100 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai curajoşi piloţi români din cel de-al doilea război mondial, Horia Agarici

>> AUDIO – Înregistrare cu Horia Agarici din arhiva Grupului de Istorie Orală, realizată de Octavian Sved la o data neprecizata
100 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai curajoşi piloţi români din cel de-al doilea război mondial, Horia Agarici
Născut la 6 aprilie 1911 la Lausanne în Elveţia, Horia Agarici şi-a petrecut copilăria la Iaşi. După începerea cursurilor liceale în acest oraş, familia s-a mutat la Braşov, unde Horia a terminat studiile liceale la Liceul Doctor Ioan Meşotă. După un an de studii la Politehnica din Timişoara, a decis să devină ofiţer de aviaţie, urmând cursurile Şcolii de aviaţie militară de la Cotroceni. După obţinerea brevetului de pilot de război, la 16 aprilie 1934, proaspătul aviator militar va activa în cadrul mai multor escadrile, zburând pe diferite tipuri de avioane. A participat, cu gradul de locotenent aviator, la manevrele regale din anul 1938.

La 22 iunie 1941, la ordinul (rămas în istorie) lui Ion Antonescu, trupele române au trecut Prutul. Începea o lungă campanie, al cărei obiectiv era eliberarea unor teritorii aparţinând României, ocupate samavolnic de Uniunea Sovietică. Primii care au intrat în luptă au fost, în ambele tabere, aviatorii. Formaţiunile de bombardament au survolat linia frontului, în căutarea unor ţinte care să afecteze decisiv puterea de luptă şi economică a inamicului. Astfel, devreme, dimineată, o formaţie de şase bombardiere sovietice s-au apropiat, peste Marea Neagră, de instalaţiile portuare ale Constanţei. Escadrila 53, afectată apărării litoralului, era plecată în misiune. Numai locotenentul Horia Agarici, cu rezervoarele de carburant perforate, a rămas pe aerodromul Mamaia. Totuşi, conjunctura a făcut din Agarici un adevărat simbol al aviaţiei de vânătoare.

În 1941, el primeşte comanda escadrilei 53, dislocată pe aerodromul Mamaia, afectată apărării litoralului. Unitatea era dotată cu avioane Hurricane.“În dimineaţa de 23 iunie 1941, piloţii escadrilei au primit ordinul de a însoţi o formaţiune de bombardiere. Horia Agarici a decolat în fruntea escadrilei, dar, din cauza unor scurgeri de combustibil a fost nevoit să revină la bază Şi, imediat, tehnicienii au încercat să remedieze defecţiunea. La ora 12.00 s-a dat alarma: au fost semnalate bombardiere sovietice, care, după toate aparenţele, se îndreptau spre Constanţa, cu misiunea probabilă de a ataca portul. În ciuda tutror regulamentelor, Agarici decolează fără ordin, fără coechipier, cu un singur rezervor plin, pornind “la vânătoare”. Norocul şi simţul său de orientare îl ajută şi, în curând apare în faţa sa, zburând la altitudinea de 600 de metri, un grup de cinci avioane de bombardament, neînsoţite (lipsă de orientare strategică? Dispreţ pentru capacitatea de reacţie a românilor?) de vânătoare. Profitând de poziţia favorabilă (deasupra şi în spatele ţintei), Agarici atacă. Întâi trage în bombardierul din capul formaţiei. Îl loveşte decisiv. Avionul sovietic cade în mare şi explodează odată cu bombele pe care le transporta. Printr-o ranversare şi un semitonou, Agarici revine la atac, trăgând în avionul din dreapta, care cade. Apoi atacă şi al treilea inamic, care se îndreaptă spre sol, deşi nu are incendiu la bord. Probabil că echipajul a ales prizonieratul… În acel moment, al doilea avion lovit de Agarici este luat în primire şi de artileria antiaeriană română. Celelalte două avioane sovietice au dispărut în acest timp, abandonând misiunea, iar Agarici a revenit pe Mamaia, în limită de benzină. Rezultatul primei lupte aeriene din acest război a fost: trei bombardiere sovietice doborâte, dintre care două atribuite locotenentului Horia Agarici şi al treilea, în comun, aviatorului şi A.C.A.

La revenirea la sol, Agarici a fost felicitat de comandantul flotilei, ca şi de camarazii săi. Unii dintre ei, ca de pildă veteranul de război Traian. Moraru, membru al A.S.A.B., îşi amintesc şi povestesc cu emoţie acest episod remarcabil al începutului războiului. Remarcabila victorie a fost citată prin ordin de zi pe armată, fiind apoi preluată şi amplificată de ziare şi de Radio România. Celebritatea lui Agarici a fost asigurată şi prin versurile lui Păstorel Teodoreanu, puse pe note de Gherase Dendrino pentru un şlagăr la modă în vara lui 1941.

A plecat la vânătoare Agarici/ A plecat ca să vâneze bolşevici… – melodie fredonată la telefon de Kones Moshe, în 2001
Printr-o ciudată ironie a sorţii, cuvântul de jargon „agarici” desemnează o persoană fraieră, un prostănac aflat în afara „problemei”, care adesea vorbeşte pentru a se afla “în treabă”. Bunicii celor atât de slobozi la gură poate-şi mai amintesc şlagărul care amintea de faptele unui agarici. Horia Agarici. Eroul aviator Horia Agarici, supranumit Salvatorul Constanţei.

Veteranii din al doilea Război Mondial (chiar şi din trupele terestre) îşi amintesc cum îl fredonau atunci când avioanele cu cocardă tricoloră survolau linia frontului. Din păcate, probabil ca urmare a invidiei unor superiori, la 3 august 1941 Horia Agarici a fost mutat de la Escadrila 53 la I.A.R. Braşov, ca pilot essayeur, deşi între timp fusese decorat cu: “Virtutea Aeronautică clasa a treia”, “Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară clasa a cincea” şi cu “Crucea de fier” germană, fiind avansat la gradul de căpitan aviator. Mai târziu a revenit în luptă, reuşind ca, până la sfârşitul războiului să mai doboare încă trei avioane inamice. Şi aceasta, cu toate că firea lui poetică şi nostalgică îl arăta superiorilor ca pe un tip incapabil să lupte…

După război, căpitanul aviator Horia Agarici este trecut în rezervă, pentru a presta diferite activităţi fără nici o legătură cu meseria şi pasiunea lui, zborul. Ca o consecinţă a servitudinii faţă de Moscova a regimului comunist din România, în anul 1955 el este degradat, ca şi alţi aviatori care se distinseseră pe frontul de est. A fost reabilitat şi i-a fost redat gradul de căpitan de abia în 1965.

A murit în 1982, la Eforie, fiind înmormântat cu onoruri militare.

FRAGMENTE TRANSCRISE DIN INTERVIUL IN FORMAT AUDIO

„Pe 22 iunie 1941 [la Constanta] au început bombardamentele din partea adeversarului de atunci. Întâi am cerut voie să plec şi mi s-a spus să mai aştept fiindcă eram singurul pilot pe aerodrom. Toate avioanele de vânătoare Hawker Hurricane erau trimise cu misiune în altă parte pentru prima zi, pentru prima dimineaţă. Când a fost lovit în port rezervorul de petrol şi a început să nimerească nişte ţinte acolo, a venit ştirea de la comandament, de la telefon, că pot să plec dacă vreau. S-a pornit motorul, armamentul era aranjat, m-am urcat, am urmărit pe mare… singur, şi având avionul Hawker Hurricane, care era formidabil, motorul Rolls Royce, opt mitraliere care trăgeau toate într-un punct. Nici o grijă nu-mi făceam…. Şi căutâdu-i pe cei care loviseră în port, nu i-am mai găsit. Când mă întorc, văd o formaţie de 7 avioane sovietice, aranjate în şir aşa: 3 în faţă, 2 şi încă 2 care veneau către hidroaviaţie, peste… cum ar fi Hanul Piraţilor acum, moara aceea de acolo de jos. Şi am venit din partea soarelui peste ei. Atacul …. declanşarea focului numai de la suta de metri, două atacuri pe unul, două atacuri pe altul, încă un atac pe altul. Într-un minut trei [avioane sovietice] au fost lovite de aşa natură, încât primul a aterizat forţat la terenul de exerciţii şi bombardamen, la al doilea a fost lovit pilotul şi [avionul] a căzut în mare şi a explodat, nici bombele nu şi le-a expediat. Al treilea, zăpăcit, a plecat spre sud şi a aterizat la Valul lui Traian.
Aviatorii noştri, ceilalţi zece, s-au întors de-abia pe seară şi de-atunci înainte am fost toţi la un loc.Şi pentru treaba asta, a doua zi un mare comunicat al Marelui Cartier General, mare tămbălău ca să distragă atenţia, că s-a făcut o greşeală să se trimită restul escadrilei în altă parte, lăsând podul Cernavodă, Dobrogea toată şi portul fără apărare. Eram numai eu singur cuc, dar având avionul ăla splendid, motorul ăla formidabil, armamentul teribil, n-am avut nici o grijă… Alţii au spus că e mare vitejie. Poate!

Pe urmă, pentru că eu eram singurul care cunoşteam limba engleză, şi notiţele tehnice, şi toate astea, eram un fel de, cum s-ar spune dicţionar general pentru astea. Şi deşi aveam ofiţer mecanic un sublocotenent, mă ocupam cu mare pasiune de bijuteriile astea, că într-adevăr, erau extraordinar de bine lucrate. Pe urmă avusesem ocazia la Bucureşti să-l aud pe Rene Fonck, adus aici cam cu vreo câteva luni înainte să înceapă războiul, citisem şi de la ăştilalţi care avuseseră bătălii, Bătălia Angliei… una, alta, ce avusem la Bucureşti pe maiorul Grass (?), care pe urmă a fost pilotul acela cu 300 de victorii, care ne transmisese şi el din experienţa lor. Ei, tot ce-am adunat din astea la un loc, am adunat împreună cu comandantul, căpitanul Georgescu Emil, al acestei escadrile, am adunat într-o experienţă după care ne-am ghidat, adică: atac, distrugeri la inamic, că eram puţini, şi niciodată viteji inutile de Don Quijote ca pe urmă să avem noi pierderi. Rezultatul: în 6 săptămâni pe ţărmul mării: 85 de avioane doborâte oficial, 130 ştiute de noi, plus bimotoarele care, până să aducă de peste Marea Neagră, de unde veneau, dacă erau lovite în radiatoare, motoarele ajungeau să gripeze şi aterizau pe mare pe unde nimereau. Această socoteală a făcut ca ceilalţi patru mai formidabili care i-am avut, adjutantul Camencianu, adjutantul Popescu Costică, zis „Costiclă”, adjutantul Cordescu Petre, poreclit şi “Răţ”, că fiind moldoveni nu zicea raţă, ci răţ şi era bun vânător, şi în sfârşit adjutantul Pomuţ…. Erau cei patru cavaleri ai Apocalipsului. Mai era adjutantul Rădulescu Andrei. Căpitanul Georgescu cand putea… foarte bun comandant, dar nu putea întotdeauna să vină cu noi, şi după vreo săptămână a apărut şi Bâzu Cantacuzino ca locotenent de rezervă, care întai a făcut lucrul caraghios, că s-a temut că războiul ţine prea puţin, iar după aceea s-a băgat fără să-şi dea seama aşa într-o loc unde i au venit 25 pe cap, de sus. Noroc de avionul bun, s a salvat şi a spus că nu mai face în viaţa lui aşa prostie. A avut zile, a trăit, a fost avansat maior, în sfârşit, dar a făcut şi el ravagii. În primul rând a fost avionul, în al doilea piloţii, îndrăzneţi, bine lămuriţi, bine convişi şi metoda, adică zi de zi, în aceste 6 săptămâni, întotdeauna toate avioanele s-au întors acasă, iar la adversar, zi de zi, zi de zi pierdeau. Au fost anumite zile memorabile când s-au doborât 15 avioane inamice într-o singură zi. Rare, bineînţeles, dar au fost.
Şi într-un film în care… de partea care era adversă, se descrie războiul şi un as care cade prizonier, e vorba de film intitulat „Aripi frante”, la un moment dat vorbind că războiul a fost greu, spune: “şi am avut să ducem lupte grele, am luptat chiar şi cu Hurricane”. Avioanele astea Hurricane pe tot frontul de unde era…. singurele care le-am avut, le am avut noi. Alealalte erau în altă parte. Noi, românii, numai astea le-am avut. Şi am avut mulţumirea ca cetăţean al acestei ţări că, având un material formidabil, 11 avioane, dar avioane grozave, oamenii bine învăţaţi cu ele, bine întrebuinţate, şi au făcut datoria aşa cum trebuie. Că era contra unui adversar sau altuia, ne-am făcut datoria. În principal nu ne-am dus să invadăm pe nimeni. Am apărat ţărmul mării, ce s-a putut apăra din interior, asta a fost datoria noastră de români. Bănuiesc că aşa cum aveau mentalitatea colegii mei, dacă escadrila ar fi continuat în veşnicie să existe şi mai departe, în orice împrejurare ar fi fost, tot pentru ţara noastră am fi făcut tot ceea ce trebuie. Şi în felul acesta cred că v-am povestit destul.
ajdabiyah
Avionul de vânătoare Hawker Hurricane
pilotat de Horia Agarici în ’41 În continuare vine să se dea o explicaţie pentru unii care vor să interpreteze că ar fi avut diferite porniri partinice sau politice, militarii, aceia care împreună cu mine erau la Escadrila Uricani sau la Flotila 1 Vânătoare sau, dacă vreţi, în toată armata. Există şi excepţii, dar excepţia confirmă regulă. La noi n-am avut excepţii de-astea păcătoase, la noi ne-am făcut datoria cât am putut de bine, fără să ne batem în piept că suntem viteji, să exagerăm. Fapte au fost. Şi nu ne pierdeam cu firea că era în momentul acela neamţul cu noi, sau că noi îl aveam pe marele rus adversar, sau că mai ştiu ce alte consideraţii care unii, în loc să fie militari, îşi fac socoteli de carieră pentru viitorul întâi, al doilea, al treilea şi al patrulea, dacă ar putea. În aceste împrejurări aş vrea să amintesc anumite lucruri care arată mentalitatea mea … de ceilalţi nu pot să spun, de mine răspund. Era în preajma bombardamentului când s-a bombardat şi s-a rupt podul de la Cetatea Albă. Era un pod la capătul Limanului Nistru. Eram desemnaţi, o patrulă de 6 avioane, câte 2, 2 Hurricane care însoţeam un covor de avioane de bombardament, care într-adevăr au reuşit să strice acolo podul. I-a ajutat şi împrejurările, soarele, praful, faptul că noi făceam gălăgie pe la 7000, 5000 înaintea lor, puţin, iar ei erau mai jos. Ăia, antiaeriana a început să tragă în noi, pe urmă au venit ca la paradă şi au dat bombele unde au vrut. La secundă s-a mutat antiaeriana jos, iar noi ne-am continuat circul deasupra şi i-am mai însoţit înapoi către… de unde plecaseră. Şi, pe drum am văzut într-un loc două avioane IAK. I-am zis coechipierului meu Cameceanu să meargă cu mine. După ce i-am cerut părerea, a zis că e de acord. Asta merge … Deşi era chestia cu grade, totuşi luptătorii sunt luptători şi, dacă se consideră egali, îşi mai cer părerea. Pe urmă, ce hotăram eu aia rămânea valabil. Ne-am dat la ăia doi, care erau nişte IAK-uri foarte frumoase, foarte lucii, avea mai puţină putere, 100 de cai, elicea mai mică, aripa mai mică, 4 mitraliere, noi aveam 8, 100 de cai mai mult la motor. Şi ăla cu a lui s+au despărţit, eu cu ăsta al meu m-am ambiţionat şi am continuat,. Se tot trăgea spre Odesa A fost o distracţie cum nu s-a pomenit. A văzut şi el stele verzi, am văzut şi eu. Şi până la urma urmei, într-una din pasele astea când se întorcea spre mine, s+a văzut că i s-a terminat muniţia. Nu pot să-mi dau seama ce-a fost, dar partea mai adancă din om a acţionat, mi a trezit oarecare consideraţii, fiară nu eram, şi atunci am legănat din aripi şi am plecat. Că ăla m-a înjurat, dar să fie sănătos. Ei bine, în mai 1960 a venit acesta şi l-a găsit pe tovarăşul Păunescu, nu Adrian, ci Simon Păunescu, de aici din Constanţa, care era directorul administrativ al grupului de vile de la Eforie Sud, unde eram eu. Eu eram cu bicicleta mea, cu două injectoare, le-am reparat la atelierul de sudură după ce le strunjise acolo nişte piese şi m-am pomenit cu ei doi şi a început o convorbire de una, de alta, după care s-a despărţit fiind supărat de ce mie care par atât de brav, după părerea lui, mi s-a dat aşa un serviciu pârlit de reparaţii injectoare. A fost un gest frumos din partea lui şi unii zice c-a fost îi un gest frumos din partea mea că nu l-am curăţat ca pe-o găină atunci. Cam asta era mentalitatea noastră. Nu procedam cu ură. Eram militari. Care merita consideraţii, îl salutam.
Un al doilea exemplu este la Bucureşti. La Bucureşti, la 4 aprilie, bombardamentul ăla uriaş. Eram în ziua mea liberă. Am întrebat la telefon ce e cu alarma aia, nu s-a spus şi fiind militar, m-am grăbit cu motocicleta la aerodrom, am luat un avion care l-am nimerit, şi am plecat sus. Am ajuns nişte B17, fortăreţe de astea, pe la 5000 şi ceva de metri, unde ei având compresor dublu prindeau putere din ce în ce, viteza relativă faţă de el era destul de mică diferenţa şi n-am putut să fac cine ştie ce. Istoria… Am dat focul la două motoare, la unul automatele alea de stingere le-a stins, dar cu fum ăla a rămas în urmă şi a început să coboare. În schimb, între timp mi-a dat şi mie o gaură în rezervorul de ulei, într-un cilindru, în alice, în vârful aripii, în coadă şi pe urmă am văzut că şi pe sub fundul meu, undeva sub scaun. Pierzând ulei, scăzând presiunea, normal, am închis rezervorul de benzină, am lăsat să meargă în gol aşa, am tăiat şi curentul electric şi am coborât, coborât în zbor planat undeva nu prea departe de Călugăreni, la Vasile Iepurescu. Am înşirat acolo, că era după o ploaie grozavă………….. am înşirat un câmp, am aşezat pe burtă avionul. Şi venind şeful de post după aceea, mi-a luat paraşuta şi am ieşit la drum cu şareta, ne-a adus la Bucureşti. Chiar a doua zi avionul a fost săltat de-o aripă, pus pe roată, de ailaltă şi aripile demontate, puse în autobuz, în 2-3 ore era adus la aerodrom şi a intrat într+o reparaţie care n-au fost prea grele. Însă când am ridicat paraşuta cu domn’ şef de post, me uitam aşa înăuntru, în tabla aia, copaia aia unde era paraşuta sub fundul meu, la o distanţă de 20 cm aşa era o gaură de-aia de jumătate de ţol de mitralieră d-aia de 12,7 mm care venea aşa oblic din faţă şi se ducea… A ieşit prin paraşută în spate. Dacă nu eram mai sus, mă cam ustura. În treaba asta, iarăşi am avut ocazia să-i văd pe unii că se bucurau, că vedeau că nu mai vin la aerodrom. Un ticălos care tocmai a fost pedepsit pentru trădare, ăla s-a bucurat. …Unul de grad mare.
Şi timpul trece mai departe şi putem pomeni de un alt caz. Eram în Transilvania, începuse acţiunea după 23 August, eram în legătură cu fabrica I.A.R. la care eram dat şi era aproape acolo de aerodromul Balomir … acolo era un loc unde se reparau nişte avioane. Eram cu nevasta mea cu care sunt şi azi, şi natural, veneam la avioanele astea…. Venind acolo, veniseră două escadrile de ruşi. I.A.K. … tipul avioanelor. Şi s-a întâmplat o dramă unde ofiţerii între ei, care erau trei la număr acolo, au folosit pistolul, nu se ştie ce-a fost, nu e nevoie să înşir amănuntele, dar venind eu la aerodrom şi admirând acolo un IAK aşa cum era făcut, mă pomenesc cu locotenentul care era acolo, că celălalt plecase să raporteze de ce s-a încăierat cu arma în mână cu al treilea şi acela, pe franţuzeşte, pe ruseşte, pe urmă a rămas pe franţuzeşte cu mine, a început să spuie că mă cunoaşte, că i-a spus cineva de mine şi mi-am zis că n-am ce-i face, eu sunt ăla şi văzând că cunosc bine IAk-ul lui zice: „N-ai vrea să-l vezi?” „Vai de mine! Mi-ar face mare cinste.” „Şi după aia, când te-oi aduce la el, să nu vorbeşti ca să nu ştie că… să se raporteze că ţi l-am dat să zbori.” Şi m-am dus cu el într-un automobil, cu un cutioi aşa unde avea ei vestiarul, m-a îmbrăcat cu un combinezon de-al lor, c-o cască, ochelari, tot, a venit la avion, mi-a arătat acolo ce şi cum şi anumite condiţii care am întrebat, a pornit motorul cu el uitându-se de-acolo de lângă mine, după aia s-a dat jos, a pus învelitoarea aia de sticlă, am plecat, am zburat vreo 10 minute, am aterizat … mai glisand…. mai franand, dar am aterizat bine, ca pe orice avion necunoscut, nu? Şi pe urmă mi l-a arătat, zice: „Uite ăla e, care crede că ruşii n-am cultură de… Dacă noi am avut o ceartă aici, dumneata în loc să te respecte, a venit să spui: Uite, ăla e Agarici. Îmi pare rău, dar ce crede că suntem noi? Ce, mâncăm oameni?” Şi aşa am avut ocazia să zbor IAK-ul, după care l-am adus şi i am mulţumit ăluia care era un T.T.R. ist pricăjit, dar avea o uniformă de stofă fină … şi făcea pe contele……… Ăla considerase că, probabil, o să-mi dea pe mine în cap. Şi i-am mulţumit. Îmi pare bine că nu l-am sictirit.
Acuma, mai e o păţanie care iar arată ceva. Bâzu Cantacuzino… Din păcate, eu eram în ţara marelui nostru prieten, în Rusia, pe undeva pe la Mariopol…… frontul era, să zicem, cam prin regiunea Dagaropolului (?) …… cam aşa. Lupta aeriană. Bâzu se întâlneşte cu unul cu avionul cu tot felul de semne de victorii aeriene. El, care avea avionul foarte bine în mână şi ştia că faţă de tipul ăla este puţin superior, de tipul avionului, a făcut o încăierare formidabilă care, până la urma urmei, cum a făcut, cum a dres, i-a dat foc rezervorului din aripi de la ăla. Ăla, inamicul, adică rusul acela celebru, pare-se că era comandantul batalionului, adică al corpului de vânătoare respectiv, a sărit cu paraşuta. Şi fiind asta cum a fost, în momentul când a luat foc, cât a mai purtat avionul, mai ieşise din zona unde erau avioane multe, dar nişte… probabil tinerei nemţi, au crezut că acuma gata, ei au ocazia să tragă ca la bâlci la ţintă. Bâzu, văzând că vin cu aerul ca să atace, a început să spiraleze strâns în jurul ăstuia când cobora cu paraşuta. Ba, s+a mai îndreptat ameninţător cu botul către unul şi l-a ferit oarecum până a văzut că au plecat toţi de-acolo. Ăla a aterizat cu paraşuta lui tot la ei acolo, la ruşi, şi când a venit la noi Bâzu, avea o motocicletă mică, s-a urcat pe ea, s-a dus la comandamentul german. Foarte politicos, foarte rece a raportat şi a spus că el nu înţelege ca o putere atât de mare să genereze atâta slăbiciune încât să facă o treabă aşa imorală, să tragă asupra unui inamic cu paraşuta. Atunci, colonelul acela văzând, zice: „Da, cam ai dreptate, dar cine e? Finul dumitale?” „Domnule colonel, nu e fin, dar e om.” Şi această treabă mai târziu, cum am scis multe poezii, şi între care şi unele cu lupte aeriene, am pus-o în limba franceză într-o stil cum face Vicor Hugo poeziile acelea, epice, cu toată comportarea lui şi cu continuarea cum s-a terminat. Cand era în Transilvania şi era Corpul Aerian Roman care acuma luptam împreună cu ruşii contra nemţilor. … Bâzu era căpitan în rezervă până a ajuns maior. …. Şi vine un grup de generali cu nişte decoraţii pe ei, gătiţi, vreo 7-8 stat-majorişti ruşi să-l caute pe domnul căpitan Cantacuzino. Unii, colegi de ai lui invidioşi: „Bă, o păţeşte!” Omul s-a dus acolo politicos, ăia i-au scuturat mână să i-o smulgă, l-au felicitat, unii l-au sărutat. Era un general de aviaţie rus şi toţi… diferiţi ofiţeri ruşi. Unul din ei a povestit păţania asta a lui Bâzu şi a spus că a fost unul din celebrii lor aviatori, un maior de vânătoare, care dacă nu-l apăra Bâzu atuncea, nemţii îl omorau în paraşuta acolo. Şi că-i mulţumeşte şi că a fost un adevărat cavaler. Iarăşi arată un fel de mentaliate a noastră.
Şi în încheiere, oricum ar fi fost după război împrejurările, în mod tradiţional s-a crezut că toată lumea, dacă a fost ofiţer să aibă o anumită mentalitate. S-a verificat, s-a văzut că e un om. Dovadă că n am avut niciodată alte judecăţi, anchete, închisori, condamnări etc. Am fost mai modest, am muncit la munca de jos cât s-a cuvenit, pare-se că chiar şi bine, la urmă am ajuns în regiunea asta Eforie Sud din părţile Constanţei e nevastă-mea. Aici am lucrat tehnică d-asta de reparaţii, de cantină, de injectoare, de aragaze, până când tovarăşul Ceauşescu a admis toţi cei care au cunoştinţe, studii, şi s-a văzut cum sunt, să li dea după capacitatea şi învăţătura lor. Atunci am fost trimis tehnician la I.T.C. + Întreprinderea de Transporturi Constanţa. Acolo am trecut la serviciul tehnic, pe urmă am ajuns subinginer, tot prin echivalenţa, şi în sfârşit, fiind odată în audienţă la tovarăşul ministru al Armatei, Ion Ioniţă… Fiindcă noi am avut un maistru armurier tot Ion Ioniţă şi era cam voinic şi îndesat, cam brunet şi în pozele din ziare tovarăşul ministru Ion Ioniţă părea că seamănă. Cineva îmi spusese că Ion Ioniţă ăsta al meu, maistru armurier, a ajuns general la Cluj. De unde, general că era tovarăşul ministru. Eu n-am ştiut şi am cerut audienţă că ăsta mă cunoaşte. Primul lucru în faţa dumnealui m-am scuzat că nu îndrăzneam să cer audienţa dacă nu credeam că e acela… Natural, i-am trezit rasul… M-a întrebat care erau problemele şi între alte probleme, în afară de literatură, am spus că: „Dacă colonelul ăla păcătos pe dumneata nu te-a avansat în mod normal la gradul de maior, o să cercetăm noi.” Şi într-adevăr, s-a cercetat prin toată ţara şi am fost avansat maior aviator de rezervă nou în 26 iunie 1968. În prezent am mai dat nişte examene şi sunt traducător oficial cu diploma de traducător din engleză, română-engleză, din engleză-română, din franceză, din germană. Astea le vorbesc aproape ca pe româneşte. Italiana cu dicţionarul şi ea, ceea ce a avut ocazia, multe specificări, să mă duc cu dicţionarul, să le fac în toate patru limbile. Şi am avut plăcerea să activez tot timpul, să îmi plătesc oareşicum pensia, să nu stau ca un hârciog acasă, ci ce ne cere ţara, unde putem fi de folos, să fim recunoscători că şi ţara a avut grijă de noi şi în fruntea ei e tov. Ceauşescu, fără a face complimente de modă, ci adevăratele lui merite a fost pe cat posibil, a fost cineva care a căutat ca toate valorile să fie folosite,şi dacă vor să ajute ţării să fie şi ei ajutaţi. Şi cred că în felul acesta am dat un tablou mai complect asupra timpurilor în care s-a vorbit aşa de mult de mine.”
Înregistrare realizată de Octavian Sved, la o dată neprecizată, din arhiva GRUPULUI DE ISTORIE ORALĂ AL RADIO ROMÂNIA