Din galeria intelectualilor români autentici, naţional-creştini: academician Alexandru Surdu:

„Românismul”, după Blaga, este un „patrimoniu stilistic” al românilor căuia îi corespunde o matrice stilistică „vie” (…), după care putem recunoaşte ca fiind românească orice manifestare artistică: arhitectonică, sculpturală, picturală, muzicală sau literară; dar şi folclorică, mitologică, religioasă sau filosofică. „Românismul este o exigenţă a inconştientului căreia i se supun, în primul rând, creaţiile populare, dar şi cele culte, indiferent de influenţele exterioare exercitate prin educaţie sau prin imitaţia altor matrici stilistice. Într-un fel sau altul, „românismul” se face vădit, răzbate prin personanţă [manifestare a inconştientului], ca un fel de „viziune despre lume” a românului.

Din fericire, Lucian Blaga nu se rezumă la exemple din creaţiile populare, cu toate că le consideră pe acestea ca fundamentale şi ca fiind expresiile directe ale „românismului”, dar găseşte numeroase personanţe ale inconştientului românesc în creaţia lui Eminescu, pe care o consideră o „minune poetică”. Citind aprecierile lui Blaga la adresa lui Eminescu ne dăm seama însă şi de aspectul personanţei inconştientului nu numai în cazuul creatorului, ci şi al „receptorului” de artă. Ca să înţelegi personanţa matricei stilistice româneşti a poeziei lui Eminescu şi să-i dai o asemenea interpretare trebuie să fii, de bună seamă, un poet de talia lui Blaga. Ca să-ţi placă însă poezia, atât a lui Eminescu, cât şi a lui Blaga, ca personanţă a „românismului”, nu trebuie, fireşte, nici măcar să fii poet, şi nici să fi citit ceva despre matricea stilistică a lui Blaga, dar trebuie totuşi să fii într-o anumită consonanţă cu factorii inconştientului care alcătuiesc patrimoniul stilistic al „românismului”.

Altfel, n-o să-ţi placă nici muzica românească: nici doinele populare, nici rapsodiile lui Enescu; nici arhitectonica românească, nici sculpturile lui Brâncuşi; nici icoanele pictate pe sticlă, nici tablourile lui Grigorescu ş.a.m.d. Adică nu este suficient să ai cetăţenie sau naţionalitate română, dacă n-ai, cum zice Blaga, „suflet sau duh românesc”, adică, oriunde te-ai găsi, să trăieşti cu nostalgia plaiurilor carpatine.

Din această perspectivă, devin explicabile atacurile recente, înverşunate ale unor intelectuali de cetăţenie română şi uneori chiar de naţionalitate română, împotriva celor mai valoroase opere artistice româneşti, cât şi împotriva autorilor acestora. Oameni aceştia, oricât de dotaţi ar fi în alte privinţe, nu au nicio legătură de consonanţă cu „Sufletul românesc”, cu fondul acela specific al inconştientului, cu „apriorismul stilistic românesc”, şi, ca atare, ei nu înţeleg pur şi simplu şi nu „gustă” manifestările culturale, personanţele acestui suflet.

[fragment din articolul „Cu Lucian Blaga spre tainiţele sufletului românesc”, în „Contemporanul”, anul XXVII, 12 (777), 2016]