La curtea lui Urmuz

Aşa grăit-a…

Gheorghe Păun

În mai multe contexte, publice sau doar faţă de mine însumi, mi-am spus că „trebuie să trăim în aşa fel încât să ne putem judeca noi înşine”, fără a mai aştepta Judecata de Apoi. Blasfemie sau nu, asta îmi amintea de a vorbă înţeleaptă de genul „să trăim ca şi când Dumnezeu ne-ar fi alături şi ne-ar vedea continuu”, ba chiar şi de o spusă antică (Pitagora?) care ne îndemna la „a trăi ca şi cum casa ar avea pereţi transparenţi”, la vedere adică. Nu sună deloc rău, oricum am da-o, filosoficeşte, moraliceşte sau creştineşte. Să ne fim propriul judecător – dar unul drept, cinstit, nepărtinitor… O fi utopic, idealist, dar ce lume frumoasă ar urma de aici!…

Primesc însă de curând o carte, o deschid (nu tocmai întâmplător, recunosc, la pagina 139) şi citesc:

„Un principiu al justiţiei spune: Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză.

Răspund: Principiul înjoseşte omenirea, pentru că consideră pe om laş sau hrăpăreţ. Aşa e. Dar eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Într-o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecăruia ce este al său, adică de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi.

La temelia unei ţări trebuie să fie omul drept şi e bine să începem să facem şcoală în această direcţie.”

Seamănă prea tare ca să nu am un frison… Cu o pagină mai devreme, găsesc şi contextul în care erau formulate aceste frumoase idealuri:

„În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, aceleaşi feluri de mâncare, dar veţi plăti după puteri [ultimele patru cuvinte sunt scrise cursiv, n.m., Gh.P.]. Între un minimum şi un maximum fixat de noi, cel sărac va plăti mai puţin, cei mai bogaţi vor plăti mai mult, după cum sunt retribuiţi, după greutăţile familiale etc.

Dacă unul va zice: Eu n-am niciun ban – nu va plăti nimic. Pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame, ne vom interesa de ce n-are, pentru ca să-l punem la treabă şi să-l facem să aibă.”

Nu vi se pare că şi aici întâlnim ceva cunoscut? Un slogan de prin anii ’70-’80 spunea „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, cu adăugirea aparent glumeaţă „dacă nu ştii, te învăţăm; dacă nu poţi, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm”. Să ne amintim şi de „cantinele sociale” despre care se făcea vorbire prin ultimii ani ai comunismului autohton, utopic în sine sau poate doar idealist/nerealist.

Şi acum, surpriza: citatele dinainte sunt extrase dintr-o cuvântare, din 24 octombrie 1937, a lui… Corneliu Zelea Codreanu, reluată în cartea „Circularele Căpitanului”, Antologie de texte comentate de Ion Coja, Editura Aevea, Bucureşti, f.a. Se inaugura atunci o „pensiune legionară”, la Predeal. Sigur, „marile idei plutesc în aer”, dar ce mă fac, se pare că am încercat (nu am trufia de a pretinde şi că am şi reuşit) de-o viaţă să mă port ca un legionar, să mă judec pe mine însumi adică, fără să ştiu ce rău lucru e acesta – căci rău prin definiţie e să urmezi un principiu legionar, poreclele sunt mai tari decât argumentele… chiar dacă şi comuniştii (chiar niciunul să nu-şi fi dat seama?!) i-au imitat pe ici, pe acolo. Prea bătrân ca să mă dezic, recitesc vorbele căpitanului şi nu găsesc nimic rău în ele… Aleg aşadar să continui să trăiesc cum am fost obişnuit, între timp pregătindu-mi o replică potrivită (că doar mi-s băiat de la ţară…) pentru cine mi-ar pune vreo etichetă ideologică pentru destăinuirea de aici…

*

Nota redacției – Circularele Căpitanului au parte în textul de mai sus de un comentariu cu totul inspirat, exemplar, din partea unui mare matematician, om dedicat deci exactei aprecieri. Om dedicat adevărului și curajului de a-l mărturisi. Cu o siguranță uimitoare, domnul academician a identificat din prima pagina cea mai de preț din toate Circularele Căpitanului. O pagină dintre cele mai importante din gândirea românească. Un principiu de drept valabil dintotdeauna și pretutindeni – nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză!, este contestat de un reformator politic care a inițiat și condus mișcarea politică cea mai originală din istoria noastră.

Contestația sa este năpraznică: „Principiul înjoseşte omenirea, pentru că consideră pe om laş sau hrăpăreţ. Aşa e. Dar eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Într-o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecăruia ce este al său, adică de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi.”

Este uluitoare adeziunea pe care a stârnit-o printre români programul idealist, deloc „realist” al Căpitanului. Regula este ca nimeni să nu fie profet în țara lui, predica sa să răsune în pustiu. Cu legionarii s-a întâmplat însă un lucru minunat: au fost numeroși, jumătate din Țară a venit alături de Căpitan, atrași de programul său politic exigent pe linie morală cum nu se poate imagina mai mult! Au venit nu ca să se pricopsească, ci ca să se jertfească, de va fi nevoie! Și s-au jertfit cu sutele și miile în credința lor în Dumnezeu, în Patrie și în Onoare. În Căpitan!

E semn bun că Circularele Căpitanului, puse în circulație publică, sunt întâmpinate de cuvintele alese și atât de potrivite ale domnului academician Gheorghe Păun. Onoare maximă!

Ion Coja