Articol de:   Emil Goga   la data:   12/08/2012 13:32:00

În 1999 analizele ştiinţifice şi istorice despre naşterea teoriei relativităţii au condus la concluzia clară că adevăratul creator al teoriei a fost Henry Poincare şi că lucrarea lui Einstein a fost un plagiat. Este greu de înţeles cum Einstein a elaborat o teorie de asemenea amploare în doar câteva săptămâni în condiţiile în care  anterior nu publicase nimic în acest sens.

În ultimii ani au fost descoperite două noi elemente semnificative:

a) absenţa recenziilor a două texte majore a  teoriei lui Poincare în Analele de Fizica germane, în ciuda meticulozităţii nemţeşti, a altor trei texte despre studiile sale din 1905, fiind recenzate doar diverse texte ştiinţifice de mai mică importanţă.

b) ignorarea aparent deliberată a trei studii majore despre relativitate prezentate de fizicianul francez la seminarul “  teoria electronului”, organizat în iunie/iulie 1905 la Universitatea din Gottingen. Primul text reprezintă faimoasa notă relativistă către Academia din Paris despre dinamica electronilor, al doilea era memorandumul trimis lui Hendrik Lorentz în mai 1904 iar al treilea descria  principiile relativităţii susţinute de Poincare la Conferinţa  Mondială de Ştiinte din Saint-Louis, din septembrie 1904. Mai mult de atât, în ianuarie 1905, Societatea de Matematică din Göttingen a organizat un seminar tocmai despre teoria relativităţii enunţată de Poincare.

Apariţia acestei situaţii trebuie însă căutată în relaţiile tensionate existente între Franţa şi Germania la începutul secolului XX. David Hilbert, invidios pe descoperirile lui Poincare a decis să reacţioneze, organizând o maşinaţiune cu scopul de a oferi Germaniei laurii muncii francezului. Iar cum riscurile se dovedeau a fi imense, era nevoie de o persoană  care să şi le asume. Acea persoană a fost un mărunt funcţionar la Oficiul de patente şi brevete din Berna, Albert Einstein.

Universitatea din Gottingen, la care au studiat Gauss, Riemann sau Lejeune-Dirichlet era considerată la acea dată polul mondial al matematicilor şi al cercetărilor ştiinţifice. În 1905 universitatea se afla sub conducerea lui David Hilbert, un matematician de prim rang. În acel an premiul Bolay pentru matematică a fost pierdut de Hilbert în favoarea lui Henry Poincare, lucru care a născut o imensă frustare în mediile academice germane. Arnold Sommerfeld,  Herglotz şi Wiechert au încercat pe parcursul toamnei lui 1904 şi iernii următoare să publice trei lucrări despre electronul superluminic, electronul care se mişcă cu o viteză superioară luminii in vid, în jurnalul universităţii. Sommerfeld, fizicianul care a îmbunătăţit modelul de atom descoperit de Niels Bohr pentru a fi compatibil cu relativitatea şi mecanica cuantică, a publicat chiar şi într-o revistă olandeză un studiu în care concluziona că ”transformările lui Lorentz”, o ipoteză revoluţionară a cunoscutului fizician olandez, nu poate fi folosită.  În aceste condiţii, în mijlocul pregătirilor pentru seminarul din vara lui 1905, a apărut nota lui Poincare care postula clar şi argumentat: nici un corp  material nu poate depăşi viteza luminii în vid. David Hilbert s-a văzut astfel obligat să prezerve autoritatea instituţiei pe care o conducea, luând trei decizii extreme de importante:

– să ignore sistematic studiile lui Poincare şi cele adiacente lor.

– să solicite ajutorul lui Max Planck, directorul Analelor de Fizica, o publicaţie deosebit de influentă, ca notele lui Poincare să nu apară în rubricile acesteia.

– să caute un german care să-şi asume riscurile unui eventual proces prin publicarea rezultatelor lui Poincare sub semnătura sa. Acesta s-a numit Albert Einstein iar motivaţiile pentru care el a fost cel ales au fost, se pare, următoarele:

-a plagia ceva implica automat excluderea din mediul ştiinţific, ori Einstein era un simplu funcţionar fără veleităţi

-Hermann Mincovski, evreu lituanian şi şef al departamentului de matematici din cadrul universităţii îl cunoştea pe Einstein, pe care l-a avut elev între 1896-1900.

-Max Planck şi Einstein au corespondat o vreme despre teoria cuantică.

-Einstein a scris între anii 1902-1904 diverse lucrări despre termodinamică, părând că ar avea anumite cunoştiinţe în acest domeniu.

– Soţia sa, Mileva Marici.era o fiziciană respectată.

Manipularea a funcţionat iar pentru Einstein a însemnat o incredibilă şansă de a-şi promova şi propriile idei, cunoscute la Gottingen şi Berlin ca fiind la rândul lor plagiate şi  care nu-şi găsiseră susţinere până în acel moment. În toamna lui 1905, imediat după publicarea aşa-ziselor teorii ale lui Einstein, Max Planck organizează un colocviu internaţional în care îl numeşte pe acesta ”noul Copernic”.

Adevăratul Einstein

Albert Einstein era departe de a fi un geniu. Considerat retardat mintal din cauza incapacităţii sale de a vorbi până la vârsta de 5 ani, încă din primii ani de şcoală el a dovedit slabe calităţi. La vârsta de 15 ani, a părăsit băncile şcolii fără nici o diplomă.  Einstein însuşi recunoştea într-un ziar al scolii că e lipsit de imaginaţie şi abilităţi practice. În 1895 pică un simplu examen de intrare la Politehnica din Zurich, singura instituţie care nu cerea dovada absolvirii cursurilor liceale. Examenul era constituit din probleme de matematică, pe care Einstein nu le-a putut rezolva. A urmat o şcoală economică mai modestă, la Aarau, sperând ca după absolvire să prindă un post academic. Incapabil să finalizeze cursurile unei şcoli, cum şi-ar fi dorit, şi descurajat de recomandările profesorilor de a nu-şi continua studiile, se angajează, cu ajutorul unui coleg şi  prieten,  Marcel Grossman, viitor co-autor al teoriilor sale, la Oficiul de Patente din Berna. A fost angajat ca expert tehnic gradul trei, abia în 1906, la un an  după elaborarea celebrelor sale lucrări, fiind ridicat la gradul doi. Activitatea sa în cadrul oficiului nu era, cum s-ar putea crede, bazată pe fizici cuantice sau teorii ale fizicii, ci viza revizuirea zilnică a documentaţiei tehnice a diferitelor patente. A lucrat la oficiu până în 1909, perioadă în care a încercat fără succes să prindă o poziţie în cadrul unei universităţi. Surprinzator, în condiţiile unui program încărcat, fără acces la orice lucru asociat unei lucrări academice, Einstein a elaborat în timpul său liber patru eseuri despre mecanica cuantică pe care le-a publicat în 1905. Neputând să ofere o justificare a acestei situaţii, Einstein lăsa să se înţeleagă că o parte din idei i-au venit în somn şi că documentele care au condus la dezvoltarea tezelor sale s-au pierdut din cauza războiului, deşi acea perioadă o petrecuse într-un stat neutru, Elvetia.

Abia în 1909 Einstein primeşte un post universitar insignificant, profesor asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zurich, adevărata sa carieră constând în cea de jurnalist la o publicaţie evreiască, timp de alţi 10 ani. Căsnicia cu Milena Marici a durat până în1919, iar cei doi baieţi rezultaţi au fost diagnosticaţi ca ambii suferind de schizofrenie, o boală ereditară.

Pe lângă Poincare, Einstein s-a mai “inspirat” şi din studiile lui Hendrik Lorentz, Olinto di Pretto, care în 1903, publica în revista ştiinţifică Atte, celebra formulă e=mc2, Heinrich Hertz sau scoţianul James Maxwell. În 1953, Edmund Whittaker publică o carte, ”Teoria relativităţii lui Lorentz şi Poincare”, în care demonstrează cu documente cum s-a dezvoltat teoria, istoria sa precum şi sursele primare plagiate de Einstein în lucrările sale. Reactia acestuia, încă în viaţă, la acuzele aduse a fost aceeaşi cu aportul său real în domeniul fizicii: inexistentă.