Acordurile abrahamice

“Cum ar reacţiona un parlamentar dacă ar şti că la sfârşit de săptămână îl aşteaptă 1000 de votanţi la birou, cerându-i socoteală?
S-a făcut vreodată aşa ceva? “
Verificati la oglinda.

CINE E CU ADEVĂRAT DE VINĂ PENTRU TOATE ACESTEA?
De Dan Diaconu

Mă trage un comentator de mânecă pe Telegram spunându-mi că eu dezinformez atunci când spun că s-a făcut referendum pentru intrarea României în UE. Cică că doar s-a votat în Parlament. Asta e o formă de amnezie care ne este atât de caracteristică încât mă disperă. Nu, dragii mei, românii au votat pentru intrarea în UE şi au votat cu entuziasm.
În 18-19 octombrie 2003, la referendumul organizat de Adrian Năstase au participat 55% dintre cetăţenii ţării, votând pentru în proporţie de 89.7%, împotrivă în proporţie de doar 8,81%, restul fiind voturi anulate. Am sau nu dreptate? Da, votul a fost dat pentru modificările aduse Constituţiei României, însă modificarea esenţială a constat în introducerea articolului 148 – Integrarea în Uniunea Europeană. Fără acel articol România n-ar fi putut intra în UE. Deci, dacă cineva mai spune că aici nu s-a votat pentru intrarea în UE, minte de îngheaţă apele.
Mie nu-mi place această tehnică a mersului pe după copac, după care te trezeşti, imparţial ca tot românu’, ca să dai vina pe tot ce mişcă, mai puţin pe tine! Nu merge aşa, dragii mei! Priviţi realitatea în faţă: singuri v-aţi votat destinul! Nu a băgat nimeni România cu forţa în UE sau NATO. În ceea ce priveşte NATO, vă reamintesc cum li s-a dat drept de survol americanilor în timpul crizei iugoslave fără ca americanii să ne ceară asta! Mai mult, într-un interviu recent, Constantinescu a povestit cum s-a înţeles cu Iliescu să facă blatul pentru NATO: el i-a promis lui Iliescu că nu mai candidează, lăsându-l pe nea Nelu să dea în el ca-n sacul de box, la schimb cu abţinerea pesedistă din Parlament! Şi, mai mult, i-a dat cale liberă lui nea Nelu inclusiv la TVR de unde pesediştii au tras în Constantinescu fix cum au vrut!
N-am niciun motiv să nu-l cred pe Constantinescu. Mai ales în condiţiile în care informaţiile din interviu rimează perfect cu ceea ce s-a întâmplat şi cu ceea ce „s-a scăpat” atunci. Într-adevăr, pentru NATO nu s-a făcut referendum, dar sunt sigur că s-ar fi votat în proporţie de 110%! Iar cel care ne-a băgat a fost Năstase de la PSD! Poate mai ţineţi minte cum s-a umplut Piaţa Universităţii la venirea lui Clinton. Aţi uitat? Cu toate că nu ne primiseră în NATO, românul a dat buzna „şold în şold” să-l vadă şi să-l aplaude pe „apostolul democraţiei”.
Nu, dragii mei, corect e să ne privim în oglindă şi să ne asumăm prostiile. Noi am vrut în UE chiar şi în genunchi, noi am vrut în NATO, în absolut orice condiţii. În timp ce ungurii şi polonezii îşi negociau cu maximă seriozitate fiecare cuvânt al tratatului de aderare la UE, la noi oamenii lui Năstase închideau capitolele de negociere cu viteze record. Politicienii dâmboviţeni tocmai descoperiseă cât de eficientă e sintagma strămoşească „aşa cum vrei tu, faraoane, trăi-ţi-ar famelia matale!”.
Apoi a venit băsescu, cel care a dus slugărnicia faţă de exterior şi ticăloşia faţă de propriul popor la cote inimaginabile. băsescu este principalul responsabil pentru colonializarea României. El a fost atât de slugă încât a subordonat ţara ambasadelor străine. În ceea ce priveşte România, negocierile nu se mai făceau la nivel de echivalenţă de funcţii(şef de stat la şef de stat sau premier la premier), ci ambasadorii puterilor străine s-au instaurat ca jupâni peste ţară. Iar după după ciuma băsescu a venit holera Plăvanului, consfinţind statutul de iobag al României.
Cine e vinovat pentru toate acestea? E foarte comod pentru fiecare dintre noi să arătăm cu degetul. Dacă aş pune această întrebare undeva, pe o reţea de socializare, ar exploda răspunsurile de tipul: „Americanii sunt de vină!”, „Ba nu, masonii!”, „Ce, i-aţi uitat pe evrei?”, „Securiştii, desigur!”, „Oculta””, „Uniunea Europeană”, „Liberalii!”, „PeSeDe-ul” s.a.m.d. Nu e ciudat? Doar „alţii” sunt de vină? De ce?
Aud mereu justificări puerile. „Oricum n-ai ce face!”, „Cu cine să te pui?”, „Ăia sunt prea puternici!”. Refrenul e acelaşi: ăia. Care-s ăia??? Oricare altcineva în afara mea! „Eu sunt intangibilul, eu sunt deşteptul, eu sunt acest spirit pur aflat într-un turn de fildeş, cel care văd atât de clar conspiraţiile încât stau fără să fac nimic!” – iată refrenul. Iată cântecul de sirenă care-l cotropeşte pe fiecare dintre noi. Ce-ar fi dacă nu ne-am mai comporta ca nişte copii răsfăţaţi? Ce-ar fi dacă am ieşi din imbecilizarea în care-am intrat de bunăvoie?
Când oare vom auzi adevărul despre ceea ce se întâmplă în ţara noastră? Când oare vom avea curajul să-l scoatem pe principalul vinovat în faţă? Cine-i vinovatul? Noi, dragii mei! Noi, nu ăia! Ăia sunt cei care-au profitat pentru că noi suntem proşti! Nu-i un păcat să profiţi de o oportunitate, nicio lege a lumii nu te pedepseşte. Pentru că Petromul s-a vândut pe gratis nu-i de vină OMV-ul, ci cei care-au votat vânzarea, adică Parlamentul României în integralitatea sa – cu excepţia lui Vadim, să nu uităm! Parlamentul României înseamnă NOI! Deoarece aceia sunt reprezentanţii noştri. Sunt ticăloşi, nu-i aşa? E adevărat, doar că treaba noastră ar trebui să înceapă încă din momentul alegerii ticălosului în funcţie. Îi cenzurează cineva activitatea? Dacă ai votat un bou, îl mai cauţi pe la biroul pe care-l are în teritoriu? Nu. Unii s-au mulţumit cu o geacă de fâş, alţii su un kil de ulei şi gata, au trecut alegerile. De ce stau idioţii ăia ca boierii? Pentru că tu i-ai votat şi nu le ceri socoteală. O singură dată s-a făcut presiune la nivel de parlamentar, atunci când cu pandemia. Şi-atunci destul de indirect, prin SMS-uri şi telefoane. Şi, cu toate că cei care-au făcut presiune au fost puţini, ticăloşii au cedat. Li s-a făcut frică. Ia să vedem, cum ar reacţiona un parlamentar dacă ar şti că a sfârşit de săptămână îl aşteaptă 1000 de votanţi la birou, cerându-i socoteală? S-a făcut vreodată aşa ceva? Aiurea, nimic. Parlamentarii sunt lăsaţi să stoarcă bani din instituţia numită „birou în teritoriu”. Angajează formal o gagică sau un lipitor de afişe acolo şi gata.
Să nu uit. Mai există specia lui „eu nu votez pentru că votul nu contează”. OK, poate n-ai cu cine, dar ce faci? Dacă ştii că vin hoţii să te jefuiască pleci de-acasă sau pui mâna pe topor? Ai avut curajul să te duci la o întâlnire electorală şi să-l iei pe candidat la întrebări? Să-l interoghezi asupra programului? Să vezi cel puţin dacă merită sau nu? Specia aceasta de delăsători mi se pare cea mai periculoasă!
V-a cuprins letargia? Sunt de vină „ăia tineri că votează antinaţional”? Am o veste proastă: „ăia tineri” sunt copiii noştri! Noi nu i-am educat sau, mai bine spus, nu i-am educat! Noi am externalizat educaţia lor către stat, care stat a externalizat-o către ONG-uri. Tot a noastră e vina, dragii mei!
Suntem în pragul dezastrului absolut! Lăsaţi de-o parte lamentările şi căutarea duşmanului extern. Hai să-l rezolvăm mai întâi pe cel intern, adică pe noi. Puneţi-vă fiecare în faţa oglinzii şi aveţi curaj să recunoaşteţi „pe persoană fizică” faptul că „şi eu sunt de vină”!
În Decembrie 1989 l-am împucat pe Ceauşescu. Am o veste proastă: Ceauşescu îşi asuma toată conducerea ţării! Ăla era cu adevărat un tătuc! Ştia câte blocuri se construiesc, ce întreprinderi au probleme, de unde să importăm curent, cui vindem benzină şi motorină, de unde luăm ce ne lipseşte şi atâtea altele. Omorându-l pe Ceauşescu, ne-am trezit stăpâni pe moşie. Fix aşa: dacă atunci era treaba lui, acum a devenit treaba noastră, a fiecăruia. Ce-am făcut noi după Revoluţie a fost să inventăm câte-un mic Ceauşescu spre care să ne externalizăm îndatoririle. Ba pe post de preşedinte, ba pe post de ministru, parlamentar, prefect, primar s.a.m.d. De 33 de ani avem o inflaţie de mici ceauşeşti. Doar că ăştia sunt infinit mai proşti decât Ceauşescu, infinit mai dobitoci, dar proporţional mai ticăloşi. Ceauşescu nu avea nimic al lui! Totul era al statului. Ăştia în schimb fură statul de rup. Adică pe noi. Şi de ce-o fac? Pentru că NOI LE DĂM VOIE!
Oare când vom învăţa regulile? E simplu, nu vă învăţ să faceţi maratoane inutile prin Bucureşti, ci să cereţi personal de la bază, de la nivelul biroului parlamentar. Mergeţi şi interogaţi-i pe parlamentari asupra acivităţii. Întrebaţi-i ce votează şi de ce votează! Mergeţi şi implicaţi-vă! Dacă vreţi să vă luaţi ţara în mâini, trebuie s-o faceţi cu presiune acolo unde trebuie. De jos în sus! România are un deputat la 73 000 de oameni şi un senator la 168 000 de oameni. Câţi dintre aceşti oameni îl întreabă de sănătate pe un deputat sau pe un senator? Niciunul? Iată de ce suntem unde suntem!
Nu vă spun toate acestea gratuit! Dacă veţi continua cu letargia, vă veţi trezi într-un tranşeu pentru a salva ţata lui McDonalds, KFC, OMV s.a.m.d. Gndiţi-vă bine că au venit timpurile nefaste peste noi. Şi, indiferent ce-ai face, tot vei da faţa cu realitatea. Doar că e mai bine s-o dai luându-l la întrebari pe-un ticălos, decât dialogând din tranşee cu nişte duşmani împotriva cărora nu ştii de ce te lupţi!

Sursa: https://trenduri.blogspot.com/2023/01/cine-e-cu-adevarat-de-vina-pentru-toate.html

CÂT DE RĂI AU FOST „CEI BUNIˮ ? (9)
De Mihai Cantuniari

„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşiˮ (R.W.Trevanian)

Ike
Cifrele reci și seci dau în vileag tot adevărul. În ele nu încap ideologii, propagande, mistificări, considerații. În fața lor nu poți decât să te pleci și să admiți. Îți spui „asta e”, chiar dacă nu îți convine. Prin urmare, să vedem cifrele:
– Marea Britanie – victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial – total 375.000 vieți omenești.
– S.U.A. – victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial – total 405.399 vieți omenești.
– Germania – victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial – total 15.798.000 vieți omenești.

Genocid? Iată-l.
– Militari morţi în luptă 27%;
– civili, bătrâni, femei, copii 73%.
– civili ucişi de bombardamentele de teroare 500.000;
– morţi de foame în cele patru zone de ocupaţie 5.700.000 în plin secol al XX-lea.
– militari nemți morți în prizonierat 1.584.000.
Total morţi germani 15.798.000 de victime…, cu câți să umpli o țară întreagă, țara Morții) ce ne-am hotărât, în pofida avertismentelor și a temerilor noastre, să publicăm această lucrare, convinși că până la urmă istoria nu acceptă decât faptele și că lupta eternă dintre bine și rău nu trebuie să fie confundată cu durerosul drum al cuceririi adevarului”. Editorii

Compari cifrele între ele, te freci la ochi și îți spui „nu se poateˮ. Enorma diferență de 15 milioane de vieți, dintre victimele angloamericane (total totuși estimativ 780.399) și cele germane (total verificat 15.798.000) este strigătoare la cer. Hecatomba germană nu se poate compara decât cu cea sovietică, de 8.668.400 căzuți în luptă și de peste 12 milioane de civili raportate de autorități, însă cifrele aceastea din urmă sunt cu totul nesigure, amestecându-se aici secretomania comunistă, victimele terorii interne și a celei de pe front – plutoanele de baraj ale N.K.V.D. mitraliindu-i din spate pe militarii sovietici care încercau să fugă din fața dușmanului -, plus alte zeci de impedimente. Singurele cifre sigure sunt cele furnizate de nemți și de japonezi, nații corecte care au investit ani și resurse în elaborarea minuțioasă a cumplitelor statistici. Toată lumea știe că se poate bizui pe acribia germană în materie de cercetare sistematică.

Te uiți la cifrele din ilustrația schematică de mai sus și te înfiori: 5.700.000 de nemți morți de foame într-o singură țară, în cele patru zone de ocupație, și asta la jumătatea secolului al XX-lea, este o realitate monstruoasă, fără echivalent în istoria de până atunci a națiunilor europene. Dar pe noi, acum, ne interesează numărul victimelor din lagărele de exterminare ale generalului Dwight D. Eisenhower, Comandantul suprem al forțelor aliate și al 34-lea Președinte american între 1953-1961, răsfățat cu afectuoasa poreclă Ike.

Să fim bine înțeleși: I Donʼt Like Ike. Deloc. Câtuși de puțin. Cum să îți placă un călău care a avut cruzimea extremă de a le refuza cohortelor lui de prizonieri de război germani (POW) – care lăsau armele și se predau cu milioanele, de bunăvoie, americanilor, în speranța că aceștia sunt totuși altceva decât rușii – , tocmai condiția lor de POW, pentru a nu beneficia de relativele ușurări asigurate de toate tratatele internaționale privind soarta prizonierilor? Pentru că asta a făcut acest monstru monomaniac al uciderii în massă a nemților, care se jeluia în scrisorile lui către nevastă și generalul Marshall că nu a omorât destui…

Cititorii au dreptul la o minimă bibliografie, pe care mă grăbesc să le-o ofer: canadianul James Bacque, „Crimes and Mercies, Eisenhowerʼs Death Camps, Other Losses și traducerile Morts pour raisons diverses” (Morți din diverse cauze. Anchetă cu privire la tratamentul aplicat prizonierilor de război germani în lagărele de exterminare americane și franceze la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, carte PDF on-line. Este înfiorător să citești pe frontispiciul ediției franceze din 1990 următoarele cuvinte: „Acest volum reprezintă traducerea cărții publicate la Toronto, Canada (1989) sub titlul «Other Losses»”, de către Editura Stoddard Publ.Co.Ltd.

O primă traducere în franceză a văzut lumina zilei la Editura Sand din Paris în 1990. Totuși această carte nu a fost niciodată distribuită normal în Franța, țară în care comercializarea ei este interzisă de mai mulți ani. Deci francezii interzic un autor canadian fiindcă acesta spune tot adevărul. Libertate, Egalitate, Fraternitate, da?

Şi iată ce stă scris în avertismentul la ediția franceză: „Cartea lui James Bacque nu poate fi citită fără un penibil sentiment de jenă. Difuzarea ei în Canada, în Statele Unite, în Franța și mai ales în Germania a stârnit numeroase și violente reacții epidermice contradictorii. Trebuia să ne asumăm riscul de a o prezenta publicului francez?
După mai bine de patruzeci de ani de la cel de-al doilea război mondial, pasiunile și ura sunt încă vii. Multiple lașități, tăceri și uitări ne împiedică să abordăm în mod obiectiv această parte a istoriei contemporane. Grupuri oculte de influență și lobbyuri fanatice exercită un adevărat terorism intelectual în televiziune și în presă. Se cuvine oare să publicăm cartea lui Bacque în țara lui Robert Faurisson și a lui Jean-Marie le Pen? Nu riscăm să adâncim confuzia și să amplificăm neînțelegerile?

Nu urma să fim acuzați, în climatul actual, că ofensăm memoria victimelor, că suntem în slujba celor ce încearcă să găsească scuze pentru barbaria nazistă? Şi să nege existența shoahului?
Pentru autor, care este canadian, nu se pune problema iertării «călăilor» și nici să facă un poces al învingătorilor, ci să stabilească faptele, știind că adevărul nu este dat, ci se cucerește.

Cartea aceasta este un document brutal; deși opera lui James Bacque deranjează, ea se sprijină pe dovezi pe care nici un istoric serios nu le-a putut contesta până acum. Iată de ce ne-am hotărât, în pofida avertismentelor și a temerilor noastre, să publicăm această lucrare, convinși că până la urmă istoria nu acceptă decât faptele și că lupta eternă dintre bine și rău nu trebuie să fie confundată cu durerosul drum al cuceririi adevarului”. Editorii

Este dureros să vezi la câte explicații, tertipuri, circumvoluțiuni și meandre s-au văzut nevoiți să se dedea editorii francezi la anul 1990, nu la 1950, numai pentru a putea tipări adevărul! Şi nicidecum nu ne miră: noi cei de acum, la anul Domnului 2023 procedăm cu destule sinuozități și slalomuri printre cuvinte ca să ne facem citiți și înțeleși de cei aflați în căutarea neconcesivă a aceluiași adevăr, fiindcă Adevărul e Unul și are adversari puternici și brutali.

Iar acești dușmani sunt și ei aceiași cu cei dezvăluiți de senatorul de Indiana, Homer E. Capehart, la 5 februarie 1946, într-o declarație preluată de Associated Press din Berlin la 22 iunie 1946: „Nu mai putem ascunde faptul că a existat şi există voinţa, din partea unei clici de complotişti şi de conspiratori din chiar nucleul cercurilor decizionale politice ale guvernului nostru de a nimici o naţiune redusă azi la o mizerie abjectă. Procedând astfel, această clică, precum o haită de hiene bătându-se pe măruntaiele însângerate ale unui hoit, inspirată de o ură sadică şi fanatică, este hotărâtă să anihileze naţiunea germană şi poporul german, indiferent de consecinţe. La Potsdam, reprezentanţii Statelor Unite, Regatului Unit şi U.R.S.S. au semnat declaraţia următoare despre principiile şi obiectivele lor: «Aliaţii nu intenţionează să distrugă sau să subjuge poporul german».

Domnule preşedinte, încălcarea cinică şi brutală a acestor declaraţii solemne, care a provocat o catastrofă majoră, nu se explică nici prin ignoranţă, nici prin incompetenţă. Această încălcare nu numai a declaraţiei de la Potsdam, ci şi a tuturor legilor umane şi divine, a fost deliberat pusă la cale cu o abilitate atât de mârşavă şi cu o pricepere atât de diabolică, încât până şi americanii de bună-credinţă au căzut într-o capcană mortală la scară mondială. De nouă luni încoace, guvernul nostru a dus făţiş o politică de sub-alimentare masivă, de înfometare, fără a ţine cont de cei nevinovaţi şi mizeri, pe de o parte, şi de vinovaţi pe de alta […].

Responsabilii de distrugerea deliberată a Statului german şi de această politică criminală ducând la înfometarea poporului german sunt cuprinşi de o ură atât de implacabilă, încât toate celelalte interese au fost subordonate setei lor de răzbunare. Ca să o realizeze, puţin le-a păsat că popoarele europene eliberate suferă sau mor de foame. Clica de conspiratori i-a spus întregii noastre naţuni următoarele: “Germania trebuie ştearsă de pe faţa pământului. Ce se întâmplă cu celelalte ţări europene pe parcursul acestui proces este de o importanţă secundarăˮ.

Procesul este limpede rezumat şi într-un articol din „Chicago Daily Tribune” din 8 mai 1946: „Contrar celor crezute de noi până acum, înfometarea a fost prevăzută şi deliberat organizată la Yalta de către Roosevelt, Stalin şi Churchill. Brutalul program a fost mai târziu confirmat şi de Truman, Attlee şi Stalin […]. Voinţa de a înfometa poporul german până la pieire este aplicată cu o cruzime nemaiîntâlnită în lumea occidentală de la cucerirea mongolă încoace”.

Şi totuși nu asta ne interesează acum, ci prizonierii de război nemți căzuți în mâinile lui Eisenhower, pentru care acesta a eliminat termenul normal de Prisoners Of War (POW) și a inventat altul, nemaiîntâlnit vreodată, de Persoane Neînarmate Deplasate, care îl scutea de neplăcuta sarcină de a le oferi victimelor statutul recomandat de toate legile internaționale în vigoare și atunci și acum. Mai mult, acest neom a interzis accesul în lagărele lui al Crucii Roșii Internaționale – procedând exact ca Stalin cu Gulagul -, pentru a se putea deda la absolut toate neomeniile cauzatoare de moarte. Rezultat total: 1.584.000 de morți, din care peste un milion de vieți curmate sadic și brutal îi este imputat de James Bacque și de alți istorici și cercetători independenți terminatorului pleșuv Eisenhower.

Un material ilustrativ foarte rar și valoros ne este oferit de revista „Saturday Night” din septembrie 1989, pg. 31 și următoarele, pe care o puteți căuta pe Internet.
Aceeași realitate, dar două atitudini: generalul George S. Patton, cel mai capabil militar american din vremea sa, a fost uman şi milos cu prizonierii. Dimpotrivă, generalul Dwight D. Eisenhower, cu o ameţitoare carieră dubioasă, militar de mâna a doua sprijinit puternic de Trustul de creiere rooseveltian, a fost „creatorulˮ lagărelor morţii pentru prizonierii germani pe care îi ura din răsputeri.

O aceeaşi realitate este tratată cu atitudini contrare, ireconciliabile. Generalul Patton şi-a eliberat toţi prizonierii de război, încercând să le îmblânzească puţin soarta disperată şi să-i trimită înapoi la familiile şi casele lor, sau la ce mai rămăsese din ele, dacă mai rămăsese. Dimpotrivă, Eisenhower şi-a eliberat prizonierii doar sub formă de cadavre produse pe bandă rulantă de înfiorătoarele lui lagăre ale morţii unde au pierit de foame, de boli şi de tratamente monstruoase între un 1.000.000 şi 1.300.000 de suflete. Aşa-i că nu credeţi? Nici mie nu mi-a venit să cred, dar acesta-i adevărul, neştiut, ascuns, ignorat, abject.

Revista „Saturday Night” ne cufundă în bolgiile infernului creat de mâna neomului. Și ce vedem în pozele secrete, ascunse, dezvăluite doar de această revistă? Un enorm teren viran înconjurat de peste tot cu kilometri de sârmă ghimpată, unde se înghesuie mii de oameni sub cerul liber; nici un cort, nici cea mai mică coșmelie, nici un w.c., nimic decât pământul arid și sterp bătut de toate intemperiile. Consemnul impus de Ike stipula: nici o facilitate, nici cel mai modest confort pentru prizonierii de bunăvoie, care nu aveau decât vina de a se fi născut germani. Grea vină! De neiertat.

Pe jos, pe pământul gol, fără un adăpost, fără un cort, fără haznale, încercând să-şi sape cu mâinile goale sau cu o bucată de carton o mică groapă unde să doarmă sub cerul liber şi să-şi facă şi nevoile, într-o promiscuitate care i-a aruncat înapoi în timp în comuna primitivă sau mai rău, prizonierii germani aveau un singur drept, o unică datorie: să moară cât mai repede, spre marea satisfacţie a „civilizatuluiˮ şi „democratuluiˮ Eisenhower, ruşinea omenirii, dar pudelul globaliştilor.

Pe un dâmb dominând acel coșmar stă un soldat cu automatul pregătit, privind apatic mulțimea torturată de foame și sete (rațiile prizonierilor erau drămuite de același Ike, care cerea lună de lună administrației micșorarea lor până la dispariție). Oare ce gândea militarul pus să îi păzească pe nefericiţii aceia desprinşi parcă din Infernul lui Dante? Sau nu gândea nimic, cum îi stă bine soldatului? (Am greşit pomenind milos de comuna primitivă. Nu, aici e vorba de oamenii cavernelor. Peste ei a plouat, a nins, a ars soarele, până au devenit una cu pământul).

Iar acesta nu e decât unul din cele 32 de lagăre numărate de mine numai pe teritoriul Germaniei… fără a le mai pomeni pe cele 48 din Franța și Belgia. Lagărele au fost improvizate peste tot de învingători. Dar nicăieri nu au fost condiţii mai crunte, mai neomeneşti decât în cele ale lui Eisenhower, viitorul Preşedinte al Americii celei libere, democratice blablabla, model pentru omenire blablabla.

Pe coperta revistei din septembrie 1989 stă scris: „Lagărele Morții ale lui Eisenhower, ultimul secret murdar al celui de al Doilea Război Mondial”.
Ultimul? Îndoi-m-aș.

Notă – Fragment din Trilogia „Omul ca iarba”, volumul 3, inedit, autor Mihai Cantuniari.

Sursa: https://www.art-emis.ro/analize/cat-de-rai-au-fost-cei-buni-9