de lei per an de Holocaust (anii războiului). Înainte, în 2015, de exemplu, pensia era mai mică, de „cca. 150 de euro pe lună“, cum arăta Haim Ianai Ianculovici, consilierul juridic al H.O.R. (organizaţia evreilor emigraţi din România în Israel) în publicaţia comunităţii, „Ziarul Nostru“. Dar ei mai primesc pensie şi de la statul german şi au mai cerut şi de la statul Israel (primind astfel o sumă anuală de la Otar, trezoreria statului evreu). Iar România plăteşte şi pentru evreii persecutaţi de Ungaria în Transilvania de Nord (se poate vedea aceasta şi pe web-site-urile Caselor de Pensii din judeţele Covasna şi Harghita, care au făcut parte din Ungaria în timpul războiului).
*
Premierul Dacian Cioloş s-a opus sub semnătură în 2016 ca solicitanţii de asemenea indemnizaţii să nu (mai) fie obligaţi să dovedească că au suferit vreo discriminare din partea statului român, cum cereau organizaţiile evreieşti, dar legislativul i-a ignorat punctul de vedere transmis la parlament.
*
Recent, prin legea 154 din iunie 2021, s-a stabilit ca şi copiii „supravieţuitorilor holocaustului“ din România, dacă până în prezent părinţii lor au decedat, plus copiii evreilor cetăţeni români morţi în perioada 1941-1945 în „trenul morţii“, în timpul strămutării teritoriale, la munca pe care o făceau pentru a nu merge pe front (statul român neavând încredere în ei ca soldaţi), în lagărele de muncă etc., să primească această pensie sau jumătate din ea.
Dar de data aceasta, la această nouă iniţiativă legislativă a lui Silviu Vexler de a se da pensie şi copiilor evreilor care au fost cetăţeni români în perioada 1940-1945, demarată acum câteva luni, guvernul Câţu nu a fost deloc consultat, se pare, căci din procedura adoptării legii lipseşte cu desăvârşire punctul de vedere al guvernului, pozitiv sau negativ. Dar legea a şi fost deja promulgată de către preşedintele Iohannis acum câteva zile, banii urmând a se livra din anul 2022.
Citind doar această ultimă lege 154/2021 nu vom înţelege întregul mecanism al indemnizaţiilor de „persecutare etnică“ plătite deRomânia dacă nu facem parcursul legislaţiei anterioare în materie, derulată timp de 20 de ani, cu diverse adăugiri şi completări.
*
Căci legislaţia pensiilor pentru „supravieţuitorii Holocaustului“ a fost iniţiată de către fostul premier Radu Vasile, care, puternic fidelizat şi direcţionat de către afaceristul israelian Liviu „Bibi“ Galan, prietenul de bani al politicienilor români, a emis în acest sens Ordonanţa guvernamentală 105 din 30 august 1999, iar de atunci întreaga legislaţie a acestor pensii fără contributivitate, reparaţie pentru „discriminarea etnică“ din timpul războiului, este o modificare sau o completare a OG 105/1999. Ca un veritabil agent de influenţă, Liviu Galan l-a dus pe premierul Vasile şi în vizita oficială din Israel din 1998 (un debut al politicii filo-sioniste a României) pentru tratamente medicale personale, dar şi pentru acorduri strategice (inclusiv între SRI şi Mossad, care mai stabiliseră o colaborare şi în 1993, la Tel Aviv). Atunci, în 1998, la Ierusalim, îndrumat de rabinul Zidului Templului lui Solomon, premierul Radu Vasile a rostit, ritualic parcă (există fişierele video), crezul iudaic „Sh’ma Israel Adonai eloheinu adonai echad“ (mot-a-mot: „Ascultă, Israele! Adonai, dumnezeii noştri, sunt singurii domni!“, Eloheinu fiind, de fapt, pluralul lui Elohim, un nume la evrei pentru Dumnezeu). Această „Shema Israel“ este crezul iudaismului, „al întregii naţiuni ebraice, Israel“, şi principala rugăciune a evreilor. Spunând crezul iudaic, devenea Radu Vasile evreu sau doar un goim fidel? El avea să revină des în Israel şi să şi moară acolo.

*

Nota redacției – Găzduim cu plăcere textul domnului CORNEL – DAN NICOLAE, unul dintre cei mai informați români asupra subiectelor pe care le discută. Așteptăm și alte texte. Cu mulțumiri!