Etimologii. Ipoteze

În răspuns la Ion Coja.

Domnule Coja,

am citit acest articol și altele ale dumneavoastră, din care rezultă că sunteți, la fel ca și colegii de la Academie, un latinist, ca să nu spun latinoman, cuvânt folosit pentru a vă desemna, chiar de Alexandru Graur, care nu era nici pe departe dacist, dar era moderat, nu suporta exagerările latiniste. El a apus asta în lucrarea lui deosebit de importantă „Încercare asupra fondului principal lexical”, la pagina 60 (iată un citat: „Statistica ar mai suferi unele schimbări dacă s-ar lua în considerație o serie de etimologii ca „arăta” < „arrectare” sau „încurca” < „incolicare”. Cine ia în serios etimologiile de felul acesta (părerea mea e că nu trebuie luate în serios) urmează să reducă procentul cuvintelor de origine necunoscută (…) majoritatea etimologiilor pe care le-am respins sunt inspirate de spiritul latinoman al lingviștilor noștri din trecut”).
Prin urmare, vă voi da, în continuare, un număr de cuvinte cărora eu le-am stabilit originea dacă și vă provoc să-mi dovediți, cu argumente, că au origine latină, așa cu sunt ele socotite în dicționarele așa-zis oficiale, pe care sunt sigur că le agreați. Dacă nu veți reuși, recunoașteți public că etimologiile respective sunt greșite și convingeți-vă colegii să facă corecturile cuvenite.

Amâná, vb. – 1. A întârzia efectuarea unei acţiuni. 2. A da cuiva răgaz să facă ceva; a-l păsui.
Dialecte: arom. amânu ,,amân”; megl. mănat ,,târziu”.
Cf. alb. mënoj [pron. mănói̯] ,,a amâna (pe cineva); a tărăgăna; a întârzia”; avest., v. pers. man ,,a aștepta; a rămâne”; v. ind. man (ámaman – formă din conjugare) ,,a sta liniștit; a întârzia, a zăbovi”; gr. meno ,,a rămâne pe loc; a aştepta”; lat. mantare ,,a aştepta; a amâna” < manere ,,a aștepta; a rămâne”; v. arm. mnal [pron. mənal] ,,a sta; a rămâne”; galez. amynedd „răbdare”; rad. i. e. *men-, *mena- „a sta liniștit, a aștepta, a rămâne”; cf. și basc. menia, meniak „răgaz; armistițiu”.
Derivarea din a + mâne (Puşcariu, 79; DEX) germ. Biene – id.; oland. bijen, alb. bonjë [pron. bóni̯ă], engl. bee, isl. by, toţi termenii cu sensul ,,albină”; oset. bindzæ „albină” < indo-eur. *bʰeynos „albină”. Termenii, cu excepţia celor din sanscrită, au la bază un rad. i. e. *bhei- „albină”. Cuvântul românesc e rezultatul contaminării a două teme indo-europene. Deşi pare redundantă, construcţia era posibilă în limbile vechi. În română, un exemplu foarte asemănător este termenul rotocol, format din roată și ocol, două cuvinte cu același sens. O altă situaţie apare în galeză, unde, pentru curcubeu, se foloseşte termenul bwa’r arch, în care bwa şi arch au, fiecare în parte, sensul ,,arc”.
Lat. *alvina ,,stup” (Candrea-Densuş., 33; Puşcariu, 59; DEX; DELR) nu poate fi etimon, din motive seman- tice evidente. În plus, termenul latin nu are niciun descendent cu sensul „albină”, în lb. romanice occidentale.

Arătá, vb. – Tranz. 1. A expune ceva intenţionat privirilor cuiva; a lăsa să se vadă. 2. A indica (printr-un gest) persoana sau lucrul asupra cărora se atrage atenţia. 3. A da o explicaţie, a lămuri, a dovedi, a convinge. 4. (Despre ceasuri) A indica ora. 5. Refl. A apărea, a se ivi. 6. Intranz. A părea; a avea o anumită înfăţişare.
Dialecte: arom. arăt, istr. arǫtu.
Cf. galez. rhithio (prez. rhithaf „mă arăt”) ,,a se arăta, a apărea < rhith „înfățișare”; germ. raten engl. read ,,a arăta, a indica, a explica”; isl. ræða „a spune”.
Lat. *arrectare < rectus ,,drept” (Cihac, 82; DA; DEX; DELR – probabil) nu poate fi acceptat ca etimon, din motive semantice şi fonetice. Graur neagă această etimologie. Celelalte soluţii propuse (vezi Ciorănescu, 46) sunt şi mai puţin verosimile. De notat şi faptul că nici *arrectare, nici celelalte etimoane propuse nu au descendenţi în limbile romanice.
VRLR – origine incertă.
Considerăm că termenul are la bază un radical dacic *rat- (< rad. i. e. *rhad-), cu sensul ,,a (se) arăta”, şi este înrudit cu celelalte cuvinte citate, pe linie indo-europeană.

Bucátă, s.f. – 1. Parte tăiată, ruptă dintr-un întreg; parte considerată ca făcând parte dintr-un întreg. (La pl.) 2. Grâne, cereale. 3. (Feluri de) mâncare.
Dialecte: arom. bucatâ.
Cf. alb. bukёbar ,,brazdă, bucată de pământ cu iarbă pe ea” < bukё „bucată” + bar ,,iarbă”; bukë ,,pâine; hrană, mâncare; cereale, grâne”; rohing. búkka ,,bucată mare”; sanscr. bhukti ,,mâncare, hrană, merinde”; avest. bakhãm ,,bucată”; frig. bekos ,,pâine”; marat. bhaka „mâncare, bucate”; i. e. *buk- „bucată; hrană”.
Lat. buccata ,,îmbucătură” (Puşcariu, 227; Candrea-Densuş., 53; DA; DEX; DELR), care a dat it. boccàta, sp. bocado, ambele cu sensul din latină, nu explică decât sensul 1. din română (şi acesta numai parţial şi aproximativ), lăsând descoperite sensurile 2. şi 3., care se explică perfect prin albaneză şi sanscrită. Dar cum prin albaneză, rohingya şi avestică, se explică şi sensul 1. al cuvântului, considerăm termenul, cu certitudine, de origine dacă.
Analizând cuvântul albanez bukë (pe care îl consideră, în mod eronat de origine latină) lingvistul Orel spune că pretinsa schimbare de sens ar fi ,,tipică pentru aria balcanică” şi trimite la frig. bekos ,,pâine”, dând de înţeles că forma ar fi latină, dar semantica ar fi fost influenţată de un termen indo-european înrudit, din care ar proveni cuvântul frigian. În realitate, având în vedere formele termenilor din sanscrită şi rohingya, nu mai e nevoie de explicaţia prin latină, întrucât radicalul *buk- este moştenit, în română şi albaneză, ca şi în sanscrită şi rohingya, direct din indo-europeană. De altfel, etimologul Pianigiani consideră termenul albanez ca provenind din indo-europeană.

Chiar, adv. – 1. Tocmai, întocmai, exact. Vine chiar astăzi. 2. Însuşi, nu altcineva sau altceva. E chiar el în persoană. 3. Până şi. Au înţeles chiar şi ei. 4. Şi atunci. Auzea chiar şi când nu era atent. 5. Încă, deja. Voi începe chiar de astăzi. 6. Realmente, într-adevăr. Chiar s-a întâmplat. 7. Şi în cazul. Mă duc chiar dacă nu mă invită. 8. (Precedat de ,,ba”) Mai mult, în plus. Nu numai că nu a plecat cu mâna goală, ba chiar a plecat încărcat. 9. (Introduce o nuanţă concesivă) Tu chiar l-ai crezut? 10. (Precedat de ,,nici”) Măcar. Nici chiar părinţii lui nu l-au recunoscut.
Cf. tohar. kar „într-adevăr, desigur; deja”; marat. kīra, sanscr. kila „într-adevăr, chiar”.
Derivarea din lat. clarus ,,clar, limpede, luminos” (Candrea-Densuș., 77; Puşcariu, 356; DEX; DELR) nu este verosimilă, deoarece nici termenul latin, nici descendenţii lui în limbile romanice nu au sensurile din română; cf. it. chiaro ,,clar, luminos; deschis la culoare; (adv.) sincer, deschis”; sp. claro ,,clar, luminos; (despre apă) limpede; deschis la culoare; simplu”; port. claro ,,clar; senin; deschis; distinct”; fr. clair ,,clar, luminos, strălucitor; senin; evident; distinct; diluat”. Afirmaţia lui Densuşianu că termenul a avut, în trecut, şi valoare adjectivală (ca în sintagma apă chiară, care a devenit apoi apă chioară) este nerelevantă, deoarece nu explică sensurile cuvântului românesc, care sunt total diferite de acelea ale descendenţilor reali ai lat. clarus. Nu negăm faptul că în limba veche a existat adjectivul chiar (derivat din lat. clarus), cu sensurile „limpede, curat”, dar acesta este un cuvânt diferit de adverbul chiar, un omonim care are alte sensuri şi altă origine, şi anume origine dacă. Iar argumentul cel mai important în favoarea originii autohtone a cuvântului este similitudinea fonetică şi semantică perfectă a acestuia cu termenul din limba toharică.

Créier, s.m. și s.n. – 1. Partea cea mai importantă a sistemului nervos central la vertebrate, organ al gândirii și al conștiinței umane. 2. Fig. Minte, inteligență, judecată. 3. Fig. Persoană care inițiază și conduce o acțiune. 4. Fig. Element care coordonează activitatea unei mașini, a unei instalații etc. ♦ Expr. Creierii munților „locurile cele mai înalte și mai greu accesibile ale munților”.
Cf. alb. krye (forme în declinare; kreje, kryera), pl. krerë „cap; creier, minte; căpetenie; capăt” < proto-alb. *kryœ < i. e. *ker-; gr. kraira „cap; extremitate”; kras „cap”; kare, kara (< *kra- < *kre-) „cap”; kranion – id.; egkranis „creier”; sanscr. karpara ( ri-ri; din pl. crieri s-a refăcut un sg. crier; în unele părți i a fost absorbit la r, de unde creri (scris astăzi creeri), în alte părți a devenit plenison, de unde crieri”. Este evident că toate aceste artificii încearcă să forțeze o etimologie imposibilă. Iată câțiva termeni romanici derivați într-adevăr din etimonul latin: it. cervello, fr. cervelle, cerveaux, cat. cervell, prov. cervel, sard. cerbeddu, valenc. cervell, sicil. ciriveddu, toți termenii cu sensul „creier”. Este evidentă asemănarea acestor cuvinte cu cerebellum, iar, pe de altă parte, a cuvântului românesc cu termenul albanez și cu cei grecești, utilizați pentru comparație.
Unii autori (Philippide, II, 636; Pascu, Lat., 275; DA) au încercat explicarea prin lat. cerebrum „creier, care întâmpină, de asemenea, foarte multe dificultăți fonetice.

Cuib, s.n. – Culcuş făcut de păsări, de unele mamifere etc. pentru a se adăposti, pentru a depune ouăle, a cloci şi a scoate pui.
Dialecte: arom. cuibu, cuibaru, megl. cuibu, istr. cul’b ,,cuib”.
Cf. engl. cubby ,,locşor călduros, ungher tihnit, culcuş” < engl. dial. cub ,,adăpost”; frizon. kübbing „adăpost pentru animale mici”; germ. med. kobe ,,staul”; malay. kudu ,,cuib”; yucatec k ́u ́ ,,cuib”.
Derivarea din lat. *cubium < cubere ,,a sta culcat, a zăcea în pat” (Candrea-Densuş., 94; DEX) nu e verosimilă, din motive fonetice şi semantice. Ciorănescu, 263, apreciază această soluţie ca fiind ,,aproape imposibilă” şi consideră cuvântul de etimologie incertă.

Dărâmá, vb. – 1. A demola. 2. A doborî, a culca la pământ. 3. (Fig.) A distruge. 4. Refl. A se prăbuşi, a se surpa.
Dialecte: arom. dârâmat ,,dărâmat”, dârâmari ,,fărâmare”.
Cf. sanscr. darma ,,demolator”; dariman ,,distrugere”; alb. dёrrmoj ,,a distruge, a sfărâma; a epuiza puterile cuiva”.
Termenul e considerat autohton de Russu, 306, pe baza comparaţiei cu albaneza.
Derivarea din lat. *deramare < ramus ,,creangă” (Cihac, I, 226; Tiktin; DEX) nu e verosimilă, întrucât des- cendenţii cuvântului latin, it. deramare a curăţa de crengi; a ramifica, a transmite, a difuza”, sp. derramar ,,a împrăştia (seminţe etc.), a difuza (o ştire)”, nu au nici o legătură cu sensurile termenului românesc.

Depárte, adv. – 1. (Cu sens local) La mare distanţă. 2. (Cu sens temporal) La distanţă mare, în timp, de prezent (în trecut sau în viitor).
Dialecte: arom. diparte, megl. diparti.
Cf. sanscr. paratas „departe; mai departe”; pers. part „departe”; sanscr. para „îndepărtat (în spațiu); mai de- parte, în viitor”; avest. para „departe, departe de”; hit. para ,,mai departe”; afg. prata „departe”; gr. pera „din- colo; mai departe de”; toți termenii au la origine i. e. *para(t)- „departe” < *per- „care conduce dincolo”.
Derivarea din de + parte (Candrea-Densuş., 228; Tiktin; DEX) nu este verosimilă, construcția fiind ilogică, din punct de vedere semantic.

Dor, s.n. – 1. Dorinţă puternică de a vedea pe cineva sau ceva drag; nostalgie. 2. Iubire. 3. Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva. 4. Poftă, dorinţă de a mânca sau de a bea ceva. ♦ Loc. adv. Cu dor ,,duios, pătimaş”. A privi pe cineva cu dor.
Dialecte: arom., megl. dor.
Cf. dori; de asem., cf. alb. dojë „dorință; patimă; poftă”; manx dooil „dorință”; punj. dulār „iubire, afecțiune puternică”; corn. dour „neliniște”.
Derivarea din lat. dolus ,,durere, suferinţă” (Pușcariu, 542; Candrea-Densuş., 110; DEX) nu este verosimilă, din motive semantice şi pentru că descendenţii termenului latin în limbile romanice occidentale (sp. duelo „durere, mâhnire”; it. duolo ,,jale, întristare”; fr. deuil ,,doliu, jale, întristare”) au, după cum se poate constata, tot sensul originar latin, departe de bogăţia semantică a cuvântului românesc, care înseamnă, în primul rând „dorinţă”, apoi „iubire”, semnificaţii ce lipsesc termenului latin şi descendenţilor lui. De notat că lat. dolorem (< dolus) a dat în română durere, iar în albaneză dulúr „durere”.
Suprapunerea lui dor cu termenul din albaneză este perfectă, iar cuvântul din limba manx este și el foarte edificator. La fel și ceilalți termeni.

Dorí, vb. – 1. A vrea, a năzui, a râvni. 2. A ţine mult să vadă sau să revadă pe cineva sau ceva drag, a aştepta pe cineva sau ceva cu dor, cu nerăbdare. 3. A simţi o atracţie erotică. 4. A ura cuiva ceva.
Dialecte: arom. doru ,,doresc”.
Din dor; cf. alb. do ,,doreşti, doreşte”; doni ,,doriţi” < dua ,,a vrea, a dori; a iubi; a avea nevoie”; punj. darāisa „dorință, trebuinţă”; gr. deo, deuomai ,,a avea nevoie; a dori”; sanscr. doṣa „nevoie, trebuință”; alb. dua provine din v. alb. duo < i. e. *deu-s-, deu-r- „a avea nevoie, a dori”, de la care vin și gr. deuomai și sanscr. doṣa.

Máre, adj. – 1. (Despre dimensiuni) Care depăşeşte dimensiunile obişnuite, care are dimensiuni apreciabile. 2. (Despre o cantitate) Însemnată. 3. (Despre numere, valori) Ridicat. 4. (Despre căldură) Intensă. 5. (Despre temperatură) Ridicată. 6. (Despre ger) Puternic. 7. (Despre stări sufleteşti, sentimente, senzaţii) Intens, profund. 8. (Despre oameni) Celebru, renumit; valoros; însemnat. 9. (Desspre greşeli, păcate) Grav. 10. (Desspre viteză, acceleraţie) Ridicată. 11. (Despre stadiile dezvoltării umane) Matur. ♦ Locuţ. și expr. Fată mare ,,virgină”. Mare la inimă (sau la suflet) „mărinimos, generos”.
Dialecte: arom. mare, megl. mari, istr. mọre ,,mare”.
Cf. galic. maru şi maros ,,mare”; anglo-sax. maere, maerre ,,mare”; v. irl. már, mor, cymr. (celt.) maar, corn. maur, galez. mawr ,,mare”; v. germ. de sus mari ,,mare; măreţ”; v. engl. mara ,,mai mare”; oland. mare ,,renume”; manx mooar ,,mare, înalt”; etrusc. mare, maru „mărime”; gr. -moros ,,mare”; scoţ. mor ,,mare, important; înalt”; bret. meur ,,mare”; germ. mehren ,,a mări”; sanscr. mavara ,,număr mare”; rad. i. e. *mero- „mare”; de asem., cf. alb. madh „mare, voinic; numeros; renumit”; sanscr. magh şi mah, gr. megas, avest. maz, ilir. mag, lat. magnus, luv. maya ,,mare”; rad. i. e. *megh- „mare”; alți termeni: sumer. mah, akkad., ugar. madu, tagalog malaki ,,mare”; est. mahukas „voluminos”; proto-semit. *mar- puternic”; migmaw maqaٰq ,,mare (în circumferinţă)”.
Termenul este considerat autohton de Rosetti, II, 116; Russu, 344; Poghirc, 344; Vraciu, 119.
Lat. mas, marem „bărbat, mascul” (Candrea-Densuşianu., 184; Puşcariu, 1027; DEX) nu poate fi luat în consideraţie ca etimon, pentru că este vorba doar despre o apropiere semantică aproximativă între termenul latin și cel românesc, bazată pe o deducere indirectă, în timp ce, în cazul cuvintelor de comparație citate, asemănarea este directă, termenul românesc derivând, în mod evident, de la același radical indo-european cu ele. Iar rădăcina pare să fie chiar pre-indo-europeană.

Petru Dincă

Etimologiile sunt din „Dicționar etimologic român. Cuvintele de origine dacă”; Autor: Petru Dincă ; editura: TipoMoldova, Iași, 2020.

*

Nota redacției – Ipotezele dlui Dincă sunt corect formulate. Trebuie luate în seamă. Nu mă convinge comentariul la DOR și la A DORI. În Oltenia se poate auzi „am un dor la picior”. Ceea ce denotă că evoluția de sens de la DOLUS latinesc la românescul DOR s-a petrecut în interiorul limbii române.  Aveți un dicționar etimologic? Puneți-l în circulație, dați-l pe la facultățile de litere! Vă urez succes.