———————————————————————-
DE
CE
A EMIGRAT
CARAGIALE ???

 

DE CE A EMIGRAT CARAGIALE ???

Stilul său humoritic si incisiv n-are egal. Nu cunosc în literaturä un spirit ca al lui. Din päcate este intraductibil, neicusorul..Iar actorii care l-au interpretat genii : Giugaru, Birlic, Fintesteanu, Anghelescu etc etc Îl citesc încä cu aceeasi satisfactie.E banal ce zic dar e curat adevärat..
Un amic mă întreabă:
De ce a emigrat Caragiale !? Iată răspunsul lui Caragiale:
„Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te
numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare.
Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt
mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt
virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.”
Astfel îi scria Caragiale bunului său prieten, Vlahuţă, din Berlinul în care se
autoexilase. Unul dintre momentele triste care i-au întunecat viaţa marelui
dramaturg a fost cel în care a trebuit să-şi apere reputaţia de creator original în procesul intentat lui Caion.
Cine a fost Caion? Constantin Al. Ionescu-Caion era prim redactor la „Revista
Literară”, condusă de Th.M. Stoenescu şi, fiind gelos pe reputaţia lui Caragiale, şi-a pus în cap să-l defăimeze printr-o acuzaţie de plagiat. Astfel, la 30 noiembrie 1901 în paginile acestei reviste publică un articol, semnat Caion
în care afirmă că drama Năpasta a fost plagiată după o dramă a unui autor
ungur, Kemeny Istvan, intitulată Nenorocul care ar fi fost tradusă în româneşte
de Alexandru Bogdan în 1848 la Braşov. Un al doilea articol publicat la 10
decembrie 1901 în aceeaşi revistă în care spune că doar titlul piesei este schimbat „restul este furat pe de-a-ntregul” are darul de a-l scoate pe Caragiale din sărite, ceea ce-l determină să se adresezejustiţiei. Mai ales că
numitul Caion pune alături de textul dramei Năpasta aşa-zisul text plagiat
ce seamănă întru-totul. Dramaturgul îi scrie prietenului său Barbu Delavrancea, renumit avocat la acea vreme şi-l solicită să-l apere în procesul
de calomnie intentat lui Caion. La prima înfăţişare ce are loc pe data de 2 martie1902 Constantin Al. Ionescu Caion recunoaşte că nu există nici o
dramă Nenorocul şi nici un autor Kemeny Istvan, însă afirmă că drama Năpasta ar fi fost copiată după o dramă a lui Leon Tolstoi, numită Puterea
întunecimei şi prezintă ca probă un exemplar în limba franceză. Până la urmă se dovedeşte că nici această acuzaţie nu-I întemeiată fiind tot o invenţie a lui Caion. Calomnia fiind dovedită, în şedinţa publică din 11 martie 1902 Caio este condamnat la pedeapsa cu închisoare corecţională pe timp de trei luni, la
500 de lei amendă şi 10000 lei daune interese de plătit părţii civile Ion Luca
Caragiale. În data de 10 iunie 1902 are loc recursul şi, pentru că inculpatul
îşi recunoscuse întreaga ticăloşie, este achitat. De fapt nici dramaturgul nu dorea ca mai tânărul falsificator să fie atât de aspru pedepsit, ci pur şi simplu
să-i fie reparată onoarea şi să fie scos la iveală adevărul. Aşa cum am spus Caragiale s-a bucurat de apărarea lui Barbu Şefănescu Delavrancea, renumit pentru pledoariile sale şi pentru abilitatea de-a demonta orice cauză adunând cu meticulozitate probe întru apărarea clientului. Astfel pentru a demonstra că
drama Nenorocul precum şi autorul, Kelemen Istvan, sunt doar plăsmuiri ale
minţii denigratorului s-au adus drept probe un catalog al tuturor tipăriturilor
de la Braşov, unde Caion afirma că s-ar fi făcut traducerea, încă de la 1535 până la 1886, catalog numit Kronstaedler Drucke al profesorului bibliotecar
Julius Gross. În acelaşi timp s-a cerut părerea reputatului profesor de literatură maghiară de la Universitatea din Budapesta, dr. Bayer Iozsef şi s-a cercetat lucrarea Viaţa şi operele scriitorilor maghiari pe o perioadă de 40 de ani. Concluzia clară a fost că nu exista nici drama, nici autorul, nici traducătorul Bogdan. Apoi s-a trecut la demontarea celei de-a doua calomnii
în care dramaturgul era acuzat că plagiase pe Leon Tolstoi cu lucrarea sa La puissance des tenebres pe care calomniatorul o prezentase în original, în
limba franceză. Pentru a nu mai exista dubii apărarea a solicitat o traducere
legalizată de la Ministerul de Externe. Rezultatul a fost cel pe care l-am prezentat, însă a cerut multă muncă şi cheltuială din partea autorului. Este
antologică pledoaria pe care a suţinut-o Delavrancea, amestec de măiestrie
oratorică dublată de talentul unui mare scriitor prin stilul artistic cu care a
îmbrăcat-o. Din acest motiv sălile tribunalelor erau arhipline atunci când
la bară pleda maestrul Delavrancea.
Iată finalul apărării lui Caragiale:
„Şi când mă gândesc că omul acesta a veghiat jumătate din nopţile sale pentru a ne crea o dramaturgie original ă. cu cât talentul lui e mai mare şi
osteneala mai covârş itoare.cu atât calomnia e mai odioasă şi încercarea mai
demnă de asprimea legilor! A! Ştiu, cunosc acuzaţiunile puerile care s-au adus
lui Caragiale.-„Ai atacat libertăţile publice!”-„Ai batjocorit Constituţia!”-„Ai
zeflemisit Egalitatea!”-„Ai ponegrit Democraţia!” Nu, domnilor, spiritul profund şi ascuţit al lui Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa , a rechemat la
realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului
naţional. Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii noastre publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu
îşi calomniază nici personajel create de el. Parcă-l văd retras într-un colţ,
scânteindu-I privirea de pătrundere, surâzând de bună şi sinceră plăcere:
îşi ascultă eroii pretutindeni, cu dragoste îi studiază, îi rotunjeşte în mintea lui, îi descarcă de partea banal-indiferentă şi îi reduce la sufletul lor real-estetic,
etern-real. Aşa şi-a studiat tipurile şi, animat şi de altă dragoste, de enorma
dragoste de limba românească s-a jertfit ei, frământând-o pentru a-i spori viaţa, puterea, farmecul. A muncit din greu şi-a robit tot talentul şi toată inteligenţa pentru fala noastră a tuturor; şi trăind din greu, n-a întins mâna
nimănui, nu s-a plâns niciodată de ingratitudinea acelora de care a depins
soarta poporului român, nici de rătăcirea multora care n-au înţeles că viaţa unui popor atârnă nu numai de dezvoltarea lui materială,
ci şi de înălţarea geniului lui. Şi când Caragiale stă resemnat la o parte şi
trăieşte din muncă aspră, cinstită şi demnă.să-l izbim, să-l pătăm.să-l înfăţişăm lumii ca pe un fur ordinar.?”
S-a făcut dreptate şi adevărul a ieşit la lumină pentru că, din fericire, la acea vreme justiţia română încă mai avea un cod al onoarei. O viaţă plină de lipsuri şi nedreptăţi , felul în care i-au fost primite piesele de teatru, acuzat fiind de
imoralitate, toate acestea au contribuit la decizia pe care Caragiale a luat-o de-a se autoexila la Berlin.
„Niciodată nu te făcea să zâmbeşti, spunea Octav Minar despre el. Ori râdeai
până îţi dau lacrimile, ori deloc; tot aşa cu tristeţea, Caragiale te împietrea cu
durerea făcându-te să cugeţi.”

aceleaşi
mutre,
aceleaşi
 într-o
Nota redacției: Mai trebuie luat în seamă un detaliu: Caragiale primise o moștenire frumoasă, generoasă. Fiind și un mare meloman, a  preferat să plece la Berlin unde muzica clasică, muzica „grea”, se cânta la tot pasul, oferind pasionaților nenumărate concerte, aproape zilnic!… Din Berlin Caragiale, mereu conectat la realitatea româneasă, va scrie teribilul său pamflet despre 1907…

i.c.